Vicontele de Bragelonne 1

— Eh, drace! Dumneata ştii mai bine ca noi unde e? rosti locotenentul.

— Eu?

— Desigur, dumneata.

— Domnule – zise Athos – nu te înţeleg câtuşi de puţin.

— Ai să mă înţelegi îndată, dar, deocamdată, până una alta, vorbeşte, rogu te, mai încet. Ce ţi a spus aseară ge­neralul?

Athos zâmbi cu un aer dispreţuitor.

— Nu e cazul să zâmbeşti! strigă mânios unul dintre colonei. Te am chemat să ne răspunzi.

— Iar eu, domnilor, vă declar că nu vă voi răspunde nimic, până nu mă voi afla în faţa generalului.

— Dar – spuse acelaşi colonel care vorbise şi mai înainte – dumneata ştii prea bine că ceri un lucru cu neputinţă de îndeplinit.

— Iată dându mi se pentru a doua oară un răspuns ciu­dat la dorinţa exprimată de mine – adăugă Athos. Gene­ralul nu i aici, într adevăr?

Întrebarea lui Athos fu pusă cu atâta bună credinţă şi gentilomul avea un aer atât de nevinovat şi de surprins, încât cei trei ofiţeri se priviră cu nedumerire. Locotenentul i se adresă lui Athos, după un fel de înţelegere tacită cu ceilalţi doi ofiţeri.

— Domnule – zise el – generalul te a părăsit ieri seară în pragul mănăstirii?

— Da, domnule.

— Şi dumneata ai plecat către...?

— Nu eu sunt cel care trebuie să vă răspundă, ci aceia care m au însoţit. Adică soldaţii dumneavoastră; în­trebaţi i!

— Dar dacă nouă ne place să te întrebăm pe dumneata?

— Atunci, şi mie îmi face plăcere să vă răspund, domni­lor, că nu dau socoteală nimănui aici, că nu l cunosc aici decât pe general şi că nu i voi răspunde decât lui.

— Fie, domnule, dar cum noi suntem stăpânii, ne vom institui în consiliu de război, şi când te vei trezi în faţa judecătorilor, atunci va trebui să răspunzi.

Chipul lui Athos nu exprima decât uimire şi dispreţ, în locul spaimei pe care ofiţerii se aşteptau să o citească la rostirea acestei ameninţări.

— Judecători scoţieni sau englezi, pentru mine, supus al regelui Franţei! Pentru mine, care mă aflu sub ocrotirea demnităţii britanice! Sunteţi nebuni, domnilor! strigă Athos, ridicând din umeri.

Ofiţerii se priviră din nou unii pe alţii.

— Va să zică, domnule – glăsuiră ei – dumneata pre­tinzi că nu ştii unde se află generalul?

— La asta v am mai răspuns o dată.

— Da, însă ne ai dat un răspuns căruia nu i se poate da crezare.

— Şi totuşi e curatul adevăr, domnilor. Oamenii de rangul meu nu mint niciodată. Sunt gentilom, v am spus, şi când port la şold spada pe care, din prea multă încredere, am lăsat o ieri pe această masă, unde ea se găseşte şi astăzi, nimeni, vă rog să mă credeţi, nu rosteşte în faţa mea cu­vinte pe care nu vreau să le aud. Astăzi sunt dezarmat; dacă dumneavoastră vă socotiţi judecătorii mei, judeca­ţi mă; dacă nu sunteţi decât călăii mei, ucideţi mă.

— Dar, domnule... – bâigui cu o voce mai curtenitoare locotenentul, surprins de mândria şi sângele rece al lui Athos.

— Domnule, venisem să vorbesc între patru ochi cu ge­neralul dumneavoastră despre afaceri de mare însemnătate. Primirea pe care mi a făcut o nu este dintre cele mai obiş­nuite. Mărturiile soldaţilor dumneavoastră pot să vă încre­dinţeze de asta. Deci, dacă m a primit astfel, generalul ştia care sunt titlurile şi misiunea mea. Acum n o sa vă aşteptaţi, presupun, să vă dezvălui tainele mele, şi cu atât mai puţin pe ale sale.

— Dar, mă rog, butoiaşele acelea cu ce sunt pline?

— Nu i aţi întrebat despre asta pe soldaţii dumnea­voastră? Ce v au răspuns ei?

— Că sunt încărcate cu pulbere şi plumbi.

— De la cine ştiaţi ei asta? Poate că v au spus.

— De la general; dar noi nu ne lăsăm duşi de nas.

— Ia seama, domnule, nu pe mine mă dezminţi, ci pe şeful dumitale.

Ofiţerii se priviră încă o dată unul pe altul. Athos urmă:

— De faţă cu soldaţii dumneavoastră_v generalul mi a spus să aştept opt zile, căci în răstimp de opt zile îmi va da răspunsul pe care venisem să l iau. Am fugit? Nu: aştept.

— Ţi a spus el să aştepţi opt zile? strigă locotenentul.

— Mi a spus o atât de limpede, domnule, încât eu, care am un sloop ancorat la gurile râului, aş fi putut foarte bine să mă duc ieri acolo şi să mă îmbarc spre a mi vedea de drum. Dar, dacă am rămas, este numai pentru a nu trece peste dorinţa generalului, mai ales că excelenţa sa a stăruit să nu plec înainte de a fi avut o ultimă convorbire pe care el însuşi a fixat o peste opt zile. De aceea, vă repet, aştept.

Locotenentul se întoarse către ceilalţi doi ofiţeri, cărora le spuse în şoaptă:

— Dacă acest gentilom spune adevărul, mai putem încă nădăjdui. Generalul pesemne că are de dus unele tratative atât de tainice, încât va fi socotit că nu e bine să ni le împărtăşească nici chiar nouă, ofiţerilor lui. Deci, răstimpul cât va lipsi este de opt zile. Apoi, întorcându se către Athos: Domnule, declaraţia domniei tale este de cea mai mare însemnătate; vrei să o repeţi sub prestare de jurământ?

— Domnule – răspunse Athos – am trăit totdeauna într o lume unde simplul meu cuvânt a fost privit drept cel mai sfânt dintre jurăminte.

— De astă dată însă, domnule, împrejurarea este mult mai gravă decât toate celelalte prin care vei fi trecut până acum. Este vorba de soarta unei întregi armate. Gândeşte te bine la cele ce îţi spun: generalul a dispărut şi suntem în căutarea lui. E o dispariţie oarecare? S a săvârşit cumva o crimă? Trebuie să ducem cercetările până în pânzele albe? Trebuie să aşteptăm cu răbdare? În clipa de faţă, totul, domnule, atârnă de cuvântul pe care l vei rosti aici.

— Aşa stând lucrurile, domnule, nu mai pot şovăi – răspunse Athos. Da, venisem să vorbesc între patru ochi cu generalul Monck şi să i cer un răspuns în legătură cu anumite chestiuni; da, generalul, neputându se, desigur, pro­nunţa înainte de lupta care este aşteptată, m a rugat să rămân încă opt zile în casa unde mă aflu, făgăduindu mi că peste opt zile îl voi vedea din nou. Da, tot ce vă spun e adevărat, şi jur că aşa e, în faţa lui Dumnezeu, care e stăpânul absolut al vieţii mele şi alor dumneavoastră.

Athos rosti aceste cuvinte cu atâta demnitate şi într un chip atât de solemn, încât cei trei ofiţeri fură aproape con­vinşi. Totuşi unul dintre colonei mai făcu o încercare:

— Domnule – zise el – cu toate că suntem acum în­credinţaţi de adevărul spuselor dumitale, stăruie totuşi în această afacere un mister ciudat. Generalul e un om prea chibzuit ca să şi fi putut părăsi pe neaşteptate armata, în ajunul unei bătălii, fără să l fi prevenit măcar pe unul dintre noi. Eu, unul, nu pot crede, mărturisesc, că o anumită întâmplare ciudată poate să fie străină de adevărata pricină a dispariţiei lui. Ieri, nişte pescari necunoscuţi au venit să şi vândă peştele aici; au fost adăpostiţi într un cort, la scoţieni, adică pe drumul urmat de general când s a dus ia mănăstire împreună cu domnia ta şi când s a reîntors. Unul dintre acei pescari l a însoţit pe general cu un fanai aprins. Iar azi dimineaţă, barca şi pescarii s au făcut nevăzuţi, luaţi peste noapte de valurile mării.

— Mie – zise locotenentul – asta mi se pare firesc, întrucât, la drept vorbind, oamenii aceia nu erau prizonieri.

— Nu i aşa; căci, repet, unul dintre ei a luminat calea generalului şi a domnului în cavoul mănăstirii, iar Digby ne a declarat că generalul avea unele bănuieli cu privire la acei oameni. Şi atunci, cine poate spune că pescarii aceia nu erau înţeleşi cu domnul şi că, după răpire, domnul, care are mult curaj, de bună seamă, n a rămas aici ca să ne li­niştească prin prezenţa lui, împiedicându ne să ne îndreptăm cercetările pe calea cea bună?

Această cuvântare făcu oarecare impresie asupra celor­lalţi doi ofiţeri.

— Domnule – interveni Athos – dă mi voie să ţi spun că judecata dumitale, foarte bună în aparenţă, este cu totul lipsită de temei în ceea ce mă priveşte. Am rămas aici, spui, ca să abat bănuielile? Ei bine, dimpotrivă, iată că intru şi eu la bănuieli, ca şi dumneavoastră, şi vă spun: e cu neputinţă, domnilor, ca generalul să fi plecat în ajunul unei bătălii, fără să fi lăsat o vorbă cuiva. Da, e o întâmplare ciudată la mijloc; da, în loc să staţi nepăsători şi să aşteptaţi, trebuie să luaţi toate măsurile, trebuie să faceţi tot ce se poate face. Eu sunt prizonierul dumneavoastră, domnilor, pe cuvânt sau altfel. Demnitatea mea cere să se ştie ce s a întâmplat cu generalul Monck în aşa măsură, încât dacă îmi veţi spune: pleacă! eu voi răspunde: nu, rămân! Şi dacă mi aţi cere părerea, aş adăuga: da, generalul a căzut pradă vreunei conspiraţii, deoarece, dacă ar fi părăsit lagărul, mi ar fi spus o. Căutaţi deci, cercetaţi deci, răscoliţi pământul, răscoliţi marea; generalul n a plecat sau, în orice caz, n a plecat din propria lui voinţă.

Locotenentul făcu un semn către ceilalţi ofiţeri.

— Nu, domnule – răspunse el – nu; dumneata mergi cu gândul prea departe. Generalul nu poate să cadă pradă întâmplărilor, căci, după cum se ştie, el este acela care le conduce. Ceea ce Monck face astăzi a mai făcut o adesea. Prin urmare, nu trebuie să ne îngrijorăm; lipsa lui va fi scurtă, fără doar şi poate. Ca atare, să ne ferim ca, dintr o slăbiciune pe care generalul ar socoti o crimă, să facem vâlvă în legătură cu absenţa lui, căci asta ar putea să de­moralizeze armata. Generalul dă dovadă de o încredere ne­mărginită în noi, să ne arătăm vrednici de ea. Domnilor, cea mai adâncă tăcere trebuie să învăluie toată întâmplarea asta, pe care nimic să n o dea în vileag; domnul va rămâne printre noi, nu fiindcă l am bănui cumva de vreo nelegiuire, ci pentru a ne păstra şi mai bine taina asupra dispariţiei generalului; de aceea, până la un nou ordin, domnul va locui la cartierul general.

— Domnilor – protestă Athos – uitaţi că azi noapte generalul mi a încredinţat o încărcătură asupra căreia am datoria să veghez? Puneţi mă sub orice pază doriţi, în­cătuşaţi mă, dacă vreţi, dar lăsaţi mi casa în care locuiesc drept orice temniţă. Generalul, la reîntoarcerea sa, vă va mustra, v o jur pe cinstea mea de gentilom, că nu i aţi respectat această hotărâre.

Ofiţerii se sfătuiră câteva clipe; apoi, după ce¹ ajunseră la o înţelegere, locotenentul spuse:

— Fie, domnule; te poţi reîntoarce acasă la dumneata.

Şi i dădură lui Athos o gardă de cincizeci de oameni, care l închiseră în locuinţa lui, fără a l slăbi însă o singură clipă din ochi.

Taina fu astfel păstrată, dar ceasurile, dar zilele se scurseră unele după altele, fără ca generalul să se reîntoarcă Şi fără ca cineva să fi primit vreo veste de la el.

XXVIII

MARFĂ DE CONTRABANDĂ
La două zile după întâmplările pe care le am povestit şi în timp ce generalul Monck era aşteptat să apară în fiecare clipă în lagărul său, fără ca el să se ivească, o barcă de pescari olandeză, în care se aflau zece oameni, aruncă an­cora în dreptul coastei de la Scheveningen, cam la o bătaie de tun de uscat. Era noapte adâncă, întunericul de ne­pătruns, şi marea creştea în această obscuritate: timpul cel mai prielnic pentru debarcarea călătorilor şi a mărfurilor.

Portul Scheveningen formează o seceră largă; apa e puţin adâncă şi mai ales nesigură, astfel că nu trag aici decât marile lotci flamande, sau bărcile acelea olandeze pe care pescarii le împing peste nisip pe tăvăluguri, aşa cum făceau cei vechi, după spusele lui Virgiliu. Atunci când marea creşte, se umflă şi dă să se reverse spre ţărm, nu e prea înţelept să vii cu încărcătura prea aproape de coastă, căci dacă vântul e tare, prorele se îngroapă în nisip, şi ni­sipul de pe această coastă e înşelător: te afunzi uşor în el, dar numai cu greu te mai desprinzi. Fără îndoială, din această pricină o barcă mică se dezlipi de vasul pescăresc de îndată ce ancora fu aruncată şi se îndreptă spre ţărm cu opt dintre marinarii ei, în mijlocul cărora se desluşea un obiect de formă alungită, un fel de coş sau de pachet mare.

Ţărmul era pustiu; cei câţiva pescari ce locuiau prin părţile acelea se culcaseră devreme. Unica strajă ce păzea coasta (coastă foarte puţin păzită, dat fiind că debarcarea unei corăbii mai mari era cu neputinţă aici), fără să fi urmat întru totul pilda pescarilor care se duseseră la culcare, făcuse totuşi ca ei, în sensul că dormea în fundul gheretei sale tot aşa de adânc precum ceilalţi dormeau în paturile lor. Singurul zgomot care se auzea era deci şuiera­tul vântului de noapte printre bălăriile de pe dună. Dar oamenii care se apropiau erau nişte fiinţe bănuitoare, de bună seamă, căci liniştea asta firească şi pustietatea ce părea să dăinuiască aici nu i făcură să fie mai puţin prevăzători; astfel, barca lor, care abia se zărea ca un punct negru pe apa oceanului, alunecă în cea mai adâncă tăcere, fără a se trage din vâsle de teamă să nu li se audă plescăitul, şi în curând atinse pământul cu botul.

De îndată ce simţiră ţărmul tare dedesubt, un singur om sări din luntre, după ce rostise un ordin scurt, cu un glas ce arăta că era deprins să dea comenzi. Ca urmare la acest ordin, mai multe muschete sclipiră deodată în slabele luciri ale mării, această oglindă a cerului, şi pachetul de formă alungită despre care am vorbit şi în care pesemne că se afla vreun obiect de contrabandă fu dus la ţărm cu cea mai mare băgare de seamă. Numaidecât după aceea, omul care sărise din barcă cel dintâi porni în grabă, de a curmezişul, către satul Scheveningen, îndreptându se spre punctul cel mai înaintat al pădurii. Acolo, căută casa pe care noi am mai întrezărit o printre copaci şi pe care am arătat o ca fiind locuinţa vremelnică, o locuinţă destul de sărăcăcioasă, a celui care, din curtenie, era numit regele Angliei.

Totul dormea aici, ca pretutindeni în jur; doar un câine mare, din rasa acelor pe care pescarii din Scheveningen îi înhamă la micile lor cărucioare spre a şi duce peştele la Haga, se porni să latre cu furie, de cum auzi paşii străinu­lui sub ferestrele casei. Dar această straşnică pază, în loc să l sperie pe proaspătul debarcat, păru, dimpotrivă, să i stârnească o mare bucurie, deoarece glasul lui ar fi fost poate prea slab ca să i trezească pe ai casei, pe când cu un ajutor de atare însemnătate vocea sa era aproape de prisos. Străinul aşteptă deci ca lătratul răsunător şi neîncetat să producă, precum era de prevăzut, efectul dorit, şi numai după aceea scoase un strigăt. La glasul lui, câinele începu să urle cu atâta înverşunare, că numaidecât din casă se auzi un alt glas, ce potoli lătratul zăvodului. Apoi, după ce câinele se linişti cu totul, glasul dinăuntru, în acelaşi timp slab, dogit şi binevoitor, întrebă:

— Cine e acolo?

— Caut pe maiestatea sa Carol al II lea – răspunse străinul.

— Ce ai cu el?

— Vreau să i vorbesc.

— Cine eşti dumneata?

— La naiba, prea mă întrebi multe, şi nu mi place să stau de vorbă prin gaura cheii!

— Spune ţi măcar numele.

— Nu mi place nici să mi rostesc numele sub cerul liber! De altminteri, fii pe pace, nu ţi voi mânca dulăul, şi rog pe Dumnezeu ca nici el să nu mi pună vreun ase­menea gând rău.

— Aduci vreo veste, nu i aşa, domnule? se auzi iar vocea dinăuntru, potolită şi iscoditoare ca a oricărui bătrân.

— Îţi răspund că aduc veşti, ba chiar din acelea ce nu s aşteptate încă. Hai, deschide, ce naiba!

— Domnule – mai întrebă moşneagul – pe sufletul şi pe cugetul dumitale, crezi oare că veştile pe care le aduci merită să l trezesc din somn pe rege?

— Pentru numele lui Dumnezeu, scumpe domn, trage odată zăvoarele; n o să ţi pară rău, îţi jur, de osteneala pe care ţi o dai. Sunt om de încredere, pe cinstea mea!

— Domnule, nu pot totuşi să ţi deschid până nu mi spui numele dumitale.

— Trebuie neapărat?

— E porunca stăpânului meu, domnule.

— Ei bine, iată mi numele... Dar mai înainte vreau să te previn că numele meu nu ţi va spune absolut nimic.

— Lasă, spune l!

— Ei bine, sunt cavalerul d'Artagnan.

Glasul dinăuntru scăpă un strigăt.

— Ah, Doamne! rosti bătrânul de dincolo de uşă. Domnul d'Artagnan! Ce fericire! Tocmai îmi spuneam eu că parcă aş cunoaşte vocea asta.

— Poftim! făcu d'Artagnan. Mi se cunoaşte vocea aici! Asta mă măguleşte.

— O, da, e o voce cunoscută, şi iată dovada – zise bătrânul, trăgând zăvorul.

Cu acestea, îl pofti înăuntru pe d'Artagnan, care, la lumina felinarului ce l ţinea în mână, îl recunoscu pe în­dărătnicul lui interlocutor.

— Ah, drace! exclamă el. Parry! Nu mi aş fi închipuit!

— Parry, da, scumpe domnule d'Artagnan, eu sunt. Câtă bucurie să vă revăd!

— Bine ai spus: câtă bucurie! zise d'Artagnan, strângând mâna bătrânului. Da! Şi acum cred că îi vei da de veste regelui, nu i aşa?

— Dar regele doarme, scumpul meu domn.

— La dracu! Trezeşte l, şi nu te va certa că i ai stricat somnul, ţi o spun eu!

— Veniţi din partea contelui, nu i aşa?

— Care conte?

— Contele de La Fère.

— Din partea lui Athos? Drace, nu; vin din partea mea însămi. Haide, Parry, repede, la rege! Am nevoie de rege!

Parry nu socoti de cuviinţă să mai stea pe gânduri; îl cunoştea pe d'Artagnan destul de bine, ştia că, deşi gascon, vorbele lui nu făgăduiau niciodată mult mult decât puteau să spună. Străbătu o curte şi o mică grădină, domoli câinele, care voia cu tot dinadinsul să guste din muşchetar, şi se duse să bată în oblonul de la fereastra unei camere din partea de jos a unui mic pavilion.

Numaidecât, un căţeluş ce păzea acea cameră răspunse cu lătrături subţiri la hămăitul gros al dulăului care păzea curtea.

— Bietul rege! îşi spuse d'Artagnan. Iată toată garda lui! E adevărat însă că asta nu înseamnă c ar fi mai rău păzit.

— Cine bate acolo? întrebă regele din fundul odăii.

— Sire, a venit domnul cavaler d'Artagnan, care aduce veşti.

Din odaie se auzi îndată un fâşâit, apoi o uşă se deschise şi un şuvoi de lumină năvăli pe coridor şi în grădină.

Regele lucra la flacăra unei luminări. Pe biroul său erau împrăştiate mai multe bucăţi de hârtie şi, începută, ciorna unei scrisori care, prin numeroasele ei ştersături, dovedea că slovele erau aşternute cu mare greutate pe coala aibă.

— Intră, domnule cavaler – zise el, întorcând faţa spre vizitator. Apoi, zărindu l pe pescar: Dar ce mi spuneai tu, Parry? Unde este domnul cavaler d'Artagnan? întrebă Carol.

— E în faţa voastră, sire – răspunse d'Artagnan.

— În veşmântul ăsta?

— Da. Priviţi mă bine, sire. Nu mă recunoaşteţi? M aţi văzut la Blois, în anticamera regelui Ludovic al XIV lea.

— Într adevăr, domnule, ba chiar îmi amintesc că te ai arătat foarte îndatoritor faţă de mine.

D'Artagnan se înclină uşor.

— Era o datorie din partea mea să fac ceea ce am făcut, de îndată ce aflasem că e vorba de maiestatea voastră.

— Îmi aduci veşti, zici?

— Da, sire.

— Din partea regelui Franţei, fără îndoială?

— Din păcate, nu, sire – răspunse d'Artagnan. Ma­iestatea voastră a putut să vadă atunci acolo că regele Franţei nu se ocupă decât de persoana maiestăţii sale.

Carol ridică ochii la cer.

— Nu – continuă d'Artagnan – nu, sire. Vă aduc veşti legate numai de străduinţele mele personale. Vreau să cred, totuşi, că maiestatea voastră le va asculta, aceste veşti şi străduinţe, cu o anume îngăduinţă.

— Vorbeşte, domnule.

— Dacă nu mă înşel, sire, maiestatea voastră a vorbit la Blois despre impasul în care se află treburile sale din Anglia.

Carol se înroşi.

— Domnule – zise el – nu i am povestit decât regelui Franţei...

— Oh, maiestatea voastră mă înţelege greşit – rosti cu răceală muşchetarul. Eu ştiu să le vorbesc regilor la ne­norocire, cu toate că ei nu mi se adresează decât atunci când sunt în impas; de îndată ce se simt fericiţi, nici nu se mai uită la mine. Pentru maiestatea voastră am însă nu numai cel mai mare respect, dar şi cel mai desăvârşit devotament, şi la mine asta, vă rog să credeţi, sire, înseamnă ceva. Aşa­dar, auzind că maiestatea voastră se plânge împotriva sorţii, mi am spus că sunteţi un om nobil, generos şi că aţi căzut pradă nenorocirii.

— Într adevăr – rosti Carol cu mirare – nu ştiu ce trebuie să preţuiesc mai mult, îndrăzneala dumitale sau respectul dumitale.

— Veţi face alegerea îndată, sire – răspunse d'Artagnan. Deci, maiestatea voastră se plângea fratelui său Ludovic al XIV lea despre greutăţile pe care le întâmpină de a se întoarce în Anglia şi de a se urca din nou pe tron, fără bani şi fără oameni.

Carol lăsă să i scape o mişcare de nemulţumire.

— Şi cea mai mare piedică ce i stătea în cale – con­tinuă d'Artagnan – era un oarecare general ce comanda armatele parlamentului şi care juca acolo rolul unui al doilea Cromwell. Maiestatea voastră n a spus oare toate astea?

— Da; însă repet, domnule, aceste cuvinte erau spuse numai pentru urechile regelui.

— Veţi vedea totuşi, sire, că a fost foarte bine că ele au ajuns şi la acelea ale locotenentului său de muşchetari. Acest om, atât de stânjenitor pentru maiestatea voastră, era generalul Monck, pre cât cred. I am auzit bine numele, sire?

— Da, domnule. Dar, încă o dată, la ce bun toate în­trebările acestea?

— Ah, o ştiu prea bine, sire, eticheta nu îngăduie niciodată să li se pună regilor întrebări. Sper însă ca ma­iestatea voastră îmi va ierta imediat această lipsă de eti­chetă. Maiestatea voastră mai adăuga atunci că dacă, totuşi, l ar putea vedea, dacă ar sta de vorbă cu el, dacă l ar avea în faţă, ar triumfa, fie prin forţă, fie prin convingere asupra acestui obstacol, singurul serios, singurul greu de învins, singurul real pe care l a întâlnit în cale.

— Toate acestea sunt adevărate, domnule: soarta mea, viitorul meu, prăbuşirea sau gloria mea atârnă de acest om; dar ce concluzie vrei să tragi dumneata de aici?

— Una singură: că dacă acest general Monck vă stinghereşte în măsura în care spuneţi, lucrul cel mai bun este ca maiestatea voastră să fie scăpată de el, sau el să fie silit a deveni un aliat.

— Domnule, un rege care nu are nici bani, nici armată, pentru că ai ascultat convorbirea mea cu fratele meu, nu poate face nimic împotriva unui om ca Monck.

— Da, sire, asta era părerea voastră, ştiu; din fericire pentru domnia voastră, nu a fost şi a mea.

— Ce vrei să spui?

— Că, fără armată şi fără un milion, eu am făcut ceea ce maiestatea voastră credea că nu poate face decât cu o ar­mată şi cu un milion.

— Cum? Ce ai spus, domnule? Şi ce ai făcut?

— Ce am făcut? Ei bine, sire, m am dus să pun mâna pe acest om atât de stânjenitor pentru maiestatea voastră.

— În Anglia?

— Chiar acolo, sire.

— Te ai dus să l prinzi pe Monck în Anglia?

— Am făcut rău cumva?

— Într adevăr, dumneata eşti nebun, domnule!

— Câtuşi de puţin, sire.

— L ai răpit pe Monck?

— Da, sire.

— Şi de unde anume?

— Din mijlocul lagărului său.

Regele tresări iritat şi ridică din umeri.

— Şi după ce l am răpit de pe şoseaua ce duce la Newcastle – spuse cu nepăsare d'Artagnan – îl aduc acum maiestăţii voastre.

— Mi l aduci mie!? strigă regele aproape indignat de ceea ce credea că nu poate fi decât o măsluire.

— Da, maiestate – răspunse d'Artagnan pe acelaşi ton de mai înainte – vi l aduc; e aici, la ţărmul mării, într o ladă mare, prevăzută cu găurele, ca să poată răsufla.

— Doamne Dumnezeule!

— Oh, fiţi liniştit, sire, nu i s a întâmplat nimic rău! A ajuns aici în bună stare şi foarte îngrijit. Maiestatea voastră doreşte să l vadă, să stea de vorbă cu el, sau dă po­runcă să fie aruncat în mare?

— O, Dumnezeule! repetă Carol. O, Dumnezeul meu! Domnule, vorbeşti adevărat? Nu ţi baţi cumva joc de mine prin vreo glumă nedemnă? Ai săvârşit dumneata o aseme­nea nemaiauzită faptă de îndrăzneală şi putere? De ne­crezut!

— Maiestatea voastră îmi îngăduie să deschid fereastra? zise d'Artagnan, grăbindu se să deschidă geamul.

Regele nici nu mai apucă să spună da. D'Artagnan scoase un fluierat ascuţit şi prelung, pe care l repetă de trei ori în liniştea adâncă a nopţii.

— Aşa! făcu el apoi. Acum va fi adus îndată la ma­iestatea voastră.