Căile teologiei ruse



Yüklə 1,64 Mb.
səhifə1/33
tarix27.10.2017
ölçüsü1,64 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   33

CĂILE TEOLOGIEI RUSE

Partea II

s

Volumul şase




GEORGES FLOROVSKI

Profesor Emerit de Istoria Bisericii de Răsărit

Universitatea Harvard


Editor General

Richard S. Haugh


Cărturar aflat în vizită la Şcoala Teologică Andover Newton


Büchervertriebsansalt

Postfacht 461, FL 9490 Vaduz, Europa

[Agent de vânzări exclusiv Cărţile notabil şi cele Academice

P.O. Box 470, Belmont, MA USA 02178



Căile teologiei ruse
Partea a doua
Cuprins
Introducere

Prefaţa autorului

Prefaţa editorului

Capitolul şase – Deşteptarea filosofică
I. Naşterea filosofiei ruse


  1. Crearea unei conştiinţe teologice

  2. „Iubitorii de Înţelepciune” şi „cercurile” din Moscova

  3. Chaadaev şi oamenii din 1840

  4. Ivan Kirevschi

  5. N.V. Gogol

  6. A.S. Homiakov – „Cavalerul Ortodoxiei”

  7. Întregul organic şi cel dialectic: Samarin şi Homiakov

  8. „Construcţia în deşert” – nihilismul rus din anii 1860

  9. Istorie şi viaţa sfântă

  10. Negaţie şi întoarcere

  11. N.F. Fedorov: Cauza comună

  12. Concluzii


Capitolul şapte – Şcoala istorică
I Biserica şi marile reforme

II Jurnalismul ecclesiastic

III Dezbaterea cu privire la Askocenschi Bukharev

IV Biblia rusă

V Reforma şcolilor ecclesiale

VI Istorie şi conştiinţă de sine bisericească

VII Dogma: Înţelesul Istoriei Bisericii

VIII Idealul vieţii duhovniceşti

IX Lev Tolstoi – un sectar educat

X Interdicţia chestionării

XI. Teologia „monismului moral”

XII Maxim Mateevici Tareev



  1. Moralismul teologic al lui Victor Nesmelov

  2. Concluzie


Capitolul opt – În ajun


  1. Un sfârşit şi un început

  2. Calea seductivă a lui Vladimir Soloviov

  3. Întâlnirile filosofico-religioase de la Sank Petersburg

  4. Problema reformelor

  5. Religia în filosofie şi artă

  6. Filosofia religioasă din decada de mai înainte de război

  7. Sfârşitul epocii petrine


Capitolul nouă – Legături şi pauze


  1. Iresponsabilitatea în duhul naţional

  2. Schisma între intelectualitate şi popor

  3. Ruptura cu tradiţia patristică

IV. Adevărurile Ortodoxiei

V. O nouă epocă a Teologiei



VI. Datoria Ortodoxiei

CĂILE TEOLOGIEI RUSE: O LUCRAREA DE NECESITATE ŞI REFERINŢĂ INFORMAŢIONALĂ, EDUCAŢIONALĂ ŞI ACADEMICĂ PENTRU STRUCTURAREA STUDIILOR TEOLOGICE DE SPECIALITATE ROMÂNEŞTI
Acest al doilea volum al Căilor teologiei ruse se adresează în special în privinţa aspectului filosofic al facerii unei mentalităţi şi gândiri teologice ruseşti. Naşterea unei naţiuni, a unui popor sau a unei etnii nu poate evita aspectul deplin al naşterii unei filosofii care să meargă în pas concomitent cu această facere sau să sufere într-un anume fel durerile acestei naşteri. Unii vorbesc chiar şi de o filosofie naţională care se imprimă caracterului general al spiritualităţii şi vieţii teologice ruseşti. Aspectul filosofic al mentalităţii teologice ruseşti este guvernat de crearea unui sistem şi a unei metodologii teologice. O metodologie educaţională şi academică trebuie şi ea nuanţată, supusă unor teste de rigoare şi numai aşa vom putea să ne dăm seama dacă ea este viabilă şi capabilă de a transmite o anumită încărcătură de profunzime şi dacă poate aduce cu sine profunzime. Deducţiile şi concluziile teologice prezentate aici au un profund caracter filosofic. Nu putem evita importanţa filosofiei şi a înclinaţilor filosofice în facerea unei etnii sau a naţiunii. În cazul de faţă este vorba de cea rusească. Etniile sau denumirea de etnie, este extrem de diversificată şi o putem cunoaşte numai în măsura în care etnia ne devine transparentă şi deplină. Mai multă lume consideră că aspectul formal politic al actului naşterii unui popor este mult mai important. La fel de important este şi actul definitivării naţionale sau a procesului de finalizare, cum ar fi cazul ruşilor. Autorul de faţă ţine să ne demonstreze că aspectul filosofic este mult mai important şi mai determinant decât cel social, politic, cultural şi regional. Dezideratele cele mai profunde şi ultime ale Rusiei, ca realitate istorică, a fost de a avea o Biserică Ortodoxă care să aibă profunzime şi care să fie capabilă să îl pună pe om într-o legătură vie cu Dumnezeu prin intermediul unei preoţii (sau sacerdoţiu) care să ştie destul de eficace să trateze probleme legate de nevoile sufleteşti şi duhovniceşti ale credincioşilor. Acest lucru nu ştim dacă s-a realizat deplin. Nădăjduim că el v-a fi realizat cumva la un anumit moment din cursul realităţilor progresive ale cronologiei timpului. Rusia a încercat îngemănarea unică a unei spiritualităţi şi a unei credincioşii faţă de tradiţie şi rolul ei sacru în lumea europeană pare să fie o sinteză unică. Astfel, acest volum ne oferă un anumit fel de radiografie şi diagnoză a perioadei cruciale din istoria dezvoltării culturale, filosofice şi teologice ruseşti: veacul sau timpul domniei ţarise. Acest veac istoric merge mână în mână cu viaţa duhovnicească. Din câte se pare şi ce este relevant aici, este că autorul a resimţit mutual discrepanţa a ceea ce a fost şi a ceea ce s-a pierdut. Din nefericire veacul comunist sau timpul comunist nu a urmărit deloc acest important aspect al duhovnicescului. Nu se credea că mai există sau ar mai putea exista ceva dincolo de această viaţă şi mesajul evanghelic era redus la tăcere sau pus în surdină chiar prin forţă, uneori, din câte a demonstrat-o crunta realitate prin cele mai crude metode. Omul de rând şi familia lui era educat încă de pe băncile şcolare şi i se impunea să creadă că totul se reduce aici la această viaţă, la aspectele biologice, la cele geografice şi la cele materiale. Probabil din acest motiv se vorbeşte astăzi de o „prăbuşire” a unui sistem politic ca cel care a fost creat şi care a guvernat Rusia din 1917 până în 1989. A fost după estimările multora o lungă şi crâncenă perioadă. Rândurile de faţă sunt o tristă mărturie a ceea ce a fost, a acelui dincolo de cuvinte tragic teologic rusesc tăcut, supus represiunii şi întunericului. Faptul că statul organizat şi administrat de o ideologie comunistă (în mai toate domeniile umanului) nu a luat în considerare şi a neglijat deliberat raportul teologic şi cel religios al omului faţă de marile probleme ale vieţii a creat o aşa numită filosofie atee, o filosofie a negaţiei şi a nihilismului. O filosofie lipsită de simţul transcendentului sau a transcendenţei, o filosofie materială şi grosieră din câte a dovedit-o cursul evenimentelor. Omul simplu era redus la un simplu dialog cu Dumnezeu, fără să fie încurajate şi restul formelor de evlavie şi cinstire sacramentală: taine, icoane, cultul sfinţilor şi a maicii Domnului. S-a încercat într-un fel sau altul desfiinţarea Bisericii şi a prezenţei ei sau am putea spune anihilarea ei şi a mesajului ei general. Participarea euharistică era considerată un fel de iluzie utopică, trupul real hristic era ceva care din nefericire trebuia oprimat.

Ecclesiologia bisericească nu poate evita această mare negaţie care a reprezentat-o „supresiunea ideologică sovietică” asupra sferei bisericeşti şi în special asupra unei administraţii eficente a sacramentelor şi tainelor Bisericii. Sfintele Taine ale Bisericii de Răsărit după cum au fost ele administrate de Biserica Ortodoxă Rusă şi de cea greacă, credem că sunt deplinătatea încorporării liturgice a credinciosului şi manifestarea unei vieţi creştin ortodoxe exemplare. Nu putem filosofa sau specula gratuit cu privire la partea văzută a lucrării Bisericii din lume, dar totuşi ne putem exprima anumite puncte de vedere cu privire la modul în care diferite practici regionale au administrat aceste modalităţi de transmitere a harului lui Dumnezeu. Ceea ce autorul acestor rânduri ţine să ne arate este o analiză detaliată a tuturor aspectelor greutăţii vieţii bisericeşti din Rusia, dificultăţile şi marile încercări cu care s-a confruntat Ortodoxia în această ţară şi în delimitările ei culturale. Numai o analiză rece şi lipsită de subiectivitate ne-ar putea oferii un răspuns la toate aceste dificultăţi majore care ne permit să analizăm sfera de influenţă rusească, care în nici un caz nu trebuie neglijată sau privită superficial. Ortodoxia în cursul ei istoric s-a lovit de mai multe încercări şi dificultăţi în încercarea de a se îngemăna şi a îşi găsii un loc în spaţiul rus. Din nefericire a existat o tristă luptă între mediul politic rusesc şi cel teologic: vederea lui Dumnezeu ca absenţă, ca lipsă directă din sfera convieţuirii sacramentale a omului a dus la un fel de ateism care îi nega lui Dumnezeu orice implicaţie directă în lumea seculară. Nu s-a mai crezut în învierea morţilor. Din câte se pare locul lui Dumnezeu a fost substituit în sens derogatoriu de anumite personalităţi, de anumite „mentalităţi” politice (cum ar fi tristul caz istoric al lui Vladimir Ilici Stalin) care aveau pretinsa pretenţie că pot da un răspuns exhaustiv şi totalitar la toate nevoile inerente vieţii omului simplu. Nu se mai credea că se poate realiza un fel de vieţuire creştină simplă, paşnică, tihnită, după cum a fost ea realizată mai înainte de instaurarea unui regim abuziv. Consecinţele în plan teologic se pare că au fost şi ele catastrofale. Le poate resimţii orice persoană sensibilă care şi-a cultivat un anumit nivel de delicateţe duhovnicească. Sfera monahalului, a vieţii ascetice a fost înlocuită abuziv cu un mod de viaţă de timp extrem comunist şi negativ, culminând din nefericire cu marile abuzuri ale perioadei staliniste. Defectele impuse ale unei astfel de ideologii care au marcat profund umanul au fost reducerea omului la stadiul de o simplă unealtă a unui agregat politic nefast şi totalitar, îndobitocirea generală a maselor şi tansformarea lor în simple instrumente de vehiculare a unei ideologii sucumbate pe bazele şi pe premisele unui sistem de conducere lipsit de umanitate. Nimic nu ne poate oferii o imagine mai plastică a acestei crize profunde din evoluţia umanului. Nici un stat nu poate conferii integritate supuşilor lui, dacă este permisibil să ne exprimăm în acest sens prin simplele delimitaţi categoriale şi doctrinare a ale unor maşinaţii ieftine. Nu putem spune nimic în acest sens şi nici nu credem că ar fi necesar să mai adăugăm ceva spre a ne face pledoaria concludentă. Ne vine greu să ne dăm seama cum a fost posibil ca după ce au avut loc atât de multe trăiri pe bazele Ortodoxiei tradiţionale mai în toate domeniile şi specificităţile ştiinţifice ele să fie dintr-o dată sistate brusc şi cu atâta cruzime după cum se pare că a dovedi-o realitatea istorică concretă. Transcendentul a fost dintr-o dată redus la nimic şi nu s-a mai putut face nimic în acest sens. Totul a devenit şters, pal, opac şi viaţa parcă şi-a pierdut substanţa şi calitatea ei temerară cu care a fost înzestrată încă de la început. Am fi acceptat şi ar fi fost ceva de înţeles dacă această schimbare s-ar fi redus numai la simplă mutaţie de regim şi de guvernare politică. Din nefericire a fost influenţată viaţa şi dinamica lumii şi a profunzimii duhovniceşti. Fără ea nici un crez sau ideologie nu poate rezista strategic pe termen lung.

Prezenta traducere este menită să ne arate şi să ne redea importanţa deplină pe care a avut-o spiritualitatea filosofică rusă şi modul ei de interpretare adecvat în şcolile ecclesiastice ruseşti. Seminaristul şi studentul în teologie o v-a putea interpreta cât se poate mai nuanţat după ce eventual a trecut şi el prin filtrul unei astfel de educaţii şi structurări teologice. Structurarea şi planul educaţional rusesc este cât se poate de bine întemeiat şi făcut accesibil celui care voieşte să aprofundeze o tematică bine stabilită şi destul de profundă în privinţa temeiniciei unei astfel de reacţii preliminare de prerechizită teologică. Rândurile de faţă sunt o analiză profundă la adresa complexului reprezentat de ceea ce noi denumim prin uman. Umanul nu trebuie să devină în termeni ortodocşi un fel de „umanism” lipsit de teologie. Teologia este cea care îl poate pune pe om într-un raport ştiinţific de legătură prin rugăciune cu Dumnezeu. Religia este un fel de sens mai larg al acestui raport. Teologicul este ceva mult mai nuanţat, mai precis şi mai exact. În alte cuvinte, am putea spune că teologicul este miezul a ceea ce noi denumim ca fenomen sau fenomenologie religioasă. Teologicul este „numenalul” religios sau mai bine spus chintesenţa experienţei religioase. Religiosul sau expresia tipică de „a fi religios,” poate fi considerată un fel de tipologie aleatorie a acestui aspect tematic general. În sens larg, teologicul este sfara a ceea ce noi numim doctrină teologică dar nu îndoctrinare. Din câte se pare Dumnezeu nu voieşte o îndoctrinare forţată a omului şi premizele abuzive ale acestui fel de proceduri. Mai mult decât orice putem avea o experienţă directă a lui Dumnezeu şi a intimităţii cu El prin rugăciune.


Radu Teodorescu

Prefaţa autorului
Această carte a fost concepută ca un experiment în sinteza istorică, ca un experiment al istoriei gândirii ruse. Începând cu o sinteză, încă din zile tinereţii mele, au venit anii analizei mele, mulţi ani de citire şi reflecţie înceată. Pentru mine soarta trecută a teologiei ruse a fost întotdeauna mai mult o istorie a unei contemporaneităţi creative în care a trebuit să mă găsesc pe mine însumi. Imparţialitatea istorică nu este violată în acest fel. Imparţialitatea nu însemnă ne-participare. Nu este indiferentă şi nici refuzul de a face o evaluare. Istoricul nu trebuie niciodată să uite că el studiază şi descrie tragedia creativă a vieţii umane. El nu trebuie să uite acest lucru. O istorie fără prejudiciu nu a existat şi nici nu v-a exista vreodată.

Studiind trecutul rusesc m-a dus la convingerea şi m-a întărit în acea că în zilele noastre un teolog rus nu poate decât să îşi găsească pentru sine adevărata măsură şi sursa vie a unei inspiraţii creative în tradiţia patristică. Sunt convins că pauza intelectuală de patristică şi bizantinism a fost principala cauză a tuturor întreruperilor şi eşecurilor dezvoltări Rusiei. Istoria acestor eşecuri este povestită în această carte. Toate împlinirile genuine ale teologiei ruse au fost întotdeauna legate cu o întoarcere creativă la sursele patristice. Faptul că această cale îngustă a teologiei patristice este descoperită cu o claritate particulară în perspectiva istorică. Totuşi întoarcerea la părinţi nu trebuie să fie numai intelectuală sau istorică, trebui să fie o întoarcere în duh şi rugăciune, o restaurare vie şi creativă la plinătatatea Bisericii în întregimea tradiţiei sale sacre.

Ni s-a dat să trăim într-o epocă a unei deşteptări teologice despre care s-a vorbit în toată lumea creştină. Este timpul să reexaminăm şi să reamintim cu mare atenţie de lecţiile crude şi neinspirate ale trecutului. O deşteptare genuină poate începe numai atunci când răspunsurile dar şi problematizările sunt auzite în trecut şi în prezent. Puterea inepuizabilă a tradiţiei patristice în teologie este încă definită de faptul că teologia a fost o problemă de viaţă pentru Sfinţii Părinţi, o încercare duhovnicească (podvig), o mărturisire de credinţă, o rezoluţie creativă a unor datorii vii. Cărţile antice au fost întotdeauna inspirate de un duh creativ. O senzitivitate teologică sănătoasă, fără de care nu ar putea apărea mult căutata senzitivitate teologică, poate fi restaurată numai în societatea noastră ecclesiastică printr-o întoarcere la părinţi. În zilele noastre confesionalismul teologic dobândeşte o importanţă specială în munca Bisericii ca şi includere a gândirii şi voinţei din Biserică, ca o intrare în adevărul gândirii. Vos exemplaria graeca nocturna versate diurna. Ortodoxia este descoperită din nou în exegeza patristică ca şi o putere care cucereşte, ca o putere care oferă renaştere şi reafirmare vieţii, nu numai ca şi un fel de stagnare pentru nişte suflete obosite şi deziluzionate; nu numai ca şi finele ci ca şi începutul, începutul unei căutări spre creativitate, o „nouă creatură.”

În terminarea cărţii, îmi amintesc cu plăcere de toţi cei care prin exemplu şi faptă, prin cărţi şi cercetări, prin obiecţie, simpatie şi reproş m-au ajutat şi mă ajută în munca mea. Îmi amintesc cu plăcere de bibliotecile şi repozitorile de a căror ospitalitate m-am bucurat în timpul lungilor mei ani de studiu. Aici trebuie să menţionez un nume drag mie, regretatul P. I. Novgorodtsev, un chip al adevărului care nu v-a muri niciodată în pomenirea inimii mele. Îi sunt îndatorat mai mult decât mă pot exprima în cuvinte. „Adevărata instrucţie a fost în gura lui.” (Maleahi 2; 6).



Nota editorului
Istoria traducerii Căilor teologiei ruse ar putea fi în sine o carte separată. Ar fi destul să spunem că mai multe persoane au avut în mâini acest proiect mai mult decât ar fi evident, în special în primii ani ai proiectului. Munca lui Andrew Blane şi a prietenilor lui este cât se poate de semnificativă. La finele anului 1974 am primit o cerere personală din partea părintelui Florovski să conduc tot proiectul şi să îl duc la îndeplinire. Am ezitat până când părintele Florovski a insistat să îmi asum atribuţiile editoriale generale ale proiectului. În cele din urmă am fost de acord. Din acel moment înainte, organizarea proiectului a început din nou. Primul pas a fost compararea ediţiilor existente. Al doilea pas a fost făcut când Părintele Florovski a insistat ca Robert L. Nichols să fie numit noul traducător. Al treilea pas a fost făcut pentru a compara noile traduceri cu textul original. În cele din urmă, numeroase note au fost adăugate cu un motiv special. S-a crezut că vor exista două feluri de relaţie: teologii care ar putea să nu fie familiarizaţi cu Istoria Bisericii şi cu patristica. S-a considerat nedrept să ne aşteptăm ca slaviştii să se aştepte ca un teolog să cunoască poetica lui Tiutchev.

Nu avem pretenţia că am realizat un produs perfect. Evident, există erori care trebuie acoperite, cuvinte care ar putea fi traduse cu o nuanţă diferită, note care ar putea fi mai depline. Dar în principal produsul este gata, în special că cititorii nu au cunoscut acest proiect de mai multă vreme.

Aş dorii să mulţumesc tuturor celor care în orice moment sau timp au participat la proiect. O mulţumire specială i se datorează lui Robert L. Nichols şi lui Paul Kachur. Acest proiect, la fel ca şi completarea Colecţiei lucrărilor, a căzut pradă unei serii de circumstanţe nefericite. O mulţumire specială i se datorează lui Heinz Reuchlin, Jean-Paul Labriolle, Klaus Martin Richter şi editurii Büchervertriebsanstalt pentru că au făcut apariţia colecţiei acestor cărţi posibilă.

Cred că toţi cei care au participat în acest proiect s-ar alătura rugăciunii din slujba ortodoxă:

„Cu sfinţii odihneşte, Hristoase sufletul adormitului robului tău Georges unde nu este durere nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit... pentru robului lui Dumnezeu, Părintele Georges, pentru odihna, liniştea şi pururea pomenirea lui... ca Domnul Dumnezeu să îi aşeze sufletul într-un loc de lumină, un loc de verdeaţă, un loc de odihnă unde locuiesc toţi drepţii... O, Tu Dumnezeule a tot ce este duhovnicesc şi a toată carnea, care ai călcat cu moartea pe moarte... şi ai dat viaţă lumii Tale, Tu Doamne oferă odihnă sufletului adormitului robului Tău, Părintele Georges...unde nu este durere nici întristare nici suspin...căci Tu eşti învierea şi viaţa adormitului robului Tău Părintele Georges.”

Cu durere,

Richard Haugh

Cărturar aflat în vizită la

Şcoala Teologică Andover Newton

10 februarie 1987




Capitolul VI
Deşteptarea filosofică
I
Naşterea filosofiei ruseşti
Hegel1 descrie destul de elocvent procesul deşteptării filosofice. Conştiinţa precede în îndoială şi muncă faţă de liniştea nediferenţiată a vieţii imediate, „forma substantivală a fiinţei,” transcederea grijilor zilnice şi vederea lumii ca şi un joc sau problemă intelectuală. Naşterea filosofică are loc într-un anumit moment sau timp. Filosofia nu apare din hazard, ci în cadrul unor oameni specifici la un moment definit şi este precedată de nişte circumstanţe mai mult sau mai puţin istorice – o experienţă şi un proces istoric deplin şi întreg, care devine obiectul reflecţiei şi al meditaţiei. Viaţa filosofică începe ca şi un nou mod sau stadiu în existenţa naţională.

Conştiinţa rusă a experimentat această naştere sau deşteptare, această rupere de asociere faţă de „sârguinţele lăuntrice” şi „realitatea externă,” în timp ce anii douăzeci din secolul al XIX-lea se îndreptau spre anii treizeci. Mai presus de orice, a fost o dezmembrare duhovnicească. O nouă generaţie, „oamenii anilor treizeci,” a sosit şi a intrat într-un stadiu de veghe şi agitaţie extremă. „Panica a intensificat gândirea,” remarca Apolon Grigorev şi „boala intensităţii morale s-a răspândit ca şi o plagă.”2 Noua generaţie s-a simţit lipsită de orientare şi fără o bună aşezare în spaţiu. Lemortov a portretizat fără nici o omitere condiţiile duhovniceşti şi „reflecţia” otrăvită a vremurilor, dimpreună cu bifurcaţia ei moral-voliţională a personalităţii, fie spre melancolie sau spre tristeţe; o amestecătură toxică de îndrăzneală sau disperare, lipsă de încântare sau curiozitate, care a produs o dorinţă lacomă de a evada din prezent. Astfel, de la început elementul „critic” a intrat în procesul unei definiţii filosofice de sine. Oamenii din acea generaţie neobosită au descoperit diferite căi de a ieşii din cadrul unei prezent necongenital; unii au scăpat spre trecut, alţii către viitor. Unei erau pregătiţi să se retragă din „cultură” în „natură,” în întregul primitiv ale unui trecut patriarhal sau ingenios, pe când viaţa părea mai mult eroică decât onestă (după afirmaţiile lui Zhukovski „sacrul dincolo de epocă”). Aşezământul pastoral şi „visul exotic” au exemplificat occidentul la fel de bine din acea perioadă. Alţii au devenit purtaţi de premoniţiile unui viitor vesel de care nu a mai auzit nimeni. Utopianismul este adevărata mască a acelor epoci.

Ceea ce este important este tocmai „patosul filosofic care a apărut din visurile utopice ale acelor „decade remarcabile.” Analiza psihologică nu poate epuiza deplin experienţa vremurilor şi orice încercare de a explica neliniştea în termenii unor circumstanţe socio-politice dificile şi împovărate ale acelei epoci ar fi insuficentă. Dizlocarea a mers mult mai adânc. Totuşi şi mai puţin mulţumitoare este opinia că ruşii pur şi simplu au imitat moda „romantică” vestică. Căutările şi luptele ruşilor sunt mult prea sincere şi mult prea umplute genuin cu suferinţă pentru a fi o simplă proză sau imitaţie. Este adevărat că epoca este destul de impresionistă şi impresiile vestice acţionau cu puterea asupra lor. Ele au evocat un răspuns creator. „Cărţile au avut o puternică impresie asupra lor. Ele au evocat un răspuns creativ. „Cărţile au fost şi sunt traduse direct în viaţă, în carne şi sânge.” Gândirea s-a deşteptat. Şpet3 a remarcat cu viclenie că a apărut „o anumită anarhie care era necesară pentru suflet.” După remarca plină de acurateţe a lui Dostoevski,4 a fost un moment când am început „să ne uităm la noi înşine conştient pentru prima dată.” Jocurile şi problemele vieţii zilnice s-au condensat năvalnic în întrebări filosofice, făcând din reflecţia filosofică o patimă irezistibilă. „Of, cât de dulci şi otrăvitoare erau acele boli şi chinuri ale duhului! Oh, nopţile nedormite – nopţile de gândire arzândă care durat până la clopotul dimineţii!” (Apolon Grigorev). Exaltarea şi îndoiala au devenit ciudat fuzionate într-o singură compoziţie otrăvitoare. „Marea rupere a gheţii,” după cum bine a calificat-o Gerşenzov,5 a început în gândirea rusească. Când mai apoi unii şi-au amintit de această perioadă precis, Ivan Kireevski6 a spus că „era o vreme când cuvântul filosofie avea nişte conotaţii magice.” Încă din 1830 el a declarat deschis „că trebuie să avem o filosofie pe care o cere o dezvoltare completă a intelectului nostru.” El a proclamat că „filosofia noastră trebuie să derive din viaţa noastră şi să fie creată ca şi un răspuns la problemele curente, la atitudinile dominante ale publicului nostru şi a existenţei noastre private.” Kireevski s-a dovedit că are dreptate atât în caracterizarea lui cât şi în prognoză sa.

Această generaţie s-a simţit irezistibil trasă spre filosofie, ca printr-un fel de patimă şi tânjire, ca printr-o atracţie magică exercitată de toate temele şi întrebările filsofice. În timp ce poetica a slujit ca şi un magnet pentru dezvoltarea culturalo-psihologică a generaţiei de mai înainte, în literatură a început o perioadă de „proză.” Conştiinţa cultural-creativă a Rusiei a trecut din faza poetică la cea filosofică. Chiar şi Kirevski a vorbit în aceşti termeni: „am văzut filosofia în poetică încă de la naşterea literaturii noastre.” Filosofia rusă a fost născută în acei ani „tocmai din viaţa noastră,” din întrebările şi interesele curentului dormitat. A fost născută dintr-o uimire istorico-filosofică care se baza pe frică – ca şi o parte dintr-un proces nesănătos al descoperirii de sine şi al meditaţiei naţional-istorice. S-a născut ca şi o filosofie rusească şi nu numai ca şi o filosofie în Rusia. Conştiinţa filosofică rusă s-a deşteptat – oameni noi au început să filosofeze. A prins viaţă un nou „subiect” al filosofiei.

Gândirea rusească s-a întrămat pe baza idealismului german. Totuşi, semnificaţia primirii idealismului german într-o formulare creativă a gândirii ruseşti nu ar trebui exagerată. A fost o deşteptare, o izbugnire, un entuziasm care a cuprins duhul. Am mai putea vorbii de o infecţie simpatetică. „Schelling a fost pentru începutul secolului al XIX-lea ce a fost Cristofor Columb pentru secolul al XIX-lea – el a descoperit pentru om o nouă parte a lumii, despre care existau numai fabule: sufletul lui.”7 Sistemele filosofice au evocat un cor întreg de ecouri în nişte suflete arzânde. O examinare a unor documente private ale perioadei— jurnale, scrisori şi note – au descoperit „panica” generală care a cuprins şi însufleţit spiritul uman. Actul seismografului duhovnicesc a sărit şi a tremurat.

Oamenii acelei generaţii nu şi-au creat propriile lor sisteme şi unui observator detaşat i s-au părut nişte excentrici confuzi. Ei au argumentat şi au discutat prea mult şi au vorbit mai mult decât au scris. Puţini din acel ferment s-a cristalizat într-o formă literară. Totuşi, a avut loc ceva foarte important: deşteptarea gândirii. Un altoi duhovnicesc a avut loc care a permis creativităţii ruseşti să dea în fruct pentru mai multă vreme. Sufletul rus a primit o educaţie filosofică care a inundat aproape toată literatura şi arta rusească cu o problematică şi o nelinişte filosofică. Epoca romană a început în cultura romană şi nu numai că a produs un romantism în literatură, dar mai mult a marcat o perioadă de romantism în viaţă – bineînţeles în viaţa unei minorităţi deşteptate.



Yüklə 1,64 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə