Vicontele de Bragelonne 1

— Domnule, sper că mi veţi face cinstea de a cina astă seară cu mine.

— Da, milord – răspunse Athos înclinându se – căci îmi faceţi o onoare de care mă simt vrednic prin încrederea ce mă apropie de dumneavoastră.

— E cu atât mai măgulitor din partea dumneavoastră că primiţi cu o asemenea bunăvoinţă, cu cât bucătarii mei sunt foarte puţini şi nu prea pricepuţi, iar oamenii care se ocupă cu aprovizionarea s au întors astă seară cu mâinile goale; în aşa fel că, fără un pescar din ţara dumneavoastră, care a nimerit în lagărul meu, generalul Monck s ar fi cul­cat astă seară flămând. Am deci peşte proaspăt, după câte mi a spus vânzătorul.

— Milord, lucrul principal este că voi avea cinstea să mai petrec câteva clipe în preajma dumneavoastră.

După acest schimb de vorbe curtenitoare, în cursul că­rora Monck nu şi slăbi cu nimic bănuielile sale, cina, sau ceea ce putea să fie aşa ceva, fu servită pe o masă de lemn de brad. Monck îi făcu semn contelui de La Fère să ia loc la această masă şi se aşeză şi el în faţa lui. O singură far­furie, plină cu peşte fiert, oferită celor doi iluştri meseni, făgăduia mai mult stomacurilor lor flămânde, decât cel mai bogat ospăţ dintr un castel cu mari pretenţii.

În timp ce se ospătau, adică mâncau acest peşte, stropit cu o proastă bere englezească, Monck ceru să i se povestească despre ultimele zvârcoliri ale Frondei, despre împăcarea domnului de Condé cu regele şi apropiata căsătorie a maies­tăţii sale cu Infanta Maria Tereza; dar ocolea, după cum ocolea şi Athos însuşi, orice discuţie despre interesele poli­tice care legau, sau mai degrabă dezbinau, în momentul acela, Anglia, Franţa şi Olanda.

În cursul acestei convorbiri, Monck se încredinţa de un lucru pe care l recunoscuse de altfel de la primele cuvinte schimbate, şi anume că avea de a face cu un om de o înaltă distincţie, care nu putea să fie un ucigaş; iar lui Monck i se părea nefiresc gândul că ar putea fi o iscoadă; dar era atâta blândeţe şi totodată atâta dârzenie în Athos, încât Monck sfârşi prin a crede că recunoaşte în el un conspirator.

După ce se ridicară de la masă, îl întrebă:

— Aşadar, tot mai credeţi în comoara dumneavoastră, domnule?

— Da, milord.

— În mod serios?

— Foarte serios.

— Şi credeţi că veţi mai recunoaşte locul unde a fost îngropată?

— De la prima cercetare.

— Ei bine, domnule – zise Monck – din curiozitate, am să vă însoţesc. Şi trebuie cu atât mai mult să vă însoţesc, cu cât aţi întîmpina cele mai mari greutăţi să străbateţi lagărul fără mine, sau fără vreunul din locotenenţii mei.

— Generale, n aş îngădui să vă daţi atâta osteneală, dacă n aş avea, în adevăr, nevoie de prezenţa dumnea­voastră; şi cum recunosc că această prezenţă îmi face nu numai cinste, dar îmi este necesară, primesc să mă însoţiţi.

— Doriţi să mai luăm şi alţi oameni cu noi? întrebă Monck.

— Cred că e de prisos, generale, dacă dumneavoastră înşivă n aveţi altă părere. Doi oameni şi un cal vor fi de ajuns pentru a transporta cele două butoiaşe la corabia care m a adus aici.

— Dar va fi nevoie de răscolit, de săpat, de dat pământul la o parte, de înlăturat pietre, şi doar nu vă gândiţi să faceţi dumneavoastră singur toate astea, nu i aşa?

— Generale, nu e nevoie nici de săpat, nici de răscolit. Comoara e vârâtă în bolta cu oseminte a mănăstirii; sub o lespede de piatră, de care e prins un belciug gros de fier, se deschide o mică scară cu patru trepte. Cele două butoiaşe sunt acolo, cap la cap, acoperite cu un înveliş de ghips având forma unui sicriu. Afară de asta, mai e şi o inscripţie care mă va ajuta să recunosc piatra; şi fiindcă nu vreau, într o chestiune de bunăvoinţă şi încredere, să păstrez vreo taină faţă de domnia voastră, iată cum suna această inscripţie:
Hic jacet venerabilii Petrus Wilhehmus Scott, Canon, Honorab. Conventus Novi Castelli. Obiit quarta et decima die Feb. ann. Dorn. MCCVIII.

Rcquiescat in pace.
"Aici zace venerabilul Petru Wilhelm Scott, canonic al mănăstirii Newcastle, decedat la 24 februarie 1208. Odihnească se în pace"
Monck nu scăpă nici un cuvânt. Se minuna, fie de straş­nica duplicitate a acestui om şi de felul deosebit de priceput în care îşi juca rolul, fie de buna credinţă leală prin care îşi exprima cererea sa, într o situaţie în care era vorba de un milion aflat la cheremul unei lovituri de pumnal, în mijlocul unei armate care ar fi privit luarea banilor ca un drept al ei.

— Bine – zise el – vă însoţesc, şi aventura mi se pare atât de ispititoare, că vreau să port eu însumi facla.

Rostind aceste cuvinte, îşi încinse o spadă scurtă, îşi vârî un pistol la brâu, lăsând să se vadă, prin această mişcare ce i desfăcu tunica, împletitura migăloasă a unei cămăşi de zale menită să l apere împotriva primei lovituri de pumnal a unui ucigaş. După aceea, îşi trecu un dirk¹ scoţian în mâna stângă şi, întorcându se către Athos, îi spuse:

— Sunteţi gata, domnule? Eu sunt.

Athos, spre deosebire de Monck, îşi scoase pumnalul, pe care l puse pe masă, îşi desfăcu centura de care era legată spada şi o întinse alături de pumnal, apoi, fără nici un fel de prefăcătorie, deschizând copcile tunicii lui, ca şi cum ar fi căutat o batistă, îşi arăta sub cămaşa subţire de mătase pieptul gol, fără nici o armă de atac sau de apărare.

"Tată, într adevăr, un om ciudat – îşi spuse Monck; n are nici o armă la el. Să fie oare vreo cursă ce mi se întinde acolo?"

— Generale – zise Athos ca şi cum ar fi ghicit gândul lui Monck – aţi hotărât să fim singuri; e foarte bine asta, însă un mare căpitan nu trebuie să şi pună niciodată viaţa în primejdie cu atâta îndrăzneală: e noapte, trecerea prin mlaştină poate să fie nesigură – luaţi pe cineva să vă însoţească.

— Aveţi dreptate – zise Monck. Şi strigă: Digby!

Aghiotantul se ivi numaidecât.

— Cincizeci de oameni cu spade şi flinte! ordonă ge­neralul.

Şi se uită întrebător spre Athos.

— Sunt puţini – răspunse Athos – dacă va fi vreo primejdie; prea mulţi, dacă nu va fi nimic.

— Atunci voi merge singur – zise Monck. Digby, n am nevoie de nimeni. Haide, domnule.

XXV

MLAŞTINA
Athos şi Monck străbătură, mergând dinspre lagăr spre râul Tweed, acea limbă de pământ pe care o străbătuse Digby cu pescarii, venind dinspre Tweed către lagăr. Pri­veliştea locului, schimbările pe care le aduseseră aici oamenii erau de natură să producă cel mai mare efect asupra unei imaginaţii delicate şi vii cum era aceea a lui Athos. El însă nu privea decât pământurile acestea sterpe; Monck nu se uita decât la Athos, la Athos care, cu ochii când spre cer, când în pământ, căuta, gândea, ofta.

Digby, pe care ultima hotărâre a generalului, şi mai ales accentul cu care o rostise, îl tulburase la început, îi urmă pe cei doi plimbăreţi nocturni vreo douăzeci de paşi; dar când generalul întoarse capul, ca şi cum s ar fi mirat că nu i se respectă ordinul, aghiotantul înţelese că se amestecă într o treabă care nu l privea şi intră în cortul său. Presu­punea că generalul voia să facă pe ascuns în lagărul său una din acele inspecţii pe care orice căpitan destoinic nu uită niciodată să o facă în ajunul unei bătălii hotărâtoare; şi îşi explica, în acest caz, prezenţa lui Athos aşa cum un inferior îşi explică tot ceea ce i se pare misterios în purtările şefului său. Athos putea să fie, şi în ochii lui Digby trebuia chiar să fie, o iscoadă ale cărui lămuriri îl vor lumina pesemne pe general.

După zece minute de mers aproape numai printre cor­turi şi străji, care erau mai dese în preajma cartierului ge­neral, Monck o apucă pe un drumeag care se desfăcea în trei cărări. Cea din stânga ducea la râu, cea din mijloc la mănăstirea Newcastle de pe mlaştină, iar cea din dreapta străbătea primele linii ale lagărului lui Monck, adică liniile cele mai apropiate de armata lui Lambert. Dincolo de râu se afla un post înaintat al armatei lui Monck şi care observa îndeaproape orice mişcare din tabăra inamicului; acest post era format din o sută cincizeci de scoţieni. Trecuseră înot râul Tweed, dând alarma; dar cum nu se vedea nici un pod în partea aceea, şi cum soldaţii lui Lambert nu erau tot aşa de grăbiţi să se arunce în apă ca soldaţii lui Monck, acesta nu părea să fie prea îngrijorat în această privinţă.

Dincoace de râu, cam la vreo cinci sute de paşi de vechea mănăstire, îşi aveau bârlogul lor pescarii, în mijlocul unui furnicar de cortuleţe ridicate de către soldaţii din clanurile învecinate, care îşi aduseseră cu ei nevestele şi copiii. Tot acest amestec oferea sub razele lunii o privelişte atrăgă­toare; penumbra înnobila fiecare amănunt, iar lumina, această linguşitoare care nu se opreşte decât asupra părţilor netede ale lucrurilor, căuta pe fiecare flintă ruginită punctul rămas încă lucios, pe fiecare foaie de cort partea cea mai albă şi mai puţin murdară.

Monck, străbătând deci, împreună cu Athos, această privelişte cufundată în noapte şi luminată de o îndoită lu­cire, aceea argintie a lunii şi aceea roşiatică a focurilor ce stăteau să se stingă, ajunse la răscrucea celor trei cărări. Acolo se opri şi îl întrebă pe însoţitorul său:

— Domnule, recunoaşteţi drumul?

— Generale, dacă nu mă înşel, cărarea de la mijloc duce drept la mănăstire.

— E chiar aşa; vom avea însă nevoie de lumină ca să ne călăuzim în subterană.

Monck întoarse capul.

— Ah! zise el. Digby s a ţinut după noi, pe cât se pare; cu atât mai bine, ne va aduce tot ce ne trebuie.

— Da, generale, într adevăr, se zăreşte acolo un om care de câtva timp se ţine după noi.

— Digby! strigă Monck. Digby, vino, te rog!

Dar, în loc să se supună, umbra făcu o mişcare de sur­prindere şi, dându se înapoi în loc să păşească înainte, se ghemui şi dispăru de a lungul prundişului din stânga, îndreptându se spre cortul unde erau găzduiţi pescarii.

— Mi se pare că n a fost Digby – zise Monck.

Amândoi urmăriseră din ochi umbra ce se făcuse nevă­zută; dar nu e de loc neobişnuit ca un om să umble razna, la unsprezece ceasuri din noapte, printr un lagăr în care dorm zece până la douăsprezece mii de ostaşi, astfel că Athos şi Monck nu se neliniştiră din această pricină.

— Până una alta – zise Monck – fiindcă ne trebuie un opaiţ, un fanai sau o torţă ca să luminăm calea pentru a vedea unde călcăm, hai să căutăm aşa ceva.

— Generale, primul soldat ce se va ivi ne va lumina drumul.

— Nu – zise Monck cu dorinţa de a vedea dacă există vreo înţelegere între contele de La Fère şi pescari – nu, aş vrea mai bine să chemăm pe unul din acei marinari fran­cezi care mi au vândut astă seară peşte. Ei pleacă mâine şi vor şti să păstreze taina. Pe câtă vreme dacă se răspândeşte zvonul în armata scoţiană că în zidurile mănăstirii Newcastle se află o comoară, highlanderii mei vor crede că sub fiecare lespede e ascuns un milion şi nu vor mai lăsa piatră peste piatră din toată clădirea.

— Faceţi cum doriţi, generale – răspunse Athos pe un ton atât de firesc, încât era limpede că, soldaţi sau pescari, pentru el erau totuna şi n avea nici un fel de preferinţă.

Monck se apropie de cărarea de a lungul căreia dispăruse cel pe care adineauri îl luase drept Digby şi întâlni o patrulă, care, făcând înconjurul corturilor, se îndrepta spre cartierul general; Monck fu oprit împreună cu însoţitorul său, şi numai după ce dădu cuvântul de trecere putu să şi urmeze drumul.

Un soldat, trezit de zgomot, se ridică sub pătură să vadă ce se petrece.

— Întrebaţi l – îi spuse Monck lui Athos – unde sunt pescarii; dacă i aş pune eu această întrebare m ar recu­noaşte.

Athos se apropie de soldat, şi acesta îi arătă cortul; Monck şi Athos porniră numaidecât într acolo.

Generalului i se păru că, în timp ce se apropiau, o umbră, asemănătoare cu aceea pe care o văzuse, se strecura în cort; dar când se apropie de tot, îşi spuse că trebuie să se fi înşelat, deoarece înăuntru toţi dormeau claie peste grămadă şi nu se vedeau decât picioare şi braţe aruncate unele peste altele.

Athos, de teamă să nu fie bănuit cumva că ar avea vreo legătură cu vreunul din compatrioţii lui, rămase afară, în faţa cortului.

— Hei! Ia treziţi vă! strigă Monck în franţuzeşte.

Vreo doi trei dintre cei care dormeau ridicară capetele.

— Am nevoie de un om care să mi lumineze calea – adăugă Monck.

Toată lumea se foi în cort, unii ridicând feţele, alţii sculându se în picioare. Şeful sărise cel dintâi de la locul lui.

— Înălţimea voastră se poate bizui pe noi – zise el cu o voce care îl făcu pe Athos să tresară. Unde trebuie să mergem?

— O să vedeţi. O faclă! Haide, repede!

— Îndată, preacinstite. Înălţimea voastră doreşte cumva să l însoţesc eu?

— Tu sau altul, puţin îmi pasă, numai să vină cineva.

"Ciudat – gândi Athos – parcă aş recunoaşte vocea acestui pescar!"

— Foc, băieţi! strigă pescarul. Hai, mişcaţi vă! Apoi, adresându se unuia din tovarăşii lui, care se afla mai aproape de el, îi spuse în şoaptă: Du te şi luminează tu, Menneville, şi, vezi, fii cu ochii în patru!

Unul dintre pescari făcu să ţâşnească scântei dintr un amnar, aprinse o bucată de iască şi, cu ajutorul unui beţi­gaş, dădu flacără unui fanai. Lumina se împrăştie îndată în tot cortul.

— Sunteţi gata, domnule? îl întrebă Monck pe Athos, care se întoarse cu spatele, ca să nu şi arate faţa la lumină.

— Da, generale – răspunse el.

— Ah, gentilomul francez! murmură în şoaptă şeful pescarilor. Drace, bună idee am avut trimiţându te pe tine, Menneville, căci pe mine m ar fi recunoscut. Hai, du te şi luminează!

Aceste cuvinte fură rostite în fundul cortului, şi atât de încet, încât Monck nu auzi o singură silabă; de altminteri, tocmai atunci el vorbea cu Athos.

— Gata? întrebă generalul.

— Iată mă, domnule general – răspunse pescarul.

Monck, Athos şi pescarul părăsiră cortul.

"Cu neputinţă – îşi spuse în sinea lui Athos. Ce nălu­cire poate să mi treacă prin cap!"

— Porneşte înainte, apucă pe cărarea din mijloc şi în­tinde pasul! îi ordonă Monck pescarului.

Nu făcură însă nici douăzeci de paşi, că aceeaşi umbră care se păruse că intrase în cort ieşi acum afară, se furişă până la ţăruşii din mlaştină, apoi, pitulându se în dosul zăgazului înălţat de a lungul drumului, urmări îndeaproape mersul generalului.

Cei trei se pierdură în ceaţă, îndreptându se către Newcastle, ale cărei pietre albe se zăreau de departe ca nişte morminte.

După ce se opriră câteva clipe sub bolta de la intrare, păşiră înăuntru. Poarta era spartă cu lovituri de topor. Un post de strajă de patru oameni dormeau fără nici o grijă într o adâncitură a zidului, într atât erau de încredinţaţi că atacul nu putea să înceapă pe aici.

— Oamenii aceştia nu vă stânjenesc cu nimic? îl întrebă Monck pe Athos.

— Dimpotrivă, domnule, ei ne vor ajuta să rostogolim butoaiele, dacă excelenţa voastră o va îngădui.

— Aveţi dreptate.

Străjile, oricât de adânc ar fi dormit, se treziră totuşi la cei dintâi paşi pe care vizitatorii îi făcură printre mărăcinii şi buruienile ce năpădiseră tinda. Monck rosti cuvântul de trecere şi pătrunse în interiorul mănăstirii, în urma celui care purta felinarul. Mergea după Athos, supraveghind fie­care mişcare a acestuia, cu dirk ul său în mână şi gata să l împlânte în grumazul gentilomului la cel dintâi gest suspect. Dar Athos, cu pasul hotărât şi sigur, străbătu în linişte sălile şi gangurile mănăstirii.

Nu mai exista nici o uşă, nici o fereastră în toată clă­direa. Uşile fuseseră arse, unele fără a fi scoase din ţâţâni, şi se vedea cum fuseseră muşcate de focul ce se stinsese singur, neputând să mistuie până la capăt aceste scânduri groase, de stejar, prinse solid între ele cu piroane de fier. Cât despre ferestre, toate geamurile fuseseră sparte, şi pă­sările de noapte zburau prin deschizături, speriate de lumina fanalului. În acelaşi timp, lilieci uriaşi începură să se ro­tească în jurul vizitatorilor nepoftiţi, cu fâlfâitul lor mut, răsfrângându şi umbrele tremurătoare pe pereţii mari, de piatră, la fiecare licărire a luminii. Toate acestea erau liniştitoare pentru cei care abia veniseră aici. Monck trase concluzia că în mănăstire nu se afla nici ţipenie de om, căci toate sălbăticiunile acestea zburau în voie şi aproape că dădeau buzna peste ei.

După ce păşi peste dărâmături şi smulse mai multe joarde de iederă ce i atârnau în cale ca nişte paznici ai singurătăţii, Athos ajunse la hrubele de sub sala cea mare, dar a căror intrare era prin capelă. Acolo se opri.

— Am ajuns, generale – zise el.

— Asta e lespedea?

— Da.

— Într adevăr, recunosc belciugul; dar e încleştat în piatră.

— Ne ar trebui o pârghie.

— E uşor de făcut.

Rotindu şi privirea în jurul lor, Athos şi Monck zăriră o ramură de frasin groasă de vreo trei degete, crescută în zid şi înălţându se până în dreptul ferestrei, pe care o aco­perea cu frunzele sale.

— Ai un cuţit? îl întrebă Monck pe pescar.

— Da, domnule.

— Taie lemnul acela.

Pescarul făcu ceea ce i se spusese, dar lemnul era tare şi cuţitaşul lui se ştirbi. După ce frasinul fu, în sfârşit, tăiat şi cioplit în chip de pârghie, cei trei oameni pătrunseră în subterană.

— Tu opreşte te aici – îi spuse Monck pescarului, arătându i un colţ al hrubei; avem de dezgropat nişte praf de puşcă, şi felinarul tău să nu ne facă vreo poznă.

Omul se dădu înapoi cu un fel de teamă şi rămase ne­mişcat în locul ce i se arătase, în vreme ce Monck şi Athos păşeau pe lângă un stâlp la piciorul căruia pătrundea, printr o răsuflătoare în formă de ferestruică, o rază de lună ce cădea tocmai peste piatra pe care contele de La Fère venise, de la o depărtare atât de mare, ca s o caute aici.

— Am găsit o – zise Athos arătând generalului inscrip­ţia în latineşte.

— Da – răspunse Monck.

Apoi, vrând încă să i lase francezului un mijloc de a şi manifesta şovăiala, adăugă:

— Nu vi se pare că a mai intrat cineva în acest cavou şi că mai multe statui au fost chiar sfărâmate?

— Milord, aţi auzit de bună seamă spunându se că, din respect religios, scoţienii dumneavoastră lasă în paza sta­tuilor ridicate în slava celor morţi lucrurile mai de preţ pe care aceştia le au avut în timpul vieţii lor. Ca atare, sol­daţii se vor fi gândit poate că sub soclurile statuilor care împodobesc cea mai mare parte dintre mormintele de aici trebuie să fie îngropată vreo comoară; şi au sfărâmat şi soclurile şi statuile. Dar mormântul venerabilului canonic care ne interesează pe noi nu se remarcă prin nici un fel de monumente; e simplu şi a fost ocrotit de teama supersti­ţioasă, pe care au avut o totdeauna puritanii dumneavoastră, de a săvârşi un sacrilegiu; nici o fărâmă din acest mormânt n a fost atinsă nici măcar de o zgârietură.

— Asta aşa este – zise Monck.

Athos apucă pârghia.

— Vreţi să vă ajut? făcu Monck.

— Mulţumesc, milord, nu vreau ca excelenţa voastră să pună mâna la o treabă cu a cărei răspundere n ar vrea să se împovăreze, presupunând că i ar cunoaşte urmările.

Monck îşi înălţă capul.

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? întrebă el.

— Vreau să spun... Dar omul acela...

— Aşteptaţi – zise Monck – înţeleg ce vă nelinişteşte şi am să fac o încercare.

Generalul se întoarse către pescarul al cărui chip se vedea luminat de sus până jos de felinar.

— Come here, friend! strigă el pe tonul unei comenzi.

Pescarul nu se clinti.

— Foarte bine – adăugă Monck – înseamnă că nu ştie englezeşte. Vorbiţi mi deci în engleză, domnule, dacă voiţi.

— Milord – stărui Athos – am avut adesea prilejul să văd oameni care, în anumite împrejurări, dovedeau atâta stăpânire de sine, încât nu răspundeau la o chemare ce li se

făcea într o limbă pe care o înţelegeau altminteri foarte bine. Pescarul acesta poate că este mai deştept decât îl cre­dem noi. Fiţi bun şi spuneţi i să plece, milord, vă rog eu. "Hotărât – gândi Monck – vrea să rămân singur cu el în cavou. Prea bine, să mergem până la capăt, şi o să vedem noi care pe care..."

— Prietene – îi spuse apoi pescarului – urcă scara pe care am coborât împreună şi veghează ca nimeni să nu vie să ne tulbure aici.

Pescarul făcu o mişcare de supunere.

— Lasă fanalul aici – zise Monck – te va da de gol şi s ar putea să te alegi cu vreun glonţ în cap.

Pescarul păru a preţui sfatul, aşa că lăsă fanalul jos şi dispăru sub bolta scării. Monck se duse şi luă fanalul, pe care l aşeză în dreptul stâlpului.

— Să vedem – zise el – or fi cu adevărat bani ascunşi în mormântul acesta?

— Sunt, milord, şi peste cinci minute n o să vă mai îndoiţi de asta.

În acelaşi timp, Athos izbi cu putere stratul de ghips, care se crăpă. Athos vârî lemnul în această spărtură şi numaidecât bucăţi întregi de ghips se desprinseră şi căzură ca o tencuială stricată. Atunci contele de La Fère apucă pie­trele şi le îndepărtă, cu mişcări pe care n ai fi putut crede că sunt în stare să le facă nişte mâini atât de delicate ca ale lui.

— Milord – zise el – iată învelişul de care am vorbit excelenţei voastre.

— Da, însă nu văd încă butoiaşele – răspunse Monck.

— Dacă aş avea un pumnal – zise Athos căutând în jurul lui – le aţi vedea îndată, domnule. Din păcate, l am uitat pe al meu în cortul excelenţei voastre.

— Vi l aş da pe al meu – zise Monck – dar are lama prea subţire ca să vă puteţi folosi de el într o treabă ca asta.

Athos părea că cercetează în jurul lui pentru a găsi un obiect ce ar putea înlocui arma de care avea nevoie. Lui Monck nu i scăpă nici o mişcare a mâinilor, nici o expresie a ochilor lui.

— De ce nu cereţi cuţitul pescarului? spuse Monck. Avea parcă un cuţit.

— Ah, aşa e! făcu Athos. A tăiat doar creanga aceea cu el. Şi se îndreptă spre scară. Prietene – strigă el către pescar – aruncă mi, rogu te, cuţitaşul acela al tău, am ne­voie de el.

Zgomotul stârnit de aruncarea cuţitaşului răsună până sub scară.

— Iată l – zise Monck – e o unealtă bună, pe cât am văzut, şi o mână dibace poate face treabă cu ea.

Athos păru a nu da acestor cuvinte ale lui Monck decât înţelesul simplu şi firesc sub care se cuvenea să fie auzite şi tălmăcite. El nu observă, de asemeni, sau cel puţin nu păru să observe că, atunci când se apropie de Monck, acesta se dădu un pas îndărăt, punând mâna stângă pe mânerul pistolului, în timp ce cu dreapta strângea şi mai tare dirk ul său. Începu deci să şi vadă de treabă, întorcându se cu spa­tele la Monck, care avea astfel toată înlesnirea să i ia viaţa, fără ca Athos să se poată apăra în vreun fel. Ciocăni de câteva ori, cu atâta pricepere şi cu atâta siguranţă, în înveli­şul de ghips, încât acesta se desfăcu în două şi Monck putu să vadă atunci două butoiaşe aşezate cap la cap, care stăteau nemişcate, după ce fu înlăturată carapacea fărâmicioasă.

— Milord – zise Athos – vedeţi că presimţirile nu m au înşelat câtuşi de puţin?

— Da, domnule – răspunse Monck – şi am toate mo­tivele să cred că sunteţi mulţumit, nu i aşa?

— Fără îndoială; pierderea acestor bani m ar fi durut foarte mult; dar eram încredinţat că Dumnezeu, care ocro­teşte cauzele drepte, n ar fi îngăduit să se irosească acest aur menit să slujească o cauză dreaptă.

— Sunteţi, pe onoarea mea, domnule, tot atât de mis­terios prin cele ce spuneţi, ca şi prin ceea ce faceţi – zise Monck. Mai adineauri, nu v am înţeles prea bine când mi aţi spus că nu voiţi să aruncaţi asupra mea răspunderea celor ce facem împreună aici.

— Aveam dreptate să spun asta, milord.

— Si iată că acum îmi vorbiţi de o cauză dreaptă. Ce înţelegeţi dumneavoastră prin aceste cuvinte: cauză dreaptă? Noi apărăm în clipa de faţă în Anglia cinci sau şase cauze, ceea ce nu împiedică pe nimeni să o creadă pe a sa nu numai cea bună, dar chiar cea mai bună. Care e a dumneavoastră, domnule? Vorbiţi deschis, să vedem dacă asupra acestui punct, căruia păreţi a i da o mare însemnă­tate, suntem de aceeaşi părere.