Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Io îşi recapătă vechea înfăţişare

Zeul pristav nu stă pe gînduri şi rupe lanţul de aramă, care o priponea pe Io. Juninca liberă, scăpată de sub cumplita priveghere, porneşte-n goană către casă, în timp ce Hermes îşi aşază la loc măiestrele-i aripi şi se ridică-n zbor spre Zeus, ca să-i arate ce-a făcut.

Nici nu zburase bine Hermes şi s-a ivit zeiţa Hera. A strîns ochii monstrului Argus, căzuţi pe văi, căzuţi pe coaste. I-a strîns în poala ei pe toţi.

„Dar ce să fac acum cu ei ? se întreba zeiţa Hera. Gîndeam s-o urmăresc pe Io. Nu vreau să-mi scape fata asta !"

Voia să-i pună pe o stîncă, dar a zărit jos, in cîmpie, trecînd o pasăre : păunul. Coada păunului, rotată, i-a plăcut mult zeiţei Hera.

„E numai bună de-ncrustat coada păunului, cu ochii cei risipiţi ai monstrului !" a cugetat zeiţa Hera.

Ea a luat ochii strînşi în poală, i-a prins de coada cea rotată, ca nişte pietre nestemate, şi a rostit către păun :

— Pentru că porţi ochii lui Argus, ochii ce m-au slujit pe mine, tu ai să fii pasărea mea...

Şi-ntr-adevăr, din acea clipă, legendele ne spun că Hera n-a avut pasăre mai dragă decît păunul cel rotat, cu coada lui strălucitoare.

Numai că-ndată după-aceea, zeiţa Hera s-a pornit s-o urmărească pe junincă, să nu poată ajunge-n ţara unde se afla tatăl său.

Ea porunceşte unei furii ⁶⁷ să se transforme într-o streche. Strechea o-nţeapă pe junincă. Parcă o taie c-un cuţit. De spaimă, Io trece-n goană printr-o pădure, pe-o cîmpie, şi peste văi, şi peste dealuri. Se rătăceşte. Uită drumul. Şi fuge, fuge, înţepată necontenit de acea streche. Ea ocoleşte tot pămîntul. Sciţii o văd prin ţara lor. Prometeu, fiul de titan, înlănţuit de zei pe Elbrus, o vede şi îi dă curaj.

Prin Asia goneşte Io şi se aruncă-n apa mării să-şi răcorească trupul ars de-nţepătura furiei, în valurile reci şi repezi. Străbate mările înot şi-ajunge-n ţara egipteană.

Nilul, cu apa lui mîloasă, curgea — oglindă-mpurpurată de asfinţitul soarelui. Pe ţărmul său aleargă Io. Cade-n genunchi, fără puteri. Ridică fruntea către cer. Mugeşte-adînc, şi-n limba ei cere lui Zeus îndurare. Mai bine zeii să-i ia viaţa ; de mii şi mii de ori era mai bine dacă se îneca în valuri, decît să îndure atîta, nevinovată, pe pămînt.

Din cer, însăşi stăpînul, Zeus, vede că răzbunarea Herei e mult prea mare, şi a-ntrecut orice măsură. Cu carul său de aur, Zeus coboară grabnic în Egipt. Ii pune mîna grea pe spate junincii albe şi... minune !... părul de animal îi cade, se vede pielea mătăsoasă coarnele i se rup din frunte pe spate, într-un val de aur, cosiţele i se revarsă, umede, ca în ziua-n care Zeus căta din cer la ea. cuprins de gînduri pătimaşe.

Io, încă înfricoşată, se saltă repede din tină. Picioarele şi mîinile îi sînt aşa precum erau în vremea cînd sălăşluia la tatăl său, fluviu Inahos. îi vine greu parcă să creadă că nu mai este animal. Vorbeşte, strigă, rîde, cîntă şi, uluită, îşi ascultă glasul şi hohotul senin. Totul era ca mai-nainte.

Şi, pentru că-i venise ceasul, dînsa s-a tras lîngă un mal. Acolo a născut un fiu lui Zeus, tatălui ceresc. Feciorul s-a numit Epafos.

Regele din Egipt, Osiris ⁶⁸, văzînd-o pe frumoasa Io, s-a-ndrăgostit nebun de ea şi a cerut-o de soţie. Astfel a devenit regină Io în ţara egipteană. După ce ei s-au stins din viaţă, preoţii le-au făcut altare, numind-o pe regină : Isis.

Pe tron, ca rege în Egipt, a fost urcat fiul lui Io. Cînd a murit şi el, de-asemeni preoţii i s-au închinat şi l-au slăvit, zicîndu-i Apis

Răpirea Europei

In timpul cînd sărmana Io era încă tîrîtă-n lanţuri de Argus, monstrul ne-ndurat, Zeus îşi aplecase ochii spre altă fată pămînteană. Era o tînără prinţesă, fiica lui Agenor, un rege care domnea-n Fenicia ⁶⁹.

Prinţesa se juca-ntr-o zi, cu prietenele sale bune, pe-o pajişte, la ţărmul mării. In cîntece se povesteşte că fetele strîngeau în coşuri trandafiri roşii din boschete, pentru altarul Afroditei, mîndra zeiţă-a dragostei.

Cîntînd voioase şi zburdînd, ele nici n-au băgat de seamă cînd s-a ivit un taur falnic, cu păr galben ca aurul şi ochi albaştri cum e bolta senină a Feniciei.

Zeus se preschimbase-n taur. Se-amestecase-ntr-o cireada, care păştea pe malul mării. Dar, mai-nainte, poruncise fiului său, pristavul Hermes, să se prefacă în păstor şi să gonească vitele spre pajiştea unde era ceata de fete feniciene.

Inghesuindu-se-n cireada minată de pristavul Hermes, Zeus s-a apropiat, pe-ncetul, de locul de-unde culegea Europa trandafiri roşii pentru altarul Afroditei.

Hermes a mînat mai departe cireada, către o pădure. Nu a rămas pe pajişte decît stăpînul din Olimp, schimbat în taurul de aur.

In acea clipă l-au văzut mai multe fete şi-au strigat :

— Europa, vino să te miri... N-ai mai văzut astfel de taur. Părul lui e ca aurul, ochii ca bolta cea senină, pe fruntea lată poartă coarne încovoiate, tot de aur, şi-o pată de argint luceşte pe creştetu-i strălucitor.

Fata de rege s-a grăbit să vină pînă lîngă taur.

— Aşa e, s-a mirat şi dînsa. Ochii acestui animal par ochi de om, parcă grăiesc. Ce vrea să spună nu-nţeleg. Insă, de bună seamă, iată-l, ne face semn să ne urcăm pe preaputernica-i spinare... şi să ne plimbe. Asta vrea...

— Da, da ! au spus şi celelalte copile, într-un singur glas. Cu capul face semn spre noi, să ne urcăm şi să pornim cu el pe ţărmurile mării. Numai că nouă ne e frică. Cum ? Tu, Europa, îndrăzneşti ?

— Eu îndrăznesc, a răspuns dînsa. Priviţi-l doară ce blînd e. Din botul lui se-mprăştie miros de flori, ba... parcă... staţi !... mireasmă de ambrozie.

Şi, fără nici o chibzuială, Europa saltă graţioasă pe taurul înşelător. Acesta se ridică-ndată, pornind cu paşii-i majestuoşi, întîi încet, apoi mai iute, apoi în goană, şi-n sfîrşit se-aruncă-n valurile verzi. Se-aruncă... şi înoată, înoată, mai către larg, mai către larg...

Europa, cînd se vede-n valuri, plînge şi ţipă-nfricoşată :

— Vai, ce mă fac, surorilor ? Nu mă lăsaţi să pier în mare ! Vestiţi pe tata, să trimită corăbiile-n urma mea şi să mă scape de la moarte...

Dar taurul cu păr de aur, mugind cu glas de trîmbiţă, îşi purta prada mult mai iute decît puteau corăbiile regelui Agenor să zboare pe-ntinsul verde-al apelor.

Zadarnic au purces corăbii şi oameni vrednici după fată. Taurul luneca pe ape, repede, repede ca vîntul. Poseidon, zeul mărilor, înconjurat de nereide, îmblînzea marea-n calea lor. Vîntul îi mîngîia copilei părul bălai şi inelat. O muzică tulburătoare se răspîndea jur împrejur, iar taurul, Zeus, mugea, strigîndu-şi tare biruinţa.

Fata era înspăimîntată. Plutiseră întreaga zi, şi-abia acuma, pe-nserate, vedea un ţărm, în depărtări.

Către ţărmul acesta, Zeus îşi duce prada şi o lasă la poalele unui stejar. Apoi, dispare ca prin farmec.

Nu trece mult şi se iveşte, acolo, sub copac, un tînăr. Tînărul vine lîngă dînsa. Are un chip atrăgător şi-o vorbă ademenitoare.

— Cine eşti tu ? întreabă el, în ochi c-un zîmbet victorios.

(Dar tînărul acela era tot Zeus. îşi luase altă înfăţişare, numai şi numai ca să-nşele şi pe copila feniciană.)

— Numele meu este Europa, răspunde ea. Un taur m-a răpit din ţara părintelui meu, Agenor, care se află-n Asia şi, înotînd spre asfinţit, m-a dus în locurile astea... Spune-mi tu, tinere voinic, poţi să îmi fii de ajutor ? Poţi să mă ocroteşti cumva ?

— Cum să nu !... grăieşte el. Sînt regele ţinutului. Nimeni ca mine n-ar putea să-ţi dea atîta ajutor. Numai că-n schimb, îţi cer şi eu să-mi fii soţie, preafrumoaso !...

Fără părinţi şi fără rude, lipsită şi de orice prieteni, Europa plînge.

— Primesc, şopteşte încet ea. Sînt singură şi fără sprijin... Zeus o prinde de mijloc :

— Vei fi regina insulei, îi spune, pentru că insulă mi-e ţara ⁷⁰. în noaptea asta vom dormi aici, lîngă stejar, dar mîine-am să te duc, Europa, în oraşul unde domnesc, unde-i palatul meu regal...