Victor visinescu jurnalism contemporan

RAPORTUL ADEVAR -FICTIUNE ÎN DUBLA INTENTIE A LIMBAJULUI,

STILUL PUBLICISTIC

Înca de la ctitoria ei, presa româna, prin I. H. Radulescu, anticipa clasica definitie a dublei intentii a limbajului, datorata

lui Tudor Vianu: tranzitiva si reflexiva. Din împletirea notionalului cu emotionalul se naste stilul publicistic, ca fapt de limba,

“limba stiintei si a duhului”, în termenii de astazi limba notionala (neartistica) si limba emotionala (artistica) (I. H.

Radulescu, Scrieri lingvistice, Editura stiintifica, 1973, p. 90, editia I Popescu Sireteanu).

Cu unele nuante si precizari în plus, avea sa definesca stilul D. Gusti numindu-l “modul sau chipul vorbei sau al

scrierii”, detaliat astfel: “Stilul sau scrierea este de mai multe feluri si aceasta felurime atârna de la combinarea

deosebitelor chipuri ale însusirilor si ale formelor particulare ce s- au aratat, atât în privinta ideilor, cât si a cuvintelor” (D.

Gusti, Retorica româna pentru tinerime, editia M. Frânculescu, Editura Minerva, 1980, p. 1894).

Aceasta definitie îsi mentine si astazi un merit incontestabil si de permanenta acualitat e. Pentru ca numai din

însusirile generale în împletire cu cele particulare, atât în continut cât si în forma, rezulta stilul (limbajul) combinatoriu

propriu comunicarii de presa. Ca limbaj “mixt” (I. Coteanu) si ca limbaj “profesional” (Al. Graur), stilul publicistic are, din

punct de vedere lexical, mai multe trasaturi, sesizate de un cerecetator astfel: “stilul publicistic foloseste într-un grad

foarte ridicat un tip de redundanta mult mai accentuat (fata de stilul stiintific, n.n. – V.V.) la nivelul lexicului, în care se

cuprind si figurile de stil si la nivel gramatical, mai putin în morfologie si mai mult în sintaxa” (Al. Andriescu, Stil si limbaj,

Editura Junimea, Iasi, 1977, p. 249).

Faptele de limba pe care se sprijina redundanta în stilul publicistic sunt: derivatia sinonimica, constructiile fixe,

stereotipia unor enunturi cu valoare metaforica. Acestora le putem adauga tipuri de redundanta orala (în mesajele

radiofonice) sau de redundanta cuvânt -imagine (în emisiunile de televiziune). Din punctul de vedere al lexicului – element

comun al oricarui limbaj mass-media – stilul publicistic ni se înfatiseaza, cu deosebire astazi, ca un compartiment

lingvistic dominat de neologisme si constructii neologice.

Cuvintele noi care desemneaza tehnologii avansate în economie si în stiinta (cibernetica, informatica, sociologie etc.)

confera o preponderenta laturii denotative în comunicarea de presa, cristalizeaza limbaje de specialitate foarte apropiate

de stilul stiintific, defavorizând în unele genuri publicistice latura reflexiv-emotionala. Cu toate acestea, mai cu seama în

presa de informare generala si în numeroase emisiuni radio-TV întâlnim structuri narative moderne, care satisfac atât

principiul accesibilitatii cât si pe cel estetic. Reluând o cercetare a noastra anterioara putem încerca o definire a stilului

publicistic contemporan, evident perfectibila:

“Stilul publicistic al presei scrise, radioului si televiziunii reprezinta o varianta a unei scheme lingvistice comune

comunicarii de ansablu, particularizata prin trasaturi de lexic si frazeologice în functie de genul publicistic ales, prin dubla

intentie a limbajului, tranzitiv-reflexiva si conforma cu normele limbii literare” (Victor Visinescu, Valori lexicale si stilistice în

publicistica literara româneasca, Editura Albatros, 1981, cap. Presa, limba literara si stilurile functionale, p. V si urm.).

În vorbirea curenta si cu deosebire în mediile jurnalistice auzim rostindu-se adesea formule precum “stilul casei”,

“stilul redactiei”, “stilul canalului” si asa mai departe. Exista în realitate mai multe categorii de stiluri determinate în primul

rând dupa criteriul canalului de transmisie: un stil al presei tiparite, un stil al radioului, un stil al televiziunii. Nu intram acum

în detaliile care apropie sau îndeparteaza aceste stiluri, cert este ca toate folosesc un vocabular aproximativ acelasi, se

supun corectitudinii literare si se individualizeza diferentiat, potrivit încarcaturii estetice, muzicii sau imaginii si altor

elemente iconografice.

Cum poate un bun text de presa sa pastreze un raport echilibrat între adevar si fictiune? Iata o problema-cheie a

maestriei gazetaresti. Au rezolvat -o admirabil marii scriitori-gaztari, Eminescu, Caragiale, Slavici, Vlahuta, Delavrancea,

Zamfirescu, urmati de Arghezi, Calinescu, Sadoveanu, Camil si Cezar Petrescu, N. D. Cocea, Geo Bogza, F.Brunea-Fox,

nenumarati altii, pâna la generatiile prezente. Pentru cei amintiti ca si pentru oricare jurnalist autentic, mesajul de presa,

reportajul de pilda, reprezinta “un seismograf al vietii, mijloc de cunoastere si transformare” Bogza), sau, în viziunea lui

Brunea-Fox “o cange de harponat realitatea, o sonda ce capteaza continutul diverselor zone ale realitatii” (cf. V.

Visinescu, loc. cit., p. 204), aceasta existând independent de imaginatia gazetarului.

Individualitatea stilistica apare cu reliefuri depline atunci când gazetarul înzestrat apeleaza la procedee ale artei

narative – portrete, bunaoara – pe care le realizeaza prin prisma stilisticii transferice. Obisnuitele cuvinte devin jocuri de

cuvinte, epitetele, comparatiile, personificarile se subordoneaza unor ratiuni menite sa anuleze aparentele, sa dezvaluie

esentele, adevarul neîmpopotonat. Un as al acestei stilistici transferice, al virtutilor ei polisemice si polifonice este Tudor

Arghezi, din care redam o frântura de portret:

“Baba Chioara e autoarea unei Reforme financiare, în care si-a pus toate silintele sa înlocuiasca un alfabet simplu si

normal, cunoscut de toata lumea pe dinafara; îti dau ceva si tie din ceea ce câstig, nu câstig nimic, dar îti dau totul din

ceea ce nu am. Inteligenta reformatoarei noastre nemultumita cu elementul, îl îneaca în ghicitoare si în sarada. Rezultatul

e interesant: platesti la ce n- ai, platesti si la ce dai si mai platesti la ceea ce ai platit. Ai vazut ce cap am?” (Tudor Arghezi,

Scrieri, 31, Proze, Editura Minerva, 1979, p. 369).

Chiar din structura frazeologica exemplificata se desprinde capacitatea gazetarului de a combina stilurile, direct cu

indirect, de a intercala solilocviul si a sugera plastic stilul combinat (convorbirea cu multi interlocutori). Aidoma lui Arghezi,

toti marii nostri scriitori-gazetari au intuit cu finete ca în procesul comunicarii prin presa cuvintele îsi mentin sensul

abstract, notional dar pot fi si purtatoare ale unor semnificatii noi, conotatii izvorâte dintr- o realitate extralingvistica

armonizata cu uzul social pe care vorbitorii unei limbi îl ataseaza cuvintelor. Este ceea ce Tudor Vianu, cunoscator

autorizat al valorilor estetice nationale, observa atunci când atragea atentia ca “orice cuvânt trebuie reprezentat ca un

nucleu cu doua zone înconjuratoare” (Tudor Vianu, Opere, vol. IV, Editura Minerva, 1975, p. 529), asfel:

I – Nucleul intelectual

II – Semnificatii conexe

III – Reprezentari afective

Punerea în valoare a acestor potente ale cuvântului este înlesnita în comunicarea de presa prin apelul la câteva

tehnici moderne, una dintre ele frecvent evocata fiind dramatizarea în locul rezumatului. În alti termeni, de la modul

narativ liniar la interiorizari care provoaca stari tensionale, interogatii, suspensii, asupra carora insista Leon Surmilian

adeptul formulei “dramatizarea exclude, rezumatul include” (Noul jurnalism (cf. Techniques of Fiction Writing: measure

and madness, New York, 1968).

MESAJELE MASS–MEDIA CA LITERATURA–DOCUMENT

Prin enuntul acestui subcapitol avem în vedere, în primul rând, anumite genuri publicistice, “de granita”, apte sa

comunice mesaje mass-media în structuri narative moderne preponderent conotative, aduse în pragul literaturii de

fictiune. Bunaoara volumele de memorialistica, biografiile romantate, cartile de reportaje literare, antologiile de pamflete

sau de tablete, unele texte “de autor” (“cronicile” calinesciene, de ex.).

Cititorul modern arata o larga disponibilitate fata de literatura construita pe fapte, date si adevaruri fruste. Statisticile

probeaza ca faptul real, depozitarul unor semnificatii de mare cuprindere sociala, concureaza cu faptul literar creat , rod al

fanteziei, întrecând-ul în audienta de multe ori. În procesul de gândire si elaborare a literaturii-document se înfrunta stilul

jurnalistic rutinier cu stilul inventiv, novator, acela care, dupa opinia lui J. L. Morene, înseamna “facultatea de a introduce

în lume un lucru oarecare nou” (apud A. Moles, R. Claude, Créativité et méthodes d’observation, Paris, p. 17), facultate

ce presupune “un ansamblu de calitati si raporturi care duc la generarea noului, la originalitate” (Idem, p. 41),

completeaza G. Aliport.

S-au dat zeci de definitii conceptului de creativitate, în raport cu diversele domenii ale activitatii umane; indiferent de

formulele în care a fost definita, creativitatea presupune un relief intelectual dispus pe mai multe nivele. În opinia lui I. A.

Taylor, acestea sunt:

1) 1) Un nivel expresiv, în care spontaneitatea nu imprima trasaturi esentiale originalitatii;

2) 2) Un nivel productiv, care restrânge libertatea spontana prin apelul la tehnici necesare producerii unor lucruri

finite;

3) 3) Un nivel inventiv, caracterizat prin perceperea unor relatii noi, neuzuale, între parti anterior separate;

4) 4) Un nivel inovativ, modificator al principiilor ce statueaza un anume domeniu, relevând conceptualizari noi;

5) 5) Un nivel emergent, care dezvolta principii si ipoteze noi, generatoare de “scoli”, curente (cf. Al. Rosca, Teorii

si probleme generale ale creativitatii, C. I. D. S. P. , Buc., 1973, p. 15).

Cum se raporteaza nivelele creativitatii la “legile” jurnalistice” si la limitarile de structura ale unor genuri mass-media?

Un raspuns reflexiv si logic ni l -a oferit Tudor Vianu: “Limitarile pe care genurile le impun, deopotriva ca toate obstacolele

în arta, au fictiune creatoare. Cine sparge si depaseste limitele genurilor pare mai usor sa se piarda în nedeterminarea

lipsei de forma. Disciplina genurilor garanteaza însa rigoarea formala, strictetea compozitiei. Apoi, în aceste granite

restrânse, imaginatia împiedicata sa se desfasoare în suprafata, se concentreaza si se adânceste” (Tudor Vianu,

Estetica, Editura pentru literatura, 1968, p. 15).

DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE ORIGINALITATE AL UNUI

MESAJ MASS–MEDIA MODERN

Determinarea coeficientului de originalitate al unui mesaj mass-media modern ne obliga sa luam în consideratie

câteva componente:

A – Structura verbala a textului publicistic, în care este implicata o reprezentare traita, autentica si emotionala, a lumii

care ne înconjoara.

B – Contextul. Adica unitatea stilistica de baza, cu ajutorul careia putem cerceta, în vederea evaluarii, individualitatea

lui stilistica, care rezulta din:

B, 1 – asocieri lexicale derutante

B, 2 – transfer semantic la nivel de cuvânt sau enunt

B, 3 – organizarea frazeologica în categorii gramaticale expresive.

Parametri de originalitate pot fi stabiliti, uneori, pe caile stilisticii structurale care pune accent pe teoria expresivitatii.

Aceasta se bazeaza pe stilistica lexicala, la confluenta cu semiotica, urmarind patru obiective:

1) 1) Cercetarea valorilor speciale ale elementelor de limba;

2) 2) Descoperirea si descrierea opozitiilor care le creeaza;

3) 3) Stabilirea tipurilor celor mai importante ale opozitiilor;

4) 4) Analiza functiilor acestor tipuri (Solomon Marcus, Poetica matematica, Bucuresti, 1970, capitolul Figurile

poetice).

Contextul, aspectul care solicita la gradul maxim afectivitatea, trebuie evaluat în planul cuvintelor-tema (tranzitive) si

cuvintelor-cheie (reflexive) ca si al altor categorii lexicale organizate în sisteme si opozitii lingvistice, stilistice si

gramaticale.

În practica scrisului jurnalistic lucrurile nu trebuie complicate prea mult. Un cercetator american, Elwood M. Wardlow,

considera ca originalitatea însemna multa transpiratie, multa gândire, multa organizare. O data documentat, orice articol îl

pune pe gazetar în fata mai multor întrebari: ce fel de introducere va alege? Ce maniera de a relata va alege? Se va folosi

de persoana întâi sau de treia? (Elwood M. Wardlow, Manual pentru ziaristi, cit., p. 29). Solutionate, prin adoptarea unor

formule convenabile – informare gen piramida normala, piramida rasturnata sau succesiune normala – primele întrebari

sunt urmate de altele care privesc “edificiul”, arta compozitionala, gradarea momentelor, punctul culminant sau

deznodamântul, perspectiva revenirilor. Aceste momente au un moment -cheie, al iluminarii, când gândirea îsi ofera

resursele imaginatiei, pe fundalul faptelor documentate.

Abraham Moles crede ca orice gazetar autentic este apt pentru creativitate, ca aceasta nu constituie “o virtute rara si

remarcabila a unor fiinte exceptionale. A crea este inerent vietii însasi a majoritatii indivizilor si singura deosebire între ei

este de ordin cantitativ, tinând de valoarea a ceea ce creeaza – valoare sociala, valoare universala – precum si de

frecventa acestei activitati” (Abraham Moles, în vol. Al. Rosca, Teorii si probleme generale ale creativitatii, cit., p. 19).

Nefiind apanajul elitelor, creatia este sora muncii zilnice, un oaspete care nu- i viziteaza pe lenesi, care vine doar la aceia

ce o solicita, ca sa înfrunte blocajele, coala alba sau patratul unui mic ecran video. Un antidot al blocajelor îl ofera

sinectetica, ansamblu de modalitati si procedee care prin analogii, transfer de functii si de lexic conduce inspiratia la

hotarul a trei nivele: necesitate, spontaneitate, frenezie afectiva. Caci acolo unde lipseste sentimentul necesitatii inspiratia

diminueaza în veridicitate. În opera jurnalistica inspiratia angajeaza emitatorii, potrivit codului lor de deontologie, la studiul

atent si responsabil al realitatii si nu la jocul de-a cuvintele. Asupra acestui drum arid si pândit de sacrificii a prevenit

Tudor Arghezi, pentru ca el însusi l-a parcurs:

“Întâia grava preocupare, dupa ce ai învatat sa te îndoiesti de tot ce scrii, este sa cauti perfectiunea, pe care n-ai s-o

ajungi, desigur, niciodata, dar pe care trebuie s-o urmaresti neîntrerupt cât îi dureaza firul, cu tenacitatea paianjenului

nemiscat în mijlocul panopliei lui de matase. Pe tine putin te iubesti. Dar îti iubesti cu patima chemarea si datoria” (Tudor

Arghezi, Tablete de cronicar, Bucuresti, ESPLA, p. 158).

Stilul publicistic ca stil mixt în structurile narative. Când conferim stilului publicistic calificativul de stil “mixt” ne bizuim

pe capacitatea acestui stil de a înmagazina în componenta lui cuvinte, expresii, si enunturi care caracterizeaza alte stiluri

functionale ale limbii române, cu deosebire stilul stiintific si tehnic, juridico-administrativ, cel beletristic etc. Mobilitatea si

potentialitatea stilului publicistic în conexiuni cu celelalte stiluri atesta o originalitate ambigua, nu întotdeauna clar

delimitata. Aceasta trasatura este imprimata diferitelor tipuri de structuri narative la nivel de enunt, fraza, context, atât în

comportamentul lexical, morfologic, fonetic si ortoepic cât si în cel al sintaxei.

Este oprtun sa observam ca în peisajul presei române actuale, potrivit concluziilor noastre de cititori, dobândesc

preponderenta, într-o clasificare aproximativa, urmatoarele structuri narative:

1) 1) Politice. Social-politice

2) 2) Economice

3) 3) Culturale

4) 4) Umanitare

5) 5) Sportive

6) 6) Externe

7) 7) Divertismentale

8) 8) Publicitare

Oricine trece însa în revista mesajele unui ziar dintr-o anume zi îsi poate face o idee, numai pe baza titlurilor, asupra

temelor celor mai importante, alegându-le pe cele care-l intereseaza mai mult.

Din acest adevar, rezulta:

a) a) maestria jurnalistilor (de la reporter la redactor -sef) si a întregului corp redactional tehnic în gasirea si

ilustrarea unor titluri- capcane, care întrunesc atât cerintele autenticitatii cât si pe cele ale solicitarilor conotative;

b) b) unele structuri sunt explicite, altele încifrate, unele recurg la lexic traditional (cuvinte, proverbe) altele la lexic

neologic, în toate împrejurarile însa atrag;

c) c) raportate la bugetul de timp liber al omului modern, aceste enunturi narative aproape ca satisfac minimul de

lectura cotidiana datorita esentializarii temelor si a claritatii cu care sunt titrate.

Aceste observatii, adaugate altora din paginile de pâna aici, pledeaza pentru promovarea unor structuri narative

moderne în comunicarea de presa, subiect amplu discutat, în marginea caruia noi am schitat doar jaloanele lui.

Diversitatea acestor structuri este data de diversitatea genurilor/speciilor.

SISTEMUL GENURILOR PUBLICISTICE

Încercari teoretice, dificultati, spatii albe. Problema genurilor (speciilor) publicistice formeaza un capitol insuficient

clarificat al teoriei presei. De la buletinele Romei antice, Acta Diurna Populi Romani, pâna la comunicarea moderna de

astazi, prin satelitii artificiali si Internet, mesajele publicistice au cunoscut o mare diversitate de modalitati si formule prin

care au ajuns si ajung la cititori, ascultatori si telespectatori, punând în dificultate cercetarea de presa, conturând înca

multe spatii albe. De aceea este un act de cutezanta din partea cercetatorului care încearca sa delimiteze si sa

defineasca genurile publicistice astazi când mass-media emana de la tehnologiile înalte ale secolului XXI, iar limbajele

presei se interfereaza cu cele ale multor discipline exacte si umaniste. Dar ca în toate ramurile stiintelor contemporane si

teoria presei îsi avanseaza cercetarile spre configurarea genurilor de presa, proces care se leaga si de cercetarea stilului

si a stilisticii presei, variante ale stilisticii moderne.

Problema genurilor comporta discutii si controverse în jurul câtorva întrebari: care sunt genurile presei? Ce structura

au? Ce tendinte prezinta? Cum pot fi grupate? Ce legaturi au cu celelalte genuri “clasice”? (ale literaturii beletristice, în

primul rând).

PUNCTE DE VEDERE. OPINII. ANALOGII

Într-o lucrare a sa, Octavian Butoi enumera ca genuri: informatia de presa, articoloul de presa, interviul, masa

rotunda, pamfletul si foiletonul satiric, reportajul si cronica literara.

Este o selectie, evident, care se circumscrie presei tiparite, fara raportari la genurile presei vorbite si televizate (cf.

Introducere în teoria presei, Buc., 1974). Despre genurile si limbajele presei neteoretizate în mod expres si supuse

reevaluarilor, întâlnim referiri în multe alte lucrari, studii si sinteze, semnate de Gh. Bulgar, Th. Hristea, N Mihaescu, Al

Andriescu, George Ivascu, Valeria Gutu-Romalo, G. Macovescu, G. Tohaneanu, Mircea Popa si Valentin Tascu, Maria

Platon, V. Visinescu, etc.

Constituirea genurilor presei reprezinta un proces istoric social- politic si cultural care îsi are geneza în începuturile

însesi ale scrisului la gazete, amplicându-se cu fiecare etapa si în functie de dezvoltarea presei, apoi a mass -media de la

simple informatii/genuri informative la structuri publicistice complexe, informativ -comentative, de opinie, si emisiuni radio-

TV. Specificul national al unei culturi contribuie în masura determinanta la structurarea anumitor genuri si la respingerea

altora, prezideaza dialectica dezvoltarii lor si le personalizeaza. Aidoma genurilor din literatura artistica, genurile presei,

cele proteice, ca de exemplu articolul de presa, reportajul, interviul, ancheta, editorialul, sau cele satirice au specii mai

mult sau mai putin stabile. Un element care se implica în delimitarea si individualizarea genurilor este furnizat de scriitorigazetari,

de aceia care au impus genuri-unicat, de exemplu “tableta” argheziana sau “cronica optimistului” calinesciana.

DE LA ETIMOLOGIE LA SISTEMUL GENURILOR ARTISTICE

Din mai multele acceptii ale latinescului “genus”-“generis” (nastere, origine, rang, familie, neam, popor, rasa, GEN,

SPECII) dictionarele au retinut sensul de baza, transcris cu majuscule si explicat astfel: “clasa de obiecte având aceleasi

note esentiale si cuprinzând cel putin doua specii” (DEX). În Petite Larousse, genul este definit în felul urmator:

“Subdivision de la famille qui se déscompose elle-même en espèces”.

Unele dintre stiintele umaniste au preluat teoria genurilor perpetuând confuzii si aproximatii terminologice si de

continut, înlocuindu-se “gen” cu “specie” sau invers, facându-se raportari nefiresti între termenii “gen” si “stil” etc. Având

identitate istorica, termenul “gen” a fost definit dupa mai multe criterii dintre care doua de larga audienta:

1) 1) modul în care un autor de opere literare se raporteaza la lumea înconjuratoare si

2) 2) trasaturile formale ale creatiei sale o data cu derivarea din acestea a unor legi interioare de constituire a unui

grup similar.

Înca din antichitate, Platon a deosebit genul dupa natura imitatiei realitatii (mimesis); sau dupa atitudinea deschisa,

neintermediata a comunicarii poetice (liricul); sau dupa modul în care imitatia se combina cu expunerea (epicul). Poetica

medievalitatii consemna trei categorii de genuri: “simplu” (humilis), “mediocru” (mediocris) si “sublim” (gravis) ilustrate de

Vergiliu în Bucolice, Georgice si Eneida. Între consideratiile interesante ale unor mari creatori, Goethe, Schiller etc.,

retinem pe acelea care tin de primul criteriu de definire a genului, raportarea individului creator la lume. Goethe vedea

poezia în trei ipostaze: narativa (epopeea), entuziasta (lirica), activa (drama). În Poetica lui Aristotel tragedia fusese

deosebita de epopee pe baza naturii subiectului, a modului sau de structurare. În Ars poetica de Horatiu încep sa se

contureze genuri noi (poemul cavaleresc), iar în renasterea italiana romanul, paralel cu sonetul, elegia mistrelul

(Renasterea franceza) devenite ulterior specii. Prin L’Art poétique al lui Boileau clasicismul beneficiaza de fixarea

normelor interne ale genurilor, îmbogatite ulterior, modificate în configuratia lor si contestate de romantici.

Concluzia care se degaja este aceea ca principalelor genuri recunoscute unanim: epic, liric, dramatic li se

încorporeaza mai multe specii în functie de timpul istoric si de gustul publicului cum sunt: oda, pastelul, idila, elegia,

(genul liric), romanul, schita, nuvela (genul epic), comedia, drama, tragedia (genul dramatic). Dar aemenea împartiri tin de

teoria clasica a genurilor si speciilor, de normat ive si imperative ale creatiei pe care teoria moderna nu le-a mai acceptat

în toate detaliile. Si aceasta pentru un motiv întemeiat: genurile nu pot fi pure, ele au o evolutie istorica determinata de

mai multi factori, operele create nu se pot adresa în exculsivitate unor categorii umane strict stratificate în ranguri si functii

sociale.

Descriptiva si nu normativa, teoria moderna a genurilor (ilustrata de R. Wellek, A. Warren: Theory of Literature)

considera ca genul trebuie conceput ca o grupare de opere literare, bazata teoretic atât pe forma externa (metrul sau

structura specifica) cât si pe forma interna (atitudine, tonul, scopul în general, subiectul si publicul carora ele se

adreseaza). În teoria literara românesca genul a fost definit de Liviu Rusu într-o viziune antropologic-psihologica, urmând

traditia kantiana, care considera genul ca forma de realizare concreta a categoriei frumosului în forme specifice, în functie

de tipul psihic reprezentat de creator. Adrian Marino promoveaza definirea genului pe criterii mixte (cf. Dictionar de idei

literare).

Daca ne-am îngaduit aceasta restrânsa incursiune în genurile literare, am facut -o pentru a ne apropia, prin

comparatie, de genurile publicistice si de speciile acestora si de a încerca nuantarile si gruparile pa care le solicita massmedia

de astazi.