— Marinari care pescuiesc în ocean, pe coastele Franţei sau ale Olandei, şi care au fost aruncaţi de furtună pe ale noastre.
— Vorbeşte vreunul dintre ei limba noastră?
— Şeful lor ne a spus câteva vorbe în englezeşte.
Bănuiala generalului se trezea tot mai mult, pe măsură ce primea mai multe lămuriri.
— Prea bine – zise el. Vreau să i văd pe aceşti oameni, aduceţi mi i aici!
Un ofiţer se desprinse numaidecât din grup, ducându se să i caute.
— Câţi sunt? mai întrebă Monck. Şi ce fel de barcă au?
— Sunt zece sau doisprezece, generale, şi pescuiesc într un fel de pescador, cum îi spun ei, de construcţie olandeză, după cât mi s a părut.
— Şi ziceţi că duceau peşte în lagărul domnului Lambert?
— Da, generale. Şi se pare că aveau o încărcătură destul de bună de peşte.
— Bine, o să vedem noi – zise Monck.
Într adevăr, chiar în aceeaşi clipă, ofiţerul se întoarse aducându l pe şeful acestor pescari, un bărbat cam de cincizeci, până la cincizeci şi cinci de ani, dar care se ţinea încă bine. Era potrivit de statură şi purta o haină de lână groasă şi o căciuliţă trasă până peste ochi; un fel de satâr îi atârna la cingătoare şi umbla cu mersul acela şovăielnic al marinarilor care, neştiind niciodată, din pricina balansării vasului, dacă vor călca pe punte sau în gol, dau fiecărui pas al lor o călcătură atât de sigură, ca şi cum ar fi vorba să înfigă un par în apă.
Monck, cu o privire fină, dar pătrunzătoare, îl cercetă îndelung pe pescarul care i zâmbea cu acel surâs pe jumătate şiret, pe jumătate naiv, caracteristic ţăranilor noştri.
— Vorbeşti englezeşte? îl întrebă Monck într o franţuzească desăvârşită.
— Ah, destul de prost, milord – răspunse pescarul. Acest răspuns fu rostit mai degrabă cu accentul vioi şi
puţin repezit al locuitorilor de dincolo de Loara, decât cu accentul oarecum tărăgănat de prin părţile de apus şi miazănoapte ale Franţei.
— Dar, oricum, văd că vorbeşti – stărui Monck, spre a i auzi încă o dată accentul.
— Eh, noi, oamenii de pe mări – răspunse pescarul – ne înţelegem câte puţin în toate limbile.
— Aşadar, eşti pescar de mare?
— Pe ziua de azi, milord, sunt pescar, şi încă un pescar norocos. Am prins un bar care cântăreşte pe puţin treizeci de livre, şi peste cincizeci de roşioare; mai am, de asemenea, câţiva merlani mărunţi, care vor fi foarte gustoşi fripţi pe cărbuni încinşi.
— Mă taci să cred că ai pescuit mai mult în golful Gasconiei, decât în Canalul Mânecii – spuse Monck, zâmbind.
— E adevărat, sunt din miazăzi; asta mă împiedică oare să fiu un pescar bun, milord?
— O, nu, şi îţi voi cumpăra tot peştele; dar, spune mi cinstit, pentru cine îl pregătiseşi?
— Milord, nu vă voi ascunde că mă duceam la Newcastle, plutind de a lungul coastei, când un grup de călăreţi care mergeau pe ţărm în sens opus au făcut semne bărcii mele să ne îndreptăm spre lagărul cinstitei voastre feţe, sub ameninţarea că altfel ne vor lua la ochi cu flintele. Şi cum eu nu eram înarmat pentru luptă – adăugă pescarul zâmbind – a trebuit să mă supun.
— Şi de ce te duceai la Lambert şi nu veneai ia mine?
— Milord, voi vorbi deschis; înălţimea voastră îmi îngăduie?
— Da, şi, dacă trebuie, îţi poruncesc chiar.
— Ei bine, milord, mă duceam la domnul Lambert fiindcă domnii de la oraş plătesc bine, pe câtă vreme dumneavoastră, scoţienii, puritani, presbiterieni, covenantari, cum vreţi să vă numiţi, dumneavoastră mâncaţi puţin şi nu plătiţi de loc.
Monck ridică din umeri, fără a şi putea ascunde totuşi un zâmbet.
— Şi, dacă eşti din miazăzi, de ce ai venit să pescuieşti pe coastele noastre?
— Fiindcă am făcut prostia să mă însor în Picardia.
— Mă rog; totuşi Picardia nu e Anglia.
— Milord, omul îşi împinge barca spre largul mării, însă Dumnezeu şi vântul fac restul şi duc barca acolo undele place.
— Aşadar, n aveai de gând să tragi la ţărmul nostru?
— Nicidecum.
— Şi ce linie urmai?
— Ne întorceam de la Ostenda, unde vânduse nişte scrumbii, când un vânt puternic dinspre miazăzi ne a împins în larg; atunci, văzând că era zadarnic să ne luptăm cu el, ne am lăsat în voia lui. A trebuit astfel, ca să nu pierdem peştele, care era foarte bun, să ne oprim şi să vindem în cel mai apropiat port al Angliei; şi acest port s a întâmplat să fie Newcastle. Prilejul era tocmai bun, ni. s a spus, întrucât se îngrămădiseră acolo o mulţime de oameni, din oraş şi din lagărul militar; şi unul şi altui erau înţesate de gentilomi foarte bogaţi şi foarte flămânzi. ni s a mai spus, astfel că m am îndreptat spre Newcastle.
— Şi tovarăşii tăi unde sunt?
— O, tovarăşii mei au rămas la barcă; sunt nişte marinari neinstruiţi, fără nici un fel de cunoştinţe.
— Pe câtă vreme tu?... făcu Monck.
— Oh – răspunse şeful râzând – eu am umblat mult cu tatăl meu, şi ştiu cum se spune în toate limbile Europei un scud, un taler, un pistol, un ludovic şi un ludovic mare de aceea şi echipajul mă ascultă ca pe un pastor şi mi se supune ca unui amiral.
— Atunci, tu însuţi l ai ales pe Lambert drept cel mai bun cumpărător?
— Da, fără îndoială. Şi, să fim drepţi, milord, m am înşelat?
— Asta ai s o vezi mai târziu.
— Oricum, milord, dacă e vreo greşeală, vinovatul sunt numai eu, şi pentru asta nu trebuiesc pedepsiţi tovarăşii mei.
"Iată de bună seamă un caraghios cu duh" – gândi în sinea lui Monck.
Apoi, după câteva momente de tăcere, în care timp îl cerceta îndeaproape pe pescar, generalul întrebă:
— Şi zici că vii din Ostenda?
— Da, milord, în linie dreaptă.
— Atunci ai auzit vorbindu se pe acolo despre chestiunile la zi, întrucât bănuiesc că mulţi se ocupă de ele în Franţa şi în Olanda. Ce face acela care îşi spune regele Angliei?
— Oh, milord – strigă pescarul cu o sinceritate zgomotoasă şi plină de însufleţire – iată o întrebare fericită, şi n aţi fi găsit pe altul care să vă răspundă mai bine decât mine, căci, într adevăr, eu vă pot spune lucruri deosebite în această privinţă. Închipuiţi vă, milord, că, făcând un popas la Ostenda ca să vindem puţinele scrumbii pe care le pescuisem acolo, l am văzut pe fostul rege plimbându se pe ţărmul mării, în aşteptarea cailor care trebuiau să l ducă la Haga: e un bărbat înalt, palid, cu părul negru şi cu faţa puţin cam aspră. De altminteri, nu pare să o ducă prea bine acolo şi cred că aerul Olandei nu i prieşte.
Monck urmărea cu multă încordare relatarea grăbită, colorată şi cam lungă a pescarului, într o limbă care nu era a lui, dar pe care, din fericire, o vorbea, după cum am mai spus, cu o mare uşurinţă. Pescarul, la rândul său, folosea când un cuvânt franţuzesc, când unul englez, când, în sfârşit, o vorbă ce părea că nu face parte din nici o limbă şi care era totuşi o vorbă gasconă. Noroc, însă, că ochii lui vorbeau mai mult decât limba sa, şi cu atâta limpezime, că puteai să pierzi un cuvânt ieşit din gura lui, dar nici un gând din privirea sa.
Generalul se arăta din ce în ce mai mulţumit de cercetările lui.
— Ai auzit cumva spunându se că acest fost rege, cum îl numeşti, se îndrepta spre Haga într un scop oarecare?
— O, da, de bună seamă – răspunse pescarul – am auzit vorbindu se aşa ceva.
— Şi în ce scop anume?
— Acelaşi dintotdeauna – zise pescarul. Căci nu i a intrat oare în cap să se întoarcă în Anglia?
— Aşa! rosti Monck îngândurat.
— Fără să mai ţinem seama – continuă pescarul – că stathuderul... ştiţi, milord, Wilhelm al II lea...
— Ei, ce i cu el?
— Îl va sprijini din toată puterea.
— Ah, ai auzit tu asta?
— Nu, dar aşa cred.
— Te pricepi la politică, pe cât se pare – zise Monck.
— Oh, nouă, marinarilor, milord, care ne am deprins să cercetăm apa şi aerul, adică cele două lucruri pururi nestatornice de pe lume, rareori ni se întâmplă să ne înşelăm asupra celorlalte.
— Prea bine – zise Monck, schimbând vorba. Mi s a spus că ne ai adus hrană din belşug.
— Fac şi eu ce pot, milord.
— Cu cât ne vinzi peştele, mai înainte de toate?
— Nu s aşa de prost să vă cer un preţ, milord.
— Pentru ce asta?
— Fiindcă peştele meu e al dumneavoastră.
— În virtutea cărui drept?
— Al celui mai tare.
— Dar eu am de gând să ţi l plătesc.
— Sunteţi prea generos, milord.
— Şi chiar atât cât face.
— Nu vă cer atâta.
— Atunci, cât ceri?
— Cer doar să mă lăsaţi să plec.
— Unde? La generalul Lambert?
— Eu? strigă pescarul. Dar ce aş mai căuta la Newcastle, de vreme ce nu mai am peşte?
— Oricum, ascultă mă.
— Ascult.
— Îţi voi da o povaţă.
— Cum! Milord vrea să mi plătească peştele şi, pe deasupra, să mi mai dea şi un sfat bun? Dar milord mă copleşeşte!
Monck îl măsură mai atent ca oricând pe pescar, asupra căruia părea să şi păstreze încă o anumită bănuială.
— Da, vreau să ţi plătesc şi să ţi dau şi un sfat, căci amândouă se leagă între ele. Aşadar, dacă te vei duce la generalul Lambert...
Pescarul făcu din cap şi din umeri o mişcare ce voia să spună: "Dacă ţine atât de mult, să l lăsăm să vorbească".
— Să nu treci prin mlaştină – continuă Monck; vei avea la tine bani, şi în smârcuri sunt câteva posturi de pândă scoţiene, puse acolo de mine. Sunt oameni cam urâcioşi, care nu înţeleg limba pe care o vorbeşti tu, cu toate că ea mi se pare alcătuită din trei limbi diferite, şi care te ar putea jefui de tot ce ai primit de la mine, astfel încât, întorcându te în ţara ta, vei fi ispitit să spui că generalul Monck are două mâini, una scoţiană şi una engleză, şi că ţi a luat cu mâna scoţiană ceea ce ţi a dat cu mâna engleză.
— Oh, generale, voi face aşa cum doriţi, fiţi pe pace – zise pescarul cu o teamă prea pronunţată ca să nu fie exagerată. Nu cer decât să rămân aici, dacă doriţi să rămân.
— Te cred – răspunse Monck, cu un surâs foarte fin. Din păcate, însă, nu te pot adăposti sub cortul meu.
— Nu am această pretenţie, milord, şi nu doresc decât ca înălţimea voastră să mi spună unde aş putea sta. Nu trebuie să vă simţiţi îndatorat, noaptea se va scurge repede, aşa că voi sta oriunde.
— Atunci vei fi condus la barca ta.
— Cum va hotărî înălţimea voastră. Atâta doar, dacă înălţimea voastră va binevoi să mi dea călăuză un dulgher, îi voi rămâne cât se poate de recunoscător.
— Pentru ce asta?
— Pentru că domnii aceia din armata dumneavoastră, trăgând barca în susul râului, cu frânghia legată de pieptul cailor, au izbit o de colţurile stâncilor, în. aşa fel că acum se află în ea pe puţin două picioare de apă, milord.
— Motiv în plus ca să ţi petreci noaptea la barcă, pe cât mi se pare.
— Milord, sunt la ordinele dumneavoastră – zise pescarul. Voi descărca peştele acolo unde veţi dori, apoi îmi veţi plăti, dacă asta vă face plăcere, şi pe urma mă veţi lăsa să plec, dacă o să hotărâţi aşa. Vedeţi dar că sunt un om de înţeles, milord.
— Bine, bine, eşti un drac şi jumătate! făcu Monck, a cărui privire cercetătoare nu izbutise să surprindă o cât de mică umbră în ochii limpezi ai pescarului. Hei, Digby!
Un aghiotant apăru îndată.
— Vei conduce pe acest vrednic pescar, dimpreună cu tovarăşii lui, la micile corturi ale popotelor, de lângă mlaştini; acolo vor fi alături de barca lor, şi în acelaşi timp nu vor fi siliţi să şi petreacă noaptea asta în apă. Ce s a întâmplat, Spithead?
Spithead era sergentul de la care Monck împrumutase o bucăţică de tutun ca s o mestece în loc de orice altă mâncare. Intrând în cortul generalului fără să fie chemat, sergentul motivă astfel, răspunzând şi la întrebarea lui Monck:
— Milord, un gentilom francez s a prezentat la avanposturile noastre şi cere să vorbească onoratului nostru comandant.
Toate acestea, bineînţeles, în englezeşte. Dar cu toate că discuţia avusese loc în englezeşte, pescarul avu o uşoară tresărire, pe care Monck, întors către sergentul său, n o observă.
— Şi cine e acest gentilom? întrebă Monck.
— Milord – răspunse Spithead – mi a spus cine e, dar blestematele astea de nume franţuzeşti sunt atât de greu de pronunţat pentru un gâtlej scoţian, încât nu i l am putut reţine. Afară de asta, gentilomul este, după cum mi au spus santinelele, acelaşi care s a înfăţişat ieri, în timpul popasului, şi pe care onoratul nostru comandant n a voit să l primească.
— E adevărat, ţineam sfat cu ofiţerii.
— Milord hotărăşte ceva în legătură cu acest gentilom?
— Da, să fie adus aici.
— Trebuiesc luate măsuri de prevedere?
— In ce sens?
— Să fie legat la ochi, de pildă?
— La ce bun? Nu va vedea decât ceea ce vreau eu să vadă, adică cei unsprezece mii de viteji pe care îi am în jurul meu şi care sunt gata să şi dea viaţa pentru parlament, pentru Scoţia şi pentru Anglia.
— Dar acest om, milord? făcu Spithead, arătând spre pescar, care în timpul acestei convorbiri rămăsese în picioare, nemişcat, ca unul care vede, dar nu pricepe nimic.
— Ah, aşa i – rosti Monck. Apoi, întorcându se către negustorul de peşte: La revedere, domnul meu – zise el. Ţi am ales un adăpost bun. Digby, du l acolo. Nu ţi fie teamă, vei primi îndată şi banii.
— Mulţumesc, milord – zise pescarul.
Şi după ce făcu o plecăciune, plecă însoţit de Digby.
La o sută de paşi de cort, îşi regăsi tovarăşii, care şuşoteau între ei cu o sporovăială ce nu părea străină de o anumită teamă, dar el le făcu un semn care îi linişti pe dată.
— Hei, prieteni – strigă şeful – veniţi încoace. Înălţimea sa generalul Monck are dărnicia să ne plătească peştele şi bunătatea să ne găzduiască în noaptea asta aici.
Pescarii se strânseră în jurul şefului lor şi, condusă de Digby, mica trupă se îndreptă către popote, loc care, ne amintim, îi fusese hărăzit.
Pe drum, pescarii trecură, prin întuneric, pe lângă santinela care l ducea pe gentilomul francez la generalul Monck. Acest gentilom era călare şi înfăşurat într o mantie largă, astfel că şeful nu putu să l vadă la faţă, deşi ardea de curiozitate să ştie cine este. Cât despre gentilom, nebănuind nici pe departe că se întâlnea cu nişte compatrioţi, trecu pe lângă ei fără să i bage în seamă.
Aghiotantul îi aşeză pe oaspeţi într un cort destul de curat, de unde fu scoasă o cantinieră irlandeză, care se duse să şi caute alt culcuş pentru ea şi cei şase copii ai săi. Un foc mare ardea în faţa cortului şi îşi arunca lumina purpurie peste smârcurile mlaştinii, a cărei apă era încreţită uşor de un vântuleţ rece. Apoi, după ce i văzu cuibăriţi acolo, aghiotantul le ură noapte bună marinarilor, amintindu le că din uşa cortului se vedeau catargele bărcii ce se legăna pe râul Tweed, dovadă că nu se dusese încă la fund. Această veste păru că l bucură nespus de mult pe şeful pescarilor.
XXIV
COMOARA
Gentilomul francez pe care Spithead îl anunţase la Monck şi care trecuse învăluit în mantia lui pe lângă pescarul ce ieşise din cortul generalului cu cinci minute înainte ca el să intre, gentilomul acesta străbătu mai multe puncte de pază fără măcar să şi arunce ochii în jurul lui, de teamă să nu dea de bănuit însoţitorilor săi. Aşa după cum suna ordinul, era condus drept la cortul generalului. Acolo fu lăsat singur în anticamera de la intrarea în cort şi îl aşteptă pe Monck, care nu întârzie decât atât cât fu nevoit ca să asculte raportul oamenilor lui şi să cerceteze prin gaura făcută în pânză chipul celui care cerea o întrevedere.
Fără îndoială, din spusele celor care l însoţiseră pe gentilomul francez reieşea că acesta se purta în aşa fel, încât să nu stârnească nici o bănuială, căci prima impresie pe care i o făcu străinului primirea generalului fu mai bună decât s ar fi putut aştepta el într o asemenea împrejurare şi din partea unui om atât de bănuitor. Totuşi, după cum îi stătea in obicei, când străinul se găsi în faţa lui, Monck îl măsură cu privirea sa pătrunzătoare, pe care, la rândul său, străinul o înfruntă fără să se arate nici încurcat, nici îngrijorat. După câteva secunde, generalul făcu un gest cu mâna şi din cap, semn că aştepta să l audă pe celălalt vorbind.
— Milord – începu gentilomul într o engleză desăvârşită – am cerut o întrevedere cu domnia voastră într o afacere de mare însemnătate.
— Domnule – răspunse Monck în franţuzeşte – văd că vorbiţi limba noastră foarte bine pentru un fiu al continentului. Vă cer iertare, întrucât întrebarea mea poate că nu şi are rostul: vorbiţi tot aşa de bine şi franţuzeşte?
— Nu e nimic de mirare, milord, în faptul că vorbesc engleza cu atâta uşurinţă: în tinereţea mea am locuit în Anglia, iar mai târziu am făcut aici două călătorii.
Aceste cuvinte tură rostite în limba franceză, şi încă într o franţuzească atât de frumoasă, încât arătau nu numai un francez, dar chiar un francez din împrejurimile oraşului Tours.
— Şi în care parte din Anglia aţi locuit, domnule?
— În tinereţe, la Londra, milord; pe urmă, prin 1635, am făcut o călătorie de plăcere în Scoţia; în sfârşit, în 1648, am stat câtva timp la Newcastle, şi anume în mănăstirea ale cărei grădini sunt acum ocupate de armata dumneavoastră.
— Iertaţi mă, domnule, dar – înţelegeţi, nu i aşa? – am nevoie de aceste lămuriri, de aceste întrebări.
— M aş fi mirat, milord, dacă nu mi ar fi fost puse.
— Acum, domnule, cu ce vă pot fi de folos, ce doriţi de la mine?
— Iată despre ce e vorba, milord... dar, mai înainte, suntem singuri?
— Absolut singuri, domnule, în afară de garda care ne păzeşte.
Spunând acestea, Monck dădu la o parte, cu mâna, pânza cortului şi i arătă gentilomului că ostaşul se afla la o depărtare de zece paşi cel mult şi că la prima chemare putea sări în ajutor într o secundă.
— În cazul acesta, milord – zise gentilomul, pe un ton atât de liniştit, încât s ar fi putut crede că era prieten de când lumea cu omul din faţa lui – sunt foarte hotărât să vorbesc domniei voastre, fiindcă vă ştiu un om cinstit. De altminteri, cele ce am să vă spun vă vor dovedi stima de care vă bucuraţi în ochii mei.
Monck, surprins de acest fel de a vorbi, care stabilea între el şi gentilomul francez egalitatea cel puţin, îşi aţinti privirea pătrunzătoare asupra străinului şi, cu o ironie ce nu se simţea decât în mlădierea glasului său, căci nici un muşchi de pe faţa lui nu se mişcă, zise:
— Vă mulţumesc, domnule, dar mai întâi spuneţi mi, vă rog, cine sunteţi dumneavoastră?
— I am spus numele meu sergentului dumneavoastră, milord.
— Iertaţi l, domnule; e scoţian şi i a fost greu să l reţină.
— Mă numesc contele de La Fère, domnule – zise Athos înclinându se.
— Contele de La Fère? repetă Monck, încercând să şi amintească. Cer iertare, domnule, dar mi se pare că e prima dată când aud acest nume. Aveţi cumva vreo funcţiune la curtea Franţei?
— Nici una. Sunt un simplu gentilom.
— Vreo distincţie?
— Regele Carol I m a făcut cavaler al Ordinului Jartierei, iar regina Ana de Austria mi a dat cordonul Sfântului Spirit. Iată singurele mele distincţiuni, domnule.
— Jartiera! Sfântul Spirit! Sunteţi cavaler al acestor două ordine, domnule?
— Da.
— Şi cu ce prilej v au fost acordate asemenea favoruri?
— Pentru servicii aduse maiestăţilor lor.
Monck îl privi cu uimire pe acest bărbat care i se părea atât de simplu şi în acelaşi timp atât de mare; apoi, ca şi cum ar fi renunţat să mai pătrundă taina acestei simplicităţi şi măreţii, asupra căreia străinul nu părea dispus să i dea alte desluşiri în afară de cele pe care le primise, întrebă:
— Nu cumva dumneavoastră sunteţi cel care v aţi prezentat ieri la avanposturi?
— Şi care n a fost primit; da, milord.
— Mulţi ofiţeri, domnule, nu lasă pe nimeni să pătrundă în tabăra lor, mai ales în preajma unei bătălii aşteptate; eu însă mă deosebesc de camarazii mei, căci nu mi place să ocolesc nimic. Orice părere o primesc drept bună; orice primejdie îmi e trimisă de Dumnezeu o cântăresc în mână cu tăria de care m a învrednicit el. Nu v am putut primi ieri din pricină că ţineam sfat cu ofiţerii mei. Astăzi însă sunt liber, vorbiţi!
— Milord, aţi făcut cu atât mai bine primindu mă, cu cât nu e vorba aici de bătălia pe care o veţi da cu generalul Lambert, nici de lagărul dumneavoastră, şi dovada este că mi am înclinat capul ca să nu văd oamenii şi am închis ochii ca să nu pot număra corturile pe lângă care treceam. Nu, am venit să vă vorbesc, milord, pentru mine.
— Vorbiţi, domnule – zise Monck.
— Adineauri – continuă Athos – am avut cinstea de a spune excelenţei voastre că am locuit multă vreme la Newcastle: era pe vremea regelui Carol I, atunci când fostul rege a fost dat pe mâna domnului Cromwell de către scoţieni.
— Ştiu – rosti cu răceală Monck.
— Aveam în zilele acelea o mare sumă de bani în aur, şi în ajunul bătăliei, presimţind pesemne chipul cum aveau să se desfăşoare lucrurile a doua zi, am ascuns aceşti bani în hruba cea mare a mănăstirii Newcastle, sub turnul al cărui vârf îl vedeţi de aici argintat de lună. Comoara mea a fost deci îngropată acolo, şi am venit să rog pe domnia voastră să mi îngăduie s o dezgrop mai înainte ca, fie bătălia care se va desfăşura, poate, chiar în locul acela, fie o mină sau alt proiectil de război să distrugă clădirea şi să mi împrăştie aurul, sau să l scoată la iveală în aşa fel încât soldaţii să pună mâna pe el.
Monck se pricepea la oameni; el vedea pe fizionomia acestuia toată hotărârea, toată înţelepciunea, toată prevederea ce puteau fi zugrăvite pe faţa unui om; nu putea deci decât să pună pe seama unei nemărginite încrederi mărturisirea gentilomului francez, şi lucrul acesta îl mişcă adânc.
— Domnule – zise el – aţi făcut în adevăr bine că mi aţi spus toate acestea. Dar suma aceea merită oare să vă puneţi viaţa în primejdie pentru ea? Credeţi oare că se mai află acolo unde aţi lăsat o cândva?
— E tot acolo, domnule, nu vă îndoiţi de asta.
— E răspunsul la o întrebare; dar la cealaltă?... V am întrebat dacă suma era atât de mare, încât să vă primejduiţi viaţa pentru ea.
— E mare, da, milord, căci e vorba de un milion pe care l am închis în două butoiaşe.
— Un milion! exclamă Monck, pe care, de astă dată, Athos era cel care îl privea ţintă şi îndelung.
Monck băgă de seamă asta şi deveni iarăşi bănuitor. "Iată – îşi zise el – un om care îmi întinde o cursă"...
— Aşadar, domnule – spuse cu glas tare – vreţi, după câte am înţeles, să vă luaţi înapoi această sumă.
— Cu îngăduinţa dumneavoastră, milord.
— Astăzi?
— Chiar în noaptea aceasta, din pricina împrejurărilor despre care v am pomenit.
— Dar, domnule – obiectă Monck – generalul Lambert e tot atât de aproape ca şi mine de mănăstirea unde aveţi treabă, de ce nu v aţi adresat lui?
— Fiindcă, milord, când te afli în împrejurări cu adevărat serioase, ceri înainte de toate sfatul instinctului. Ei bine, generalul Lambert nu mi inspiră încrederea pe care mi o inspiraţi dumneavoastră.
— Fie, domnule, vă voi ajuta să vă găsiţi banii, dacă ei vor mai fi acolo, căci s ar putea prea bine să nu mai fie acolo. Din 1648 şi până acum au trecut doisprezece ani şi multe evenimente s au întâmplat de atunci.
Monck stăruia asupra acestui punct pentru a vedea dacă gentilomul francez se va agăţa de ieşirea ce i era oferită; dar Athos nu dădu nici un semn de şovăială.
— Vă încredinţez, milord – spuse el cu hotărâre – că am convingerea neclintită că cele două butoiaşe nu şi au schimbat încă nici locul, nici stăpânul.
Acest răspuns îi smulse o bănuială lui Monck, din care îi încolţi numaidecât alta.
Fără îndoială, franţuzul acesta era iscoada cuiva, trimisă să l încurce pe ocrotitorul parlamentului; aurul nu era decât o amăgeală; fără îndoială, iarăşi, că această amăgeală nu urmărea decât să aţâţe lăcomia generalului. Acest aur nu era decât o scornire. Monck trebuia, prin urmare, să facă în aşa fel, încât să l prindă cu minciuna şi cu şiretlicul pe gentilomul francez, şi apoi să tragă, din chiar cursa pe care i o întindeau duşmanii lui, un folos care i va spori faima. Odată hotărât asupra celor ce avea de făcut, generalul i se adresă lui Athos:
Dostları ilə paylaş: |