Victor visinescu jurnalism contemporan

JURNALISTUL, DIN DEFINITIE ÎN DEFINITIE.

CINE ESTE UN JURNALIST?

Asa cum nici în definitiile care s-au dat jurnalisticii nu s-a ajuns la un consens plenar si durabil si în cazul definirii

jurnalistului s-au exprimat mai multe puncte de vedere, partial asemanatoare, partial neconcludente. Redam câteva dintre

ele:

1) 1) “Persoana care, în mod regulat si pe baza unei remuneratii, depune o activitate ce consta în a contribui prin

cuvânt sau imagine, la una sau mai multe mass-media” (“Statutul Federatiei Internationale a Jurnalistilor”).

2) 2) “Orice persoana, indiferent de nationalitate, care are un serviciu platit si regulat de editor, reporter, fotograf,

cameraman sau tehnician în presa scrisa, radio, televiziune, care îsi exercita profesiunea în acord cu principiile etice si cu

normele stabilite de profesie; activitatea sa profesionala consta în cautarea, primirea sau distribuirea informatiilor,

opiniilor, ideilor, studiilor sau comentariilor pentru publicatiile periodice, agentii de presa, servicii de radio-televiziune sau

stiri filmate” (K Nordenstreng, în Protocolul Jurnalisilor, încheiat în 1980).

3) 3) “ Ca jurnalist profesionist, potrivit Codului Muncii din sistemul francez, art. 761, al. 2, acesta este “o persoana a

carei principala ocupatie, efectuata regulat si remunerat, consta în exercitiul profesiunii sale pentru un cotidan sau alta

publicatie ori agentie de presa si care obtine majoritatea veniturilor sale din aceasta activitate”.

4) 4) În “International Encyclopedia of Social Sciences”, prin jurnalist se întelege “o persoana a carei ocupatie

principala consta în stângerea, scrierea si editarea unor materiale care în general, prezinta si interpreteaza evenimente

curente”.

În terminologia traditionala, la care nu ne obliga nimeni sa renuntam, ziaristul e “o persoana care lucreaza în redactia

unui ziar, a unei reviste sau care colaboreaza (permanent) la ele”, ne spune DEX-ul, la pagina 1.188, adaugând ca el mai

este numit gazetar sau jurnalist. Nuanta familiara a termenului de ziarist mai desemneaza si persoana care

vinde/distribuie ziare.

O concluzie ce nu se desprinde din suita acestor definitii? Cu o singura exceptie aceea statuata în Codul Muncii

Francez, jurnalistului nu i se asociaza determinativul profesionist, care implica interpretari diferite, ambiguie, clarificate

atât cât sa fie tolerante, mai cu seama în tari vest -europene cu traditie si legislatie specifica mass -media. Acesta nedorita

si nesolutionata controversa de statut al unei “profesii” neprofesionalizate, ridica obstacole în calea noilor generatii de

jurnalisti, care, chiar în postura de de licentiati ai unor facultati de profil, nutresc un sentiment de incertitudine, sunt frustati

de dreptul legitim de a profesa meseria pe care au deprins-o, mai bine sau mai putin bine, 3 sau 4 ani , la cursuri cu

frecventa. În tari precum Marea Britanie, Franta, Belgia sau Elvetia, aspirantii la atestatul de jurnalist profesionist au

sansa realizarii acestui deziderat prin procedeele acreditarii, diferite de la o tara la alta, dar finalmente eficiente. Cartea de

jurnalist atestat, mai mult, afiliat la organismele jurnalistice internationale, reprezinta un drept legitim al fiecarui mânuitor al

condeiului, microfonului, sau camerei de luat vederi. Asupra acestui drept este necesar sa vegheze toate

uniunile/asociatiile profesionale ale mass-media, inclusiv cele din România, aflate, în momentul de fata, într-un “vid”

legislativ sub aspect juridic (ne referim cu precadere, la presa tipari ta).

Din cele pâna aici expuse ar trebui sa ramânem cu un sentiment descurajator si sceptic. În realitate adevarurile

istorice ne comunica faptul ca statutul jurnalistului a constituit o preocupare în plan teoretic si practic, cu mai mult de un

secol în urma. Iata câteva momente de vârf:

Primele uniuni nationale ale jurnalistilor au luat nastere în 1880 si primul congres international al oamenilor de presa

s-a tinut în 1894. La mijlocul anilor `20 -`30, în secolul trecut, Biroul International de Munca si Echipa Natiunilor au pus

bazele primei organizatii internationale ale jurnalistilor, care îsi propunea sa se ocupe de cartile speciale pentru jurnalisti

si de înfiintarea unei institutii denumite Curtea Internationala de Onoare.

Aceste eforturi au fost paralizate de razboiul care se apropia, dar un nou avânt printre jurnalisti a avut loc dupa razboi,

ducând la înfiintarea Organizatiei Internationale a Jurnalistilor (1946).

Perioada imediat urmatoare poate fi caracterizata ca fiind al doilea moment de vârf cu consens larg raspândit printre

profesionistii de la est la vest.

Tipic acestei situatii a fost cel mai înalt statut posibil, multumita OIJ, care a sponsorizat Conferinta Natiunilor Unite a

Libertatii de informatie de la Geneva, în primavara anului 1948.

“Razboiul rece” a dus la poticniri. În ciuda unor afirmatii si rezolutii credibile, promitatoare. Din pacate, miscarea

internationala a jurnalistilor s- a împartit în mai multe fractiuni.

Pe la mijocul anilor `50, au existat încercari semnificative de a promova interesele profesionale pe baze internationale

largi, prin întâlniri ale jurnalistilor din întreaga lume: Helsinky: 1956, Baden: 1960, Mediteraneene: 1961. Dupa modelul

acestora, organizatii regionale ale jurnalistilor au luat fiinta în Africa, în lumea araba si în America Latina.

Acesti pasi au avut semnificatii în anumite conditii politice, dar nu au contribuit realmente la îmbunatatiri majore la

nivel global în ceea ce priveste statutul jurnalistilor sau întelegerea drepturilor si responsabilitatilor. Este de notat ca

“razboiul rece” a paralizat o parte din activitatile ONU si UNESCO. Prima si ultima initiativa majora pe care a avut -o

UNESCO de-a lungul acestei perioade fiind încercarea din 1948 - 1949 de a înfiinta un Institut International al Presei si

Informatiei.

De abia la începutul anilor 1970 axa jurnalistica Est-Vest si consolidarea Miscarii Nealiniate au anuntat un al treilea

moment de vârf pentru o colaborare internationala reala în interesul profesiei. Uniunile franceza si italiana ale jurnalistilor

au sponsorizat întâlniri de rasunet cum a fost Declaratia de la Munchen din 1971. Acum UNESCO a început sa aiba un rol

activ.

Acesta poate fi privit ca al treilea sezon înalt cu puncte de reper cum ar fi codurile de etici ale organizatiilor regionale

din Arabia, America Latina si regiunile ASEAN precum si afirmatiile comune facute de Uniunea Austriaca a Jurnalistilor

IFJ si IOJ în contextul Conferintei de securitate si cooperare în Europa.

S-au conceput, propus si elaborat coduri deontologice pentru Europa si celelalte continente sub auspiciile unei noi

ordini a Informatiei si Comunicarii Internationale. Sub egida UNESCO au avut loc mai multe întâlniri internationale de la

Mexico City (1980), Bagdad (1982), Praga si Paris (1983), Geneva (1985), Bruxelles si Sofia (1986), Cairo si Tampere

(1987) si Praga (1988).

Nu detaliem aici drumul ascendent al organizatiilor profesionale ale jurnalistilor în directia realizarii de coduri si statute

proprii, domeniu investigat amplu în cercetarile de profil. Noi i-am fixat câteva repere notabile subordonate

responsabilitatii si eticii specifice profesiei jurnalistice, în scopul de a schita în paragrafele care urmeaza, un miniportret

civic al jurnalistului.

TRASATURI DE ORDIN PROFESIONAL:

Ø Ø Necesitatea/obligatia pentru jurnalist, indiferent de locul sau de munca sau de etnie, de a respecta principiile

etice si normele stabilite de profesie;

Ø Ø Posibilitatea ca jurnalistul sa se încadreze în oricare din institutiile mass-media;

Ø Ø Axul activitatii de jurnalist polarizeaza în preajma sa câteva verbe fundamentale, interferente, irecuzabile:

cauta, primeste, strânge, scrie, editeaza informatii/stiri/evenimente.

Ø Ø Elemente comune: jurnalistul e persoana care activeaza într- o redactie anume, fiind remunerat, activitate din

care rezulta principalele sale venituri;

Ø Ø Un orizont de cunostinte de cultura umanista, politologica, sociologica, filosofica, literara, lingvistica

(argumentarea, semiotica, exprimarea corecta);

Ø Ø Un orizont de cunostinte de specialitate, care se compune dintr-o cunoastere a mass-media în principalele ei

structuri: presa scrisa, audiovizualul, agentiile, la modul general; presa spaecializata; presa tematica; presa umoristica;

Ø Ø Un orizont de cunostinte globalizate în plan social, economic, cultural despre lumea în care traim, lumea în

care ne integram, lumea viitorului;

Ø Ø Un orizont de deprinderi – reflexe ale scriituri de presa, însusite nu numai pentru promovarea examenelor de

an/de licenta, ci si în scopul de a gândi, elabora si interpreta jurnalistic timpul tarii sale si timpul “Satului global”.

REPORTERUL ÎN ACTIUNE (PE TEREN)

Când pleaca în teren, reporterul pleaca stimulat de idei, sentimente si atitudini pre-anuntate de subiectul/subiectele ce

urmeaza a fi abordat/abordate, ceea ce îi creeaza un mic univers volitional si afectiv-cerebral în stare de alerta. Cum

trebuie sa si le dirijeze, sa le speculeze în laturile lor pozitive, astfel încât pre-documentarea, documentarea si post

documentarea, ca si scrierea/rescrierea sa fie validate pentru tipar? David Randall formuleaza, pe baza unei certe

experiente jurnalistice, mai multe cerinte care trebuie sa intre în sângele jurnalistului de vocatie:

1) 1) Sa aiba un simt dezvoltat al stirii.

2) 2) Sa fie pasionat pentru precizie/exactitate.

3) 3) Sa nu faca niciodata presupuneri.

4) 4) Sa nu se teama ca poate fi considerat prost.

5) 5) Sa nu fie suspicios fata de toate sursele.

6) 6) Sa abandoneze orice prejudecata.

7) 7) Sa constientizeze ca este parte a unui proces.

8) 8) Sa fie în relatie de empatie cu cititorii (sa-i implice si pe ei).

9) 9) Sa aiba dorinta de a câstiga.

10) 10) Sa posede simtul urgentei.

11) 11) Sa se defineasca prin individualitate accentuata.

Evident, aceste acte de vointa sunt simultan acte afective, cerebrale, atitudionale, ele pot fi amplificate cu alte

trasaturi de ordin psihic/intelectual, în functie de dificultatea temei, de seriozitatea surselor, de buna-credinta a

interlocutorilor si adesea de disponibilitatea generala a reporterului. În consens, sfaturi practice, detaliate, ofera David

Randall în lucrarea sa, la capitolul “Calitatile unui bun reporter” (p. 48-63).

CALITATILE NATIVE, CALITATI FORMATIVE

Însusirile specifice structurii psiho-afective si profesionale a reporterului trebuie sa iasa în relief constant si în diferite

împrejurari ale activitatii curente, de la faza de cautare/descoperire a fetelor realitatii virtual-potentiale de a se transforma

în evenimente de presa pâna la faza manuscrisului tastat/dactilografiat pe care scrie “bun de imprimare/editare”

În acest obositor, tracasant, transpirant si riscant proces de colectare, verificare si prelucrare a informatiilor, care sa

spuna ceva si într-un anume fel cititorului, jurnalistul dovedeste ca este înzestrat cu o suma de însusiri particulare, ca

probeaza capacitatea de a le avea. Care sunt acestea? Sensibilitate, curiozitate, graba/rabdare, bun simt, curaj,

îndrazneala, orgoliu, vointa, timiditate/obraznicie, modestie/infatuare, trasaturi psihice si de caracter, ereditare sau

formate în procese instructiv-educationale. Asemenea trasaturi sunt evidentiate în contextul activitatii jurnalistice, devin

forte fertile pe drumul accesului la tipar sub imperativul unei îndeletniciri responsabile si de audienta publica semnificativa.

Cum anume? Prin transfer de semnificatii ale fiecarei trasaturi din perimetrul individului eterogen, actionând unidirectional

si limitat, în perimetrul de multiple ins ertii sociale, raportate la alta gama de interese, asteptari si reactii ale cititorilor, care

doresc sa se regaseasca în mesajele presei, cât mai exact, cât mai profitabil, cât mai placut.

JURNALISTII SI COMUNICATORII. CARE PE CARE?

Ce sunt/ce pot fi primii, am încercat sa aratam. Dar comunicatorii? Pentru a-i defini si a-i încadra într-o relatie fie de

cooperare, fie de conflict cu jurnalistii, specialistii îi numesc relationisti, termen care ne situeaza în aria unei discipline din

ce în ce mai asaltatoare: relatiile publice (PR).

Patrundem astfel pe teritoriul comun al informatiilor care intereseaza publicul larg, contrapus publicului receptor. Sunt

informatiile apanajul exclusiv al jurnalistilor, asa cum am vazut ca sunt ei definiti de specialisti, în dictionare si

enciclopedii, în coduri ale muncii si în reglementarile juridice destinate mass-media? Daca raspundem afirmativ, vom

trage concluzia ca teritoriul informatiilor intra în posesia exclusiva a jurnalistilor, ca orice imixtiune a altor persoane este

neavenita, ele fiind declarate “persoane non- grata”.

Pe de alta parte, controversa jurnalisti-comunicatori trebuie cunoscuta si în opiniile unor specialisti care au identificat

obstacolele ce separa breasla jurnalistica de cea a comunicatorilor. Mihai Coman citeaza în cartea sa pe Ronald Farrar

(1988, “Mass Comunication”, New York, West Publ.), ale carui puncte acuzatoare sunt:

1) 1) Comunicatorii vor sa controleze/manipuleze stirile, cu deosebire când acestea nu sunt favorabile grupurilor

pe care le slujesc.

2) 2) Comunicatorii acapareaza spatiul ziarelor cu informatii despre clientii lor, restrângând astfel profitul pe care

respectivele publicatii l- ar putea obtine din publicitate.

3) 3) Comunicatorii exercita presiuni asupra editorilor spre a convinge sa le acorde spatii de care au nevoie clientii

lor.

4) 4) Comunicatorii ignora specificitatea activitatii presei.

5) 5) Comunicatorii racoleaza jurnalistii valorosi pentru salarii mai mari în istitutiile lor (apud “Introducere în

sistemul mass-media”, loc. cit., p. 173- 174).

Am putea trage o linie conchizând ca probleme de concurenta si de consecinte în plan material mentin acest clivaj,

completate cu invidia jurnalistilor fata de comunicatori pentru lefurile lor mai mari si pozitii sociale mai privilegiate.

Jurnalistii tind sa-i considere comunicatori chiar si pe colegii care fac presa în mici orasele sau sunt corespondenti ai unor

posturi din audiovizual limitându-si activitatea doar la informatii stas, de tip rezultate sportive sau stiri locale minore. În

atari circumstante, calificativul de comunicatori ar echivala cu cel de gazetaras, din epoca lui I. L. Caragiale, atribuit de

acesta nechematilor în jurnalistica, sau cu cel prin care I. H. Radulescu satirizase ambitia unor pseudoliterati denumindule

scrierile “autorlâc”.

Dincolo de aceste reactii ale breslei jurnalistice, motivate în substanta creatoare a actului jurnalistic autentic fata de

cel stereotip, prefabricat si redundant, nu trebuie ignorate pe deplin, cu atât mai mult anulate contributiile comunicatorilor

în sistemul informational de ansamblu, dat fiind faptul ca domeniul relatiilor publice si larga lui trupa de comunicatori

evidentiaza în societatea de azi reliefuri din ce în ce mai pregnante în România postdecembrista. Relatiile publice au

devenit o disciplina de specialitate în jurnalism. Semnificatiile multiple ale domeniului, în plan teoretic si practic si în

strânsa conexiune cu mass-media, au facut obiectul unei solide cercetari apartinând CRISTINEI COMAN (cf. “Relatiile

publice si mass-media”, Collegium, Polirom, 2000), fara dubiu o lucrare de referinta. Definind conceptele si principiile

mass-media si evidentiind tehnicile de lucru specifice comunicarii cu presa, cartea Cristinei Coman conciliaza unele

asimetrii si neconcordante care opun actul jurnalistic celui al comunicarii din PR, diminueaza distantele separatoare la

care tin cu orice pret jurnalistii orgoliosi. Din fericire, în peisajul mass-media românesc polemicile reciproc discriminatorii

nu se fac (înca) simtite, ca în unele tari europene (Anglia, Franta) si din nefericire acest joc de orgolii si de interese nu si-a

gasit reglementari de statut jurnalistic sau de incidente juridice, ceea ce nici nu ni se pare a fi ceva de prima urgenta înt r-o

perioada de tranzitie. Deocamdata, mass-media româneasca îsi cauta identitatea. În masura în care aceasta identitate se

va cristaliza pe sectoare distincte si per total si relatiile publice vor furniza mai putine elemente de conflict si mai multe de

cooperare si negociere. Abandonând formula “love-hate relation” (dragoste-ura) lansata de Michael Ryan si David

Martison jurnalisti si comunicatori vor conveni, probabil, asupra altei formule, negocierea în dublu sens: al schimburilor de

surse/resurse informationale si al unor reglementari reciproc avantajoase. Optiunea îi apartine lui Jean Charon si orice

reflectie lucida nu o poate cota extrajurnalistic a priori, atâta timp cât specialistii/relationistii în societate nu trebuie

restrânsi doar la categoria chilipirgiilor si manipulatorilor de informatii. Sa nu uitam, de pilda ca tot relationisti sunt

considerati purtatorii de cuvânt ai unor înalte foruri statale (Guvern, Parlament, Presedintie), care poseda, fara îndoiala si

calificare jurnalistica si plusuri de cunostinte si aptitudini, specifice jurnalismului de informare având ca prototip

comunicatul/comunicatele de presa.

JURNALISTII SI ALTI POSIBILI JURNALISTI/PSEUDOJURNALISTI

În prelungirea discutiei marcate de clivaje, se mai cer puse pe tapet întrebari de felul: cum sunt/trebuie sa fie

considerati în reglementari coduri si legi ale presei (acolo unde ele exista!) graficienii, operatorii, inginerii, tehnicienii,

plasticienii, multi altii fara de care ziarul modern, “electronic”, sau emisiunea radio-tv, nu pot fi realizabile? Ce statut au

moderatorii care conduc dezbateri în audiovizual, cu precadere în televiziune? Sunt crainicii buletinelor informative

radiofonice sau ai jurnalelor tv jurnalisti? (sau “stiristi” anuntatori de stiri?). Cum pot fi considerate prea-multele vedete de

televiziune care prezinta emisiuni distractive, concursuri si jocuri de noroc sau alte manifestari literaro- artistice intrate

masiv în “loisir”-ul publicului ascultator/telespectator? Cât sunt/nu sunt jurnalisti corespondent ii de presa din reteaua

interna/externa? Dar acreditatii birourilor de presa peste hotare, pe lânga alte institutii mass-media sau organizatii

internationale?

Ne oprim aici cu întrebarile. Nu suntem în masura sa dam raspunsuri satisfacatoare în lipsa clarificarilor de statut. Am

adus în atentie suita acestor întrebari-probleme-dileme ale configuratiei actuale a peisajului mediatic, pentru a releva

diversiatea, potentialitatea si virtuala conflictualitate a unor relatii confuze. Atâta vreme cât conducerile uniunilor de creatie

mass-media nu au cazut de acord asupra unui minim de reglementari (definiri, delimitari, evaluari) este riscant sa clasifici,

sa ierarhizezi si sa dai verdicte asupra unei realitati dinamice, de nestavilit si în majoritatea cazurilor obiective.

Cel mult ne putem implica în nuantarea situatiilor cu procentul de circumspectie impus de respectul pentru adevar,

adica întrebându-ne: un moderator-prezentator realizeaza doar un act jurnalistic mimetic, sau demonstreaza ca este

realmente cunoscator al sferei tematice pe care o investigheaza împreuna cu invitatii sai? În subsidiar: are/n- are studii de

jurnalistica? Este stabil/ocazional? A dobândit credit moral din partea publicului-receptor?

Aceleasi interogatii reflexive se pot extinde si asupra celorlalte persoane “conexe”, “co-relationale”, jurnalisticii. De

exemplu, colaboratorii. Ce fel de colaborator, unul care publica un articol la trei luni, solicitat de o redactie, sau unul care

publica frecvent, eventual are o rubrica a sa, dintr-un domeniu specializat, rubrica asteptata de cititori? Sau, ce fel de

corespondent, unul local, al unui ziar, sau al unui post audiovizual central, prezent aproape zi de zi cu informatii, reportaje

si interviuri sau unul care scrie ziarului ocazional, pe o tema care îl intereseaza? Sau ce fel de crainic, unul care s-a

consacrat jurnalisticii de radio, dar mai ales de televiziune si care ani de-a rândul a fost auzit/auzit-vazut din “Joi în Paste”,

fie ca prezentator la o discutie specioasa sau la un festival muzical/artistic/sportiv? Ce fel de acreditat X,Y,Z , anuntat de

posturile de radio si televiziune prin formula “Reporterul nostru acreditat la Guvern/Parlament/Presedintie…transmite, sau

tot un X, Y,Z care se recomanda/este recomandat ca “acreditat al” (urmeaza nominalizarea unei institutii oarecare, firme

patronat etc.)?

Raspunsurile care se pot da la întrebarea cine/ce, din ecuatia adversativa sau/sau nu pot fi formulate extracontextual,

cu premeditare. Ele tin de argumente logice, de fapte, de împrejurari. De exemplu: un moderator nu este absolvent în

jurnalistica, are studii tehnice/agricloe/economice, de nivel mediu sau superior, dar si-a descoperit vocatia dupa absolvire,

nu lânga o freza, pe un tractor sau într-un birou de contabilitate, ci într- un studiou de radio sau televiziune, cu invitati în

jurul lui. Face el jurnalistica, demonstreaza în calitatea sa de moderator ca produsul pe care l-a conceput – o dezbatere,

de pilda – întruneste cerintele de continut si de exprimare ale unui mesaj de presa? Poate ca da, poate ca nu, sau nu în

totalitate, din punctul de vedere al jurnalistului consacrat atestat, individualizat în lumea cititorilor. Verdictul însa nu trebuie

sa fie pripit, nu doar în ac est caz, ci si în multe altele similare referitoare la acreditati, corespondenti si prezentatori, multi

fosti absolventi în jurnalistica sau practicanti într-o redactie.

“JURNALISTI INDEPENDENTI”

În presa occidentala acestia sunt colaboratori permanenti foarte numerosi cunoscuti sub numele de “jurnalisti

independeti”, free-lancers (în engleza) si pigistes (în franceza). Ei colaboreaza masiv în presa, obtin mai mult de jumatate

din veniturile banesti din colaborari, fara sa aiba contracte cu redactiile (ceea ce contravine definitiilor date jurnalistilor!).

Societatea contemporana, supusa metamorfozelor mereu imprevizibile, faciliteaza intarea “jurnalistilor independenti” în

frontul celor de drept, spre irascibilitatea acestora generatoare de conflicte. Potrivit unei statistici a lui Jean-Marie Charon

(cf. “Cartes de presse”, 1993, Paris, Stock), în Franta în 1980 erau înregistrati 1.121 “pigistes”, iar în 1990, numarul lor

crescuse la 3.213 (vezi în detaliu, M Coman, op. cit., p. 175).

Ce putem conclude? Peisajul mass-media pretutindeni în lume, inclusiv în România, si-a schimbat/îsi schimba

culorile, formele de relief profesional, structurile, atributiile, ierarhiile jurnalistice în stricta conditionare obiectiva cu

fenomenele din societatea cucerita de comunicare. Jurnalistii s-au înmultit/se înmultesc cu nemiluita, cu sau fara har, cu

sau fara studii de specialitate din motive multiple, cel mai adesea din orgolii spre putere, spre controlul Puterii statale. La

rândul lor, “intrusii” nu se lasa mai prejos, chiar daca sunt constienti ca nu vor poseda niciodata o legitimatie de jurnalist

atestat. Dealfel, unii nu se sinchisesc, ei sunt posesori ai unor cunostinte si priceperi din domenii extrajurnalistice – stiinte,

economie, marketing, management, informatica – si bat la usile redactiilor sau chiar acestea din urma au nevoie de ei.

Cine trebuie sa limpezeasca finalmente statutul lor fata de de cel al jurnalistilor, pentru a se evita conflictele, debusolarile,

pagubele de orice fel? Evident, forurile de conducere jurnalistice – uniuni, asociatii, sindicate, în plan national,

informational – prin prevederi de statut clare, oficializate juridic, adaptabile la contextele specifice fiecarei tari.