Victor visinescu jurnalism contemporan

MOTIVATII SOCIOLOGICO–PSIHOLOGICE ÎN PROCESUL RECEPTARII

Acestea sunt formulate de Curtis D. Mac Dougale – în “Fundamental of News Reporting”:

1) 1) utilitatea rapida a informatiei;

2) 2) corectitudinea si exactitatea informatiei;

3) 3) receptarea mesajului prin întelegerea acestuia ca urmare a interpretarii lui sau respingerea mesajului.

De ce au nevoie oamenii de informatii de presa? Pentru ca astfel se informeaza, informeaza, iau decizii pro sau

contra, îsi coordoneaza actiunile personale si de grup. Pentru a servi oamenilor,informatiile de presa se pot obtine si

realiza în contextul a trei conditii indispensabile:

1) 1) descoperirea, verificarea si procesarea informatiei brute în scopul devenirii unui eveniment de presa;

2) 2) acest proces este asumat de reporterii publicatiilor/posturilor de radio-TV;

3) 3) selectarea, promovarea în ziare sau pe posturi, de catre editori, a evenimentelor respective, la parametrii

calitativi acceptabili si de redactie si de public.

Solicitarile esentiale referitoare la reporterii care dezvaluie fapte de viata, potentiale evenimente de presa:

a) a) initiativa în a descoperii respectivele fapt e;

b) b) curaj în a le aborda;

c) c) perseverenta în a le concretiza si continua;

d) d) întelepciune, talent, si daruire în procesarea faptelor;

e) e) evaluarea corecta a faptelor prin echidistanta,

Îndeplinirea conditiilor pâna aici enuntate se confirma numai prin validarea mesajelor, de catre publicul- receptor.

Cunoasterea acestuia se realizeaza prin sondaje de opinie, posibilitate ca redactiile sa afle de la cât mai multi

cititori/ascultatori/telespectatori, cu sinceritate si obiectivitate, raspunsuri la:

1) 1) ce doresc mai mult sa afle receptorii;

2) 2) care este faptul cel mai necesar în universul lor cotidian;

3) 3) care tip de informatie/eveniment serveste în masura determinanta la mai binele societatii.

Premise ale reusitelor: Organizarea preliminara a muncii redactionale pe urmatoarele directii:

a) a) editorii îi desemneaza pe reporteri sa se ocupe de anumite subiecte, zone de inspiratie sau evenimente,

stabilind ce anume intra în ziar/emisiune;

b) b) reporter ii ajuta editorii în faza de organizare preliminara prin mai multe modalitati:

- - sugereaza prioritatea evenimentului fata de altele care îl concureaza, dat fiind faptul ca reporterii

sunt într-o pozitie avantajata fata de editori, având pulsul realitatii terenului;

- - editorii inteligenti se sfatuiesc întotdeauna cu reporterii în momentul ultimelor decizii pe care le iau,

având posibilitatea revocarii unor hotarâri anterioare;

- - la conceperea mesajelor rolul determinant în structura, semnificatia si destinatia mesajului îl are

reporterul.

DOCTRINELE COMUNICARII ÎN VIZIUNEA LUI ABRAHAM MOLES

În viziunea acestui cunoscut sociolog, (cf. Sociodinamica culturii), doctrinele care definesc din punct de vedere social,

comunicarea um ana, inclusiv cea prin mass-media, se fundamenteaza pe diferiti factori sociali. Acestia influenteaza în

mod diferit, la nivel de individ si de grup, constiinta si psihicul determinând tot atâtea reactii din partea individului, pe care

presa le poate sau nu stapâni, ele configurând un tablou fie cvasiuniform, fie contradictoriu.

Se iau în considerare cinci doctrine, toate strâns legate de conceptul cultura în societate si modalitatile de acces ale

individului la cultura:

1) 1) “doctrina” demagogica;

2) 2) “doctrina” dogmatica;

3) 3) “doctrina” piramidala;

4) 4) “doctrina” eclectica;

5) 5) “doctrina” socio-dinamica.

În sinteza, ele se caracterizeaza prin aceste trasaturi:

1) 1) Doctrina demagogica este specifica, în primul rând, zonelor publicitatii/publicitare supunând individul la o

serie de demersuri reusite sau nu în câmpul publicitar.

2) 2) Doctrina dogmatica se leaga de forme propagandistice în cultura si ideologie, de alte forme de

suprastructura, având drept scop convertirea, transformarea cititorilor, ascultatorilor în directia unei anume ideologii.

3) 3) Doctrina piramidala separa straturile sociale cu valorile lor dispuse piramidal.

4) 4) Doctrina eclectica reprezinta un teritoriu al comunicarii culturale în care valorile sunt amestecate, de

importanta mai mare, mai mica, sau foarte mare importanta si în care trierea valorilor se face prin selectare si ierarhizare.

5) 5) Doctrina socio-dinamica este doctrina modurilor de comunicare generala, care explica schimbarile produse în

structura si orientarea indivizilor, ca urmare a schimbarilor produse în nivelul lor de viata si de cultura.

Temele abordate în mass-media se circumscriu disproportionat, ca frecventa si semnificatie, în doctrinele mentionate,

ceea ce atrage dupa sine si influente disproportionate.

MODELE ATIPICE ÎN COMUNICARE

Acelasi cercetator al doctrinelor, aduce în discutie si tipologia unor modele atipice în cazul comunicarii interpersonale.

S-au cristalizat cinci modele at ipice care definesc structura comunicarii, temperamentul si preferintele partenerilor în

comunicare si finalitatile comunicarii interpersonale:

1) 1) modelul nevrotic

2) 2) modelul desocializant;

3) 3) modelul psihopatiform;

4) 4) modelul delirant;

5) 5) modelul autist.

Câteva cuvinte despre fiecare:

1) 1) Modelul nevrotic are ca zona de actiune instinctualitatea (sexualitatea). Se defineste prin doi poli: atractie vs.

repulsie.

2) 2) Modelul desocializant – zona de actiune a acestuia este aceea a imaginatiei. Persoanele tipice pentru

aceasta zona sunt cele lipsite de vointa, care se retrag în singuratate, manifestând dezinteres si indiferenta fata de

problemele înconjuratoare.

3) 3) Modelul psihopatiform este specific zonei afectivitatii prin contrastele care îl caracterizeaza: atractia se poate

schimba în repulsie, preferinta pentru o anumita persoana se poate transforma în polul opus pâna la agresivitate.

4) 4) Modelul delirant caracterizeaza zonele de refugiu ale ratiunii pe tarâmuri straine de realitate. Este specific si

unor boli patologice, dar si celor care si le impun ca urmare a unor evenimente tragice.

5) 5) Modelul autist descrie însingurarea sinelui, rupt de realitatea înconjuratoare.

Am face observatia ca aceste tipuri de modele se regasesc mai ales în mesajele care comunica realitati din zonele

obscure, debusolate si anormale din societate.

TEORIILE COMUNICARII RAPORTATE LA PUBLICUL–RECEPTOR

Nu putem defini nici o teorie asupra comunicarii umane si în cadrul acesteia, asupra comunicarii mass-media, daca

nu ne sprijinim pe un fundament stiintific care sa explice trasaturile comunicarii în diferite domenii de activitate umana.

Respectuvul fundament stiintific, în cazul comunicarii umane, trebuie sa se legitimeze prin urmatoarele trasaturi:

a) a) sa fie izvor de inspiratie pentru practica în domeniul respectiv;

b) b) sa interactioneze continuu cu practica în domeniul respectiv;

c) c) sa feciliteze cunoasterea faptelor în exactitatea lor.

Sociologia comunicarii a preluat teorii stiintifice confirmate în mai multe compartimente ale activitatii umane, le-a

sintetizat si le- a statuat în patru grupe de teorii, care au aplicabilitate si la comunicarea mass-media. Acestea sunt:

1) 1) Teoria informatiei – elaborata de Claude Shannon si Norbert Wiener. Aceasta este preluata din cibernetica si

se poate definii astfel: “Orice comunicare poate fi considerata o asociere de informatii diverse facuta cu un anumit scop”.

2) 2) Teoria informatiei blocate – elaborata de Mahélé Ilombi. Acesta teorie se refera la

imposibilitatea/inaccesibilitatea unor indivizi/popoare la informatie. Imposibilitatea este data de posesia materiala.

Inaccesibilitatea se datoreaza faptului ca mesajele pot fi transmise în coduri care denota o imposibilitate de acces

lingvistic. Teoria informatiei blocate contravine dreptului inalienabil pe care orice cetatean îl are cu privire la accesul la

informare, la posibilitatea de a gândi si de a se exprima liber (art. 19 din Drepturile omului).

3) 3) Teoria opiniei – are în vedere faptul ca orice comunicare umana este o suma de opinii pro sau contra sau

opinii indecise, ignorate, în afara oricarui criteriu logic si rational al comunicarii. Aplicata la presa, teoria opiniei se refera

în primul rând la genurile comentative si la solutiile pe care jurnalistii le propun în scopul obtinerii acordului dorit.

4) 4) Teoria sistemelor – elaborata de Ludwig von Bertallanfi. Potrivit acestei teorii orice câmp informational poate

fi prin elementele specifice pe care le include un sistem reprezentat printr-o schema a comunicarii.

În afara acestor grupe de teorii care se refera la comunicarea umana, dar si la orice tip de comunicare, specialistii au

adus în discutie alte teorii paricularizante prin elemente de structura si exprimare, astfel:

Ø Ø Teoria structural-functionalista, care considera ca orice comunicare reprezinta o structura de semne si

semnificatii ce îndeplinesc anumite functii. De exemplu, în procesul comunicarii semnele si semnificatiile specifice

reprezinta doua directii de activitate: actiunea de a comunica (semnifica initiativa, mesaje, scopuri, finalitate) si discursul

propriu- zis al comunicarii (diferit în functie de obiectul comunicarii, tinta vizata, posibilitatea de a o atinge).

Ø Ø Teoria competentei comunicative. Initiatorul acesteia este Jurgen Habermas. Acesta teorie se structureaza,

în principal, pe factori lingvistici si pe anumite structuri ale comunicarii devenite în multe situatii stereotipe. Aici sunt de

precizat doua aspecte:

a) a) ce înseamna compet enta lingvistica? Capacitatea emitatorului de a transmite semenilor sai idei,

continuturi, fapte si fenomene, folosind cuvinte si accesibile si bogate în sensuri si semnificatii;

b) b) universali programatice/pragmatice – concepte ce exprima acele categorii lingvistice de tipul pronume,

cuvinte si fraze tipice domeniului, moduri gramaticale apte sa dinamizeze comunicarea, verbe performante si alte

asemenea instrumente lexico-gramaticale. Ele sunt pragmatice în sensul ca fac accesibil un mesaj stârnitor de ecouri. Cu

ajutorul acestor universali pragmatice-pragmatic se realizeaza “clase de vorbire” comunicative, constatative,

reprezentative, ordonatoare.

Ø Ø Metalimbajul, ca teorie a comunicarii, a fost teoretizat de Allan Pease si Allan Garner. Reprezinta arta

conversatiei, adica posibilitatea de a exprima dincolo de sensul primar al unui cuvânt, expresii si alte sensuri care sa

îmbogateasca continutul comunicat si sa creeze emotii. Aceasta modalitate de comunicare a fost definita de un

cerecetator român, Corneliu Mircea (“Intercomunicarea”) sub titlul de “teoria comunicarii interumane si internivelice”. Ea

se bazeaza pe trei concepte:

a) a) instictualitatea – apartinând teoriei psihanalitice;

b) b) afectivitatea;

c) c) realitatea spirituala.

În virtutea acestor factori, se justifica preferinta cuiva pentru alegerea partenerului într-o comunicare.

FUNCTII ÎNTRE FUNCTII. ÎN CE CONTEXT?

Iata o prima întrebare la care raspunsul dat de specialisti este aproximativ si schimbator, dat fiind faptul ca mijloacele

de comunicare de masa în societatea contemporana înfatiseaza un peisaj extrem de diversificat si asimetric, în functie de

tipul orânduirii de stat, doctrinele si modelele de presa, eterogenitatea publicului si asteptarile acestuia, legitime si

imprevizibile. Unul dintre specialistii în domeniu, Jean-Claude Bertrand, afirma: “Adesea, obisnuim sa spunem ca massmedia

are trei functii: a informa, a educa si a distra. Este putin spus, mai ales la sfârsitul secolului al XX-lea” (Jean-Claude

Bertrand – Médias (cap. “Les fonctions des médias”, Paris, Ed. Ellipses, 1995, p. 27).

Aceasta apreciere corespunde adevarului în sensul ca în lumea de azi mediile de informare, tiparite si audio-vizuale,

cunosc o dezvoltare neînchipuit de mare si sunt supuse unor procese tehnologice sofisticate, competitive, în permanenta

evolutie, gratie, mai cu seama, informaticii, ceea ce aduce în discutie o multitudine de functii si roluri, o diversitate de

continuturi si de modalitati publicistice soldate cu o marcanta capacitate de influentare a publicului receptor. Într-o

societate care tinde spre globalizare, spre discutatul si invocatul “Sat global” al lui Marshall McLuhan circumscris celor trei

“autostrazi” ale informarii – tiparul, radioul, televiziunea – mass-media îsi asuma atributele unei puteri în stat (a patra?

macar asa se considera, desi în practica poate fi o putere devastatoare a celorlalte trei dintr- un stat democrat), functiile si

rolurile celor doua “galaxii” (Gutenberg si Marconi) sunt, în opinia lui Jean-Claude Bertrand “extrem de diverse si

numeroase, ele variaza, mai întâi, potrivit contextului politic”.

Asa stând lucrurile, nu pot fi contestati autorii care au cercetat si nominalizat diferite tipologii si terminologii ale

functiilor mass-media – între ei, Ch. R. Wright, R. K. Merton, Leo Thayer, Michael Real, Francisc Balle, M. Mathien,

Malcolm Wiley, D. McQuail, R. J. Dominick, Rémy Rieffel – în care se regasesc puncte de vedere comune dar si

divergente, prioritati de prim plan sau secund si structuri la confluenta mai multor factori: istorici, sociali, politici, lingvistici,

psihologici, culturali.

Având rolul sa informeze publicul, exercitându-si acest rol si transpunându-l în ce se cheama informare exacta, clara,

concisa si oportuna, presa, pe ansamblul ei, îsi concretizeaza demersurile în mesaje tiparite (emisiuni) care se

circumscriu anumitor functii definitorii pentru un anumit timp istoric, dupa cum noi însine evidentiam într-un studiu

consacrat operei jurnalistice (Victor Visinescu – “Trasaturi si mesaje ale operei jurnalistice” în vol. Comunicarile Hyperion,

Editura Hyperion XXI, Ziaristica I, Serie noua, Bucuresti 1998, p. 23-31). Plurivalenta în sensuri, notiunea de “functie”

(dupa Denis McQuail = scop, consecinta, cerinta, asteptare) este, totusi, înteleasa în câteva directii principale: a)

informeaza, b) interpreteaza, c) delibereaza, d) formeaza, e) educa, f) distreaza.

Aceste trasaturi, oarecum comune majoritatii functiilor mass-media, configureaza continutul, scopurile si finalitatile

demersurilor presei, validate total, partial sau ambiguu în planul efectelor, prin acordul, dezacordul si reactiile

distorsionate ale receptorilor. Pe un asemenea prag de evaluare, “pro” si “contra” sau în balans indecis, functiile au

momente când se transforma în disfunctii, când abandoneaza, macar temporar, pozitia de functii manifeste trecând în

aceea de functii latente si influentând, implicit, nivelele de receptare (individ, grup, societate), atât în sfera supravegherii si

controlului (prin genurile informative, stire, relatare, articol, reportaj, interviu) cât si în sfera corelarii si comentarii

evenimentelor (genurile de opinie, editorialul, dezbaterile, anchetele, investigatiile, emisiunile show tv).

Adusa cu îndreptatire în avangarda actiunilor de presa, functia de informare (informativa) a mass-media, prin cele

doua atribute de baza, supraveghere si control social, devine un instrument ef icace si de cea mai larga audienta la public

prin stirile, relatarile si reportajele care monitorizeaza peisajul socio-uman, zi de zi, confirma si infirma pozitivul si

negativul din mediul înconjurator, ofera modele si antimodele, raspunzând prompt, la obiect si diferentiat asteptarilor

publicului-tinta. Multele asteptari ale acestuia sunt de natura instinctuala sau afectiva (nevoia de a descoperi, a întelege, a

repara, a visa, a proiecta etc.), alte diferite solicitari ale publicului, pe care Abraham Maslow le ierarhizeaza pe treptele

unei piramide sub denumiri precum: “nevoi de baza”, “nevoi de securitate”, “nevoi de apartenenta”, “nevoi de dragoste si

stima” si “autoactualizarea nevoilor” (Abraham Maslow – Motivation and Personallity, New York, 1986 (apud, Cristian

Florin Popescu – Modalitati de redactare a textului publicistic, Editura I. N. I. 1997, p. 11).

Raspunzând unor atari nevoi, presa exercita prin functia ei de informare nu doar o supraveghere si un control al

societatii ci si o gama de servicii puse în slujba cititorilor (ascultatorilor, telespectatorilor), beneficiari ai raspunsurilor la

întrebarile fundamentale ale existentei: cât cresc (scad) salariile? Care este mercurialul preturilor? Cum este vremea? Ce

uragane sau inundatii ameninta? Ce serial începe diseara la televizor? Care competitie sportiva este mai atragatoare? La

ce spectacol ma duc? Cum ma îmbrac, ce manânc, ce concediu îmi permit? Ce-mi prezice azi horoscopul? Si asa mai

departe, de la A la Z si de la Z la A, în propriul univers de viata al fiecarui individ abonat la presa sau la audio-vizual.

În The Dynamics of Mass Cummunication, J. R. Dominick afirma ca 90% din publicul american beneficiaza de

noutatile cotidiene ale universului uman datorita stirilor tiparite sau difuzate tot atâtea reliefuri despre propria tara sau

despre tarile lumii, tot atâtea modalitati de conexiuni si inter-raporturi, intermediate de mesajele presei, care semnifica:

satisfacerea unui interes personal sau de grup, cunoastere, stimulare, relaxare, emotii, receptare de valori, momente de

divertisment, utilitati sociale sau intelectuale, refugiu imaginativ, solidarizare sau repulsie, într-o propozitie: cunoasterea

semenilor si cunoasterea de sine. Primite sub forma de informatii instrumentale (mercuriale, programe de firme, institutii,

cinematografe, cotatii bursiere, transport, buletine meteo, excursii, vânzari, cumparari, horoscop) sau sub forma de

informatii de prevenire (cum se vor scumpi alimentele, bauturile, tigarile, taxele) mesajele informative ies din tipicul

acestor doua tronsoane atunci când evenimente neprevazute se numesc crize, greve, marsuri, falimente, explozii,

catastrofe aviatice si feroviare, radioactivitate, conflicte militare), situatii în care functia de supraveghere si control se

autoinvesteste si cu atributul functiei de prevenire, de diminuare a sentimentelor de panica, teama, insecuritate.

Din simpla enumerare a tipologiei mesajelor informative, rezulta ca ne aflam în fata unei harti umane de nevoi,

interese si dorinte specifice omului m odern, pe care mass-media le are în atentie într- o viziune functionala plurivalenta, cu

mai multe beneficii ierarhizate de sociologul american Leo Thayer prin denumirile: socializare, de identitate, de

mitologizare, de compensare, de informare, de divertisment, de educatie. Am putea conchide ca o singura functie, cea

informativa, se subdivide în tot atâtea functii cât cele sugerate de Leo Thayer, dar nu numai în teritoriul mesajelor concise,

strict informative, neutre.

Aria de documentare, investigatie, prelucrare si iesire în public cu mesaje de aceeasi factura dar în alte haine si cu

alte tinte este tot atât de propice, daca nu chiar în exclusivitate propice, genurile de opinie, adica acelora care transpun în

practica jurnalistica functia interpretativ- critica si adesea, deliberativa. Un editorial de ziar sau o dezbatere în mediile

electronice pe o tema cardinala, inspirata frecvent din ceea ce realitatea are în ea nociv, anacronic, hazardat, periculos, la

nivel de individ, lider politic, guvern sau clasa politica, recomanda pe respectivul jurnalist sau moderator (ca si pe alti

posibili interlocutori implicati) în postura de mediatori între fenomenul incriminat si opinia publica încunonstiintata. În acest

sens ni s-a parut pertinenta si mereu actuala opinia lui M. Palmer, mai ales când este vorba de o societate în tranzitie, ca

cea româneasca: “… noul apare în durere si în dezordine. Jurnalistul vrea sa aduca ordine, sa claseze, sa ierarhizeze, sa

lege, sa relativizeze, sa analizeze si chiar sa explice”, plasându-se astfel nu numai în pozitia de mediator, am completa

noi, ci si în aceea de factor de sugestie si de sprijin în solutionarea problematicii ridicate de evenimente grave.

Respectând principiul atribuit, înca din 1992, lui G. P. Scott, editor al ziarului englez “The Guardian”, dupa care “Faptele

sunt sacre, comentariile sunt libere”, ziaristul modern devine el însusi respectat de cititori când dovedeste ca a luat o

decizie rationala si oportuna în a face public un eveniment de avengura, ca a documentat si a verificat faptele în asa fel

încât sa fie irecuzabile si în acord cu normele deontologice ale profesiunii sale, ca a elaborat, tiparit (difuzat) mesajul sau

în lumina adevarului, comentat însa cu puncte de vedere verosimile, validabile, acceptabile, prin judecati de valoare

obiective, echidistante, exprimate lingvistic si stilistic la modul civilizat.

Ajunsi aici trebuie sa disociem, pe scurt, hotarele între care cele doua functii majore ale mass-media – informativa si

de interpretare – se întâlnesc si se separa sau merg uneori împreuna. Functia de divertisment, aproape egala în pondere

cu cele discutate pâna aici, intra, de obicei, în zona informativa, ea se mai numeste si de “recreere” (Fr. Balle), “de

compensare”/”de educatie” (Leo Thayer), “de a distra” (Malcolm Wiley). Celeilalte functii generic denumite interpretativa i

se includ, cu deosebire, functiile “de identitate” (Leo Thayer), “insertie sociala”/”purificare sufleteasca” (M. Mathien), “de

corelare” (D. McQuail), “de focalizare”/”de prisma” (Cadet et Cathelat). Aceasta circumscriere este aproximativa, cert este

ca nu exista “functii pure”, ca interferentele sunt inevitabile si în consecinta, efectele difera.

CATEGORII DE EFECTE ALE COMUNICARII DE MASA

Ca si în cazul functiilor mass-media, cercetarile despre modul în care se exercita influenta mass-media asupra

publicului, prin ceea ce se cheama EFECTE, sunt numeroase si diverse, ca terminologie, definitie si exemplificare. În

termeni oricui accesibili, efectele (li se mai spune si “ecouri de presa”) arata cât de mare este influenta mesajelor, în ce

grad este acceptata (respinsa), ce perspective deschid în procesul socializarii, al globalizarii informatiei. Cititorii,

ascultatorii, telespectatorii se pot gasi în trei situatii atunci când recepteaza si codeaza semnalele mass-media: a) Acordul

(echivalent cu acceptarea constientizata a semnalului; Identificarea (adica asumarea valorilor continute în temele tratate);

c) Internalizarea (asimilarea modelelor de comportament la nivel individual si generalizat).

Potrivit acestor pozitii si ipostaze de asumare a lor, s-au conturat teoriile referitoare la efectele si modelele care le

corespund. O prima grupa are în vedere “efectele puternice” cu modelele: “Glontul magic”, “Hegemonic” si “Spirala

tacerii”; o a doua grupa are în vedere modelele: “Fluxul în doi pasi”, “Modelul cultivarii”, “Modelul agendei”, toate incluse în

“teoria efectelor limitate”. Ambelor grupe li se opune “Teoria contra-efectelor” aceea care aduce în vizor publicul si modul

în care a suferit sau nu o influenta a mesajelor mass-media, benefic sau dimpotriva.

În esenta, fiecare dintre modelele amintite are, prin titlul însusi, o anume semnificatie în raportul stimu li jurnalistici –

raspuns al publicului, semnificatie de vulnerabilitate si manipulare a multimilor (“glontul magic”), de impunere a unei

anumite ideologii totalitare sau comuniste, (modelul hegemonic”), de încarcerare a indivizilor într-un sistem de influente

determinat de relatiile presei cu alte sisteme (“modelul dependentei”) sau de cantonare a oamenilor într-o “spirala a

tacerii”, ca rezultat al marginalizarii lor de forte ostile în societatile industializate.

Desprinzându-ne de principii, definitii si ierarhizari vom schita câteva repere de ordin practic relative la conditiile în

care efectele de presa sunt puternice sau limitate, pornind si de la unele opinii exprimate de Roland Cayrol sub scutul

ipotezei “violarea maselor”. Prin dezvoltarea ei impetuoasa mass-media supune publicul la un “bombardament” continuu

cu titluri de senzatie, flash-uri, imagini terifiante, care pot declansa manipularea, mai cu seama în momente istorice de

rascruce (de pilda ascensiunea hitlerismului în perioada interbelica). De obicei factorii politici, puternicia banilor, controlul

asupra mass-media sau dependenta constrânsa a acestuia de factori economici genereaza influente nefaste asupra

multimilor, cu deosebire a celor putin sau deloc instruite.

Fara îndoiala ca regimurile sociale de tip autoritar, totalitar, comunist sunt prin excelenta favorizatoare ale unui climat

de influenta dirijata a mass-media asupra cititorilor ascultatorilor si telespectatorilor. Presa în regimul autoritar foarte

prezent în secolul al XIX-lea si chiar în al XX-lea, a fost pusa sub obrocul cenzurei statului, autoritatilor regale sau

religioase, constrânsa sa exprime opinii conforme intereselor puterii. Mai grav au stat lucrurile în regimurile comuniste

care au lipsit de libertate totala mass-media, obligând-o sa îndoctrineze constiintele cu ideologia oficiala. Numai regimul

liberal, acolo unde a fost adoptat, a dat posibiltate presei sa valorifice în activitatea ei prevederile Art. 19 din Declaratia

Internationala a Drepturilor Omului de la O. N. U. adoptata în 1948: “Fiecare individ are dreptul la libertatea opiniei si

expresiei, ceea ce implica dreptul de a nu fi anchetat pentru opiniile sale si acela de a cauta, de a primi si de a relua, fara

a lua în consideratie frontierele, informatiile si ideile, prin câteva mijloace de expresie, oricare ar fi”.