Clasicii literaturii universalb



Yüklə 5,67 Mb.
səhifə1/37
tarix17.01.2019
ölçüsü5,67 Mb.
#99756
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37

Desen de Roni Noel VICTOR HUGO



CLASICII LITERATURII UNIVERSALB

VICTOR



HUGO

M IZERABI LI I

în romîneste de LUCIA DEMETRIUS si TUDOR MĂINESCU

Sfudiu introductiv de THEODOSIA IOACHIMESCU

Nota explicative de N. N. CONDEESCU

Ediţia a 1l-3


.

STUDIU INTRODUCTIV

Dacă intraţi într-o bibliotecă publică şi cereţi Mizerabilii, este foarte probabil că volumele pe care le veţi căpăta vor avea co­pertele glorios ostenite de cercetarea neostenită a numeroşilor cititori care le-au avut în mînă. De asemenea, este probabil să întîlniţi Mizerabilii în biblioteca particulară a foarte multor oa­meni ai muncii. Romanul lui Hugo a fost de la început, şi este şi astăzi, o carte foarte citită, fin bibliotecile din Moscova ea se găseşte în sute şi mii de exemplare. în ţările capitaliste, zia­rele cele mai apropiate de popor, ca VHumanii i în Franţa, o pu­blică în foileton. Cînd cineaştii o 'transpun în film, sînt siguri că sălile vor fi pline. Această operă literară este, poate, din întreaga creaţie a lui Hugo, cea prin care scriitorul a păstrat cel mai strîns contact cu masele populare.

Caracterul ei de „epopee a poporului" a fost apreciat ca atare şi de marii scriitori -ai lumii. Lev Tolstoi considera Mizerabilii ca modelul romanului care merită să aibă răsunet mondial. Iar Alexei Tolstoi scrie, vorbind de autorul Mizerabililor şi de in­fluenţa acestuia asupra anilor tinereţii sale : „...îmi umplea inima de un umanism nelămurit, dar plin de foc. Din fiecare clopot­niţă mă privea Quasimodo şi îl vedeam pe Jean Valjean în fie­care drumeţ sărman."

Formula aduce lapidar explicaţia esenţială a viabilităţii roma­nelor poipulare ale lui Victor Hugo şi, în special, a Mizerabililor: un umanism plin de foc. Că acest umanism este „nelămurit" sau, mai curînd, că nelămuririle autorului aburesc uneori cu caracterul lor utopic şi idealist mesajul romanului, aceasta nu-i stinge văpaia, nelămuririle fiind în genere explicabile istori­ceşte. Flacăra rămîne dincolo de aburi.

Dincolo de norii — de altfel trandafirii — ai socialismului utopic, dincolo de unele înnegurări mistice — de altfel contra-



L

dictorii şi contrazise în cursul povestirii — dincolo de unele pagini retorice sau prea sentimentale — trăsături pe care neîmpli-nirile epocii le generează şi le explică — rămîne lumina con­stantă a credinţei fierbinţi în mersul înainie al omenirii, în posi­bilitatea omului de a se depăşi pe sine însuşi, în forţa activă a poporului, în misiunea scriitorului „angajat", rămîne elanul in­tens către adevăr şi către viitor — nu mai puţin generat de epocă, de ceea ce epoca avea mai bun — căruia Victor Hugo îi dă sonoritatea de bronz a marelui său glas.

Dar Mizerabilii nu sînt numai un imn de speranţă, ci şi un act de acuzare. Meditării lirice a poetului visător i se adaugă obser­vaţia lucidă a scriitorului martor, care dezvăluie fără cruţare apăsările şi asupririle societăţii în care trăieşte. Victor Hugo a rezumat parcă această asociere explozivă scriind versurile:

...In nori se află, zici, poetul ?

Ei, da. Precum un tunet.

(In poemul Viaţă veselă din culegerea Ispăşirile)

Nu e rnai puţin adevărat că, după lectura romanului, cititorul al cărui orizont este astăzi limpezit şi care judecă din perspec­tiva clarificărilor marxiste îşi pune o serie de întrebări tulbură­toare. Ce e cu Jean Valjean, acest fost ocnaş în care mocneşte revolta, ţăran sărac care a cunoscut truda şi mizeria, dar care nu înţelege mai tîrziu că averea lui, atît de rapid înjghebată, pro­vine din exploatarea muncitorilor ,pe care îi întrebuinţează în fabrică ? Cum e posibil ca un singur gest generos să-i potolească răzvrătirea şi să facă din el un apostol aii Bunătăţii şi al Spiri­tului de sacrificiu, care seamănă uneori cu resemnarea ? Ce fel de republican e Marius, care se duce să moară pe baricadă nu atît pentru că e conştient de necesitatea luptei, cît pentru că se crede părăsit de Cosette ? Este sau nu Hugo pentru revoluţie ? Cum o înţelege el ? Şi ce rost au lungile digresiuni intercalate în roman, adevărate conferinţe-dezbateri, expuneri istorice sau relatări descriptive ?

împrejurările în care s-a născut romanul răspund în mare mă­sură acestor nedumeriri.

VI

Deşi l-a publicat abia în 1862, Victor Hugo l-a conceput încă din 1830, sub titlul de Les Miseres („lipsurile", „suferinţele" ; în Franţa, o dată cu dezvoltarea capitalismului, cuvintul misere trece de la sensul de „nenorocire" la cel de „sărăcie", iar mai tîrziu miserable „nefericit", „necăjit", „sărac" — ajunge să însemne, sub dispreţul claselor posedante, „ticălos", evoluţie suferită de altfel şi la noi, din aceleaşi motive, de cuvîntul „tică­los", care a însemnat pînă spre mijlocul secolului al XlX-lea „sărman", „nevoiaş"). Intre 1845 şi 1848 a fost elaborată o primă redactare a romanului. In exil scriitorul n-a făcut decît să-l reia, să-l amplifice, să-l completeze şi, poate, să-l apropie mai mult de spiritul revoluţionar ipe care acum, în cursul luptei sale îm­potriva regimului reacţionar al împăratului Napoleon al IlI-lea, îl înţelegea mai bine.



In linii mari, însă, romanul este un produs al perioadei 1830—1848 (aşa-numita „monarhie din iulie"), perioadă în care, sub „ocrotirea" regelui „burghez" Ludovie-Filip, se desfăşoară din plin capitalismul francez, acumulînd din ce în ce mai mult la un capăt al societăţii belşugul şi la celălalt mizeria. Se agra­vează situaţia clasei „celei mai numeroase şi mai sărace", cum e numit proletariatul de către socialistul utopic Saint-Simon. Durata zilei de lucru e la Lyon, în 1831, de 15—18 ore, iar ziua de lucru e plătită femeii muncitoare cu două treimi mai puţin decît bărbatului muncitor şi mai puţin încă muncitorului copil. Pauperizarea se întinde vertiginos. La Paris, dintr-un milion de locuitori, trei sute de mii sînt săraci lipiţi pămîntului. Creşte numărul crimelor. Prostituţia ia proporţii nemaivăzute (v. En-gels : Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă). Starea de plîns a mulţimilor care ajutaseră burgheziei franceze să facă două revoluţii (1789, 1830), să-şi cîştige şi să-şi consolideze drepturile, îngrijorează chiar păturile burgheze, mai ales pe acelea care mai au revendicări de formulat. Cei mai înaintaţi dintre republicani se alătură muncitorimii. Situaţia găseşte ecou în literatură. Mulţi scriitori, ca George Sand, pledează în scrie­rile lor cauza poporului asuprit, şi eroii lor sînt, din ce în ce mai mult, oameni din popor. Alţii, ca Balzac, dezvăluie întune­cimile morale ale noii clase stăpînitoare, aviditatea şi lipsa ei de

VII


scrupule. Romantismul democrat devine umanitar, iar realismul devine critic, cîşiigînd teren asupra romantismului prea visător. Dar nici primul curent literar, nici celălalt nu pot exprima înţelegerea deplină a lucrurilor, nu pot reflecta în mod clar anta­gonismele în prezentă, deoarece ele nu s-au accentuat îndeajuns. Deşi îşi începuse lupta, proletariatul francez nu ajunsese încă la o conştiinţă reală de clasă. El se înfăţişa tot oa o „stare asuprită şi suferindă", căreia, cum spune tot Engels, nu i se putea da ajutor „dccît cel mult din afară, de sus". De aici, difu­zarea şi succesul soci'ailismului utopic, de aci, paternalismul do­minant în literatura democratică a vremii. In Mizerabilii (partea a IV-a) se vorbeşte făţiş de „poporul care munceşte, care suferă şi oare aşteaptă".

Face multă vîlvă romanul lui Eugene Sue, Misterele Parisului, publicat în foileton între 1842 şi 1843, în care un prinţ generos condescinde să frecventeze lumea apaşilor şi a ocnaşilor eva­daţi, pentru a salva o tînără prostituată şi pentru a reeduca un nevoiaş devenit bandit. Acesta din urmă e ■atît de bine „reeducat", încît abia îndrăzneşte să se aşeze pe scaun în faţa prinţului şi e nespus de fericit să moară în locul nobilului său protector. „Reeducată" este şi tînăra prostituată, care e dată pe mîna unui preot şi devine călugăriţă. Jean Valjoan va fi şi el preocupat de propria sa reeducare.

Sînt cercetate nu cauzele mizeriei, ci efectele acesteia, primej­dioase pentru burghezie : cerşetoria, vagabondajul, hoţia, pros­tituţia. Un ocnaş evadat este eroul uneia dintre cele mai celebre melodrame ale vremii : Circiuma din Adrets. Chiar Balzac, în momentul cînd se decide să cerceteze de aproape altă lume decît cea a aristocraţiei mucegăite şi a burgheziei hrăpăreţe, coboară foarte jos, în mediul prostituţiei şi al închisorilor, scriind Viaţa de strălucire şi mizerie a curtezanelor (1843—1847). îşi spune desigur, ca şi Hugo, că trebuie ,,să cobori cît mai adînc... cînd e vorba să masori adîncimea unei răni, a unei prăpăstii sau a unei societăţi".

Şi pentru Balzac, aşa cum se vădeşte în Medicul de ţară, aju­torul trebuie să vie „de sus", din partea unei .personalităţi active, generoase şi pline de iniţiativă. Cei mai mari dintre scriitorii vre­mii văd răul, ca şi socialiştii utopici, dar nu sînt în măsură să

VIII

cunoască remediile. In romanele lui George Sand aristocraţii au sarcina de a transmite cultura lor oamenilor din popor şi, la rîndul lor, aceştia se căsătoresc deseori cu fete din nobilime, ceea ce împacă aparent pe toată lumea.



In pofida paternalisinului şi conciliatorismului care domină romantismul umanitar, un lucru rămîne însă pozitiv în el : în­toarcerea literaturii către masele populare, pătrunderea acestora în literatură. Articolele din ziarul Le Globe ale saint-simonişti'or recomandă scriitorilor legătura strînsă cu mase'e populare: „Dacă scriitorii noştri, răsuflaţi şi sterpi, ar şti să simtă şi să înţeleagă suferinţa pe care o .pricinuiesc maselor muncitoare oa-mtnii privilegiaţi... ei ar găsi o mare sursă de inspiraţie în dorinţa fierbinte de a vindeca rănile muncitorilor" (Le Globe, 11/3, citat de D. Oblomievski : Romantismul francez, Moscova, 1947). Un asemenea îndemn a putut contribui ia hotărîrea Iui Hugo de a zugrăvi, pentru a remedia — credea el — suferinţele maselor populare din vremea sa.

Iată cum figurile populare se afirmă din ce în ce mai mult în romanele şi în piesele scriitorilor democraţi în rolul de eroi po­zitivi, în contrast cu ,,privilegiaţii".

De altfel, insurecţiile muncitoreşti de ia Lyon, din 1831 şi 1834, deşi înfrînte, aveau să aducă dovada că proletariatul în­cepe să nu mai aştepte milă şi ajutor, ci să reclame cu curaj re­cunoaşterea drepturilor care i se cuvin.

„Ecou sonor" al epocii sale, Victor Hugo a crescut o dată cu ea. De la monarhismul spiritualist din primii ani ai restau­raţiei, care sînt şi anii primei lui tinereţi, el a trecut, mai activ decît alţi scriitori, la liberalismuil bonapartist şi apoi la republi­canismul democratic colorat de socialism (utopic). Ca şi lui Marius, „în fiecare clipă, luminile noi ale adevărului îi între­geau judecata".

Căci, ca şi prietenii lui Marius, „cobora direct din revoluţia franceză", ale cărei efecte nu le putuse şterge restaurarea trecă­toare a Burbonilor (1815—1830). Şi, mai mult decît ei, prin an­tenele artei, el era receptiv la vitalitatea populară şi la transfor­mările sociale.

IX

Una din constantele lui Hugo este convingerea că scriitorii nu iau dreptul să se dezintereseze de problemele timpului lor. In Mizerabila (partea a V-a) sînt vestejiţi creatorii care se izolează şi nu participă la viaţa maselor populare. Hugo îi nu­meşte „egoişti măreţi S nemărginirii", „gînditori oare uită să iubească". Apostrofa e binemeritată de grupul romanticilor, care, ca Theophile Gautier, se retrăseseră în turnul de fildeş al „artei pentru artă".



De foarte timpuriu, Hugo înţelesese că scriitorul nu poate rămîne departe de „interesul general şi de nevoile naţionale". Eroul primului său roman, Ordener, din Han d'Islande (1823) se manifestă, în felul lui, în cadrul unei povestiri încă „negre", ca un prieten al poporului. lin Orientalele (1829) apare tema ac­ţiunii de eliberare naţională (Capitul grec). Poziţia antifeudală se afirmă în culegerile de versuri şi în dramele istorice de după 1830, în care eroii, îndrăzneţi, generoşi şi pasionaţi, provin de cele mai multe ori din popor şi sînt opuşi stăpînirii, reprezen­tate prin regi incapabili şi destrăbălaţi sau prin miniştri ne­cinstiţi şi neomenoşi. Acum se precizează metoda antitetică prin care s-ar zice că se reflectă la Hugo, devenit şeful şcolii roman­tice, antagonismele crescînde. Efortul său de descătuşare a lim­bii literare din convenţionalismul clasic se asociază acţiunii de renovare a conţinutului literar. Romanu/l Notre-Dame de Paris (1831) pune în mişcare, in cadrul Parisului din secolul al XV-lea, nu numai figuri, dar şi mase populare.

Din istorie scriitorul păşeşte curînd în actualitate, dezbătînd probleme ca pedeapsa cu moartea (Ultima zi a unui condam­nat — 1829) sau neomenia legilor burgheze faţă de victimele mizeriei (Claude Gueux — 1834, o prefigur-are a lui Jean Val-jeanj. Numeroase poeme din această vreme denunţă rolul bani­lor şi suferinţa ide la un capăt al societăţii. Dorinţa de a aduce mărturia şi pledoaria sa în această problemă, în mod amplu şi convingător, va fi realizată de poet în romanul care va apare cu titlul de Mizerabilii şi în oare Hugo desfăşoară frămîntarea ideo­logică a vremii şi bogăţia lui de creaţie.

Criticul francez Albert Thibaudet vede contopite în Mizerabilii mai multe feluri de romane; „romanul Parisului, romanul de

aventuri, romanul poliţist, romanul milei omeneşti, romanul eroic", Unele din acestea sînt adevărate. Dar, în mintea lui Victor Hugo, Mizerabilii trebuiau să fie în primul rînd un ro­man social şi un roman de idei, ,,o carte scrisă pentru toate popoarele", un răspuns ta problema majoră a timpului său, în care „mizerabilul se numeşte omul". Aşa se explică numeroasele meditaţii şi dezbateri din cuprinsul romanului, meditaţii şi dez­bateri cu caracter filozofic şi social, uneori chiar social-practic, ca, de pildă, cea în oare e susţinută ideea curioasă a saint-simonistului Plerre Leroux în legătură cu utilizarea ca îngră­şământ a conţinutului canalelor. Desigur că nu în aceste pagini de căutări şi de dibuiri vom afla valoarea propriu-zisă a roma­nului. Ele constituie, cu excepţia unor pasaje de tulburătoare previziune şi de lirism înfocat, mai curînd partea lui caducă. Sînt totuşi interesante, pentru că exprimă elanurile şi totodată confuziile epocii şi ale autorului. Ele explică anumite dezvoltări ale subiectului şi anumite aspecte ale caracterelor din roman, efecte ale poziţiei scriitorului. Care este această poziţie?

Ea e cu totul fermă faţă de trecutul feudal. Gentilomii şi preoţii din saloanele aristocratice pe care le frecventează dom­nul Gillenormand sînt taxaţi de „stafii" sau de „moaşte", care ,,luau vremea în zeflemea şi asta îi scutea de a o înţelege". Mănăstirea, cu rigorile şi cu întunecimile ei, e în principiu con­damnată, în ciuda afirmaţiei evident greşite că viaţa monahală ar fi avut cîndva, la început, „un rol civilizator". Scriitorul con­sideră lege progresul societăţii : „Nu există decît un singur fel de a respinge ziua de mîine : a muri". Dar care sînt căile progresului ? Cum să se suprime acea „balanţă hidoasă, ale cărei talgere — sărăcia şi parazitismul — îşi fac un dureros echilibru", imagine prin care Hugo concretizează sistemul ca­pitalist ?

Sub influenţa democraţilor burghezi şi a socialiştilor utopici, romanticul Hugo îşi pune, în primul rînd, speranţa în morală şi în ştiinţă. Căldura inimii şi lumina cunoaşterii i se par că pot risipi orice întuneric şi orice disemtimente. Exemplul sufle­telor bune, difuzarea culturii în popor — iată ce i se pare că ar putea îndrepta lucrurile, împreună cu obligaţia de a munci şi cu „universalizarea" proprietăţii. Iată de ce ipoate face „mi-

XI

nuni" monseniorul Myriel, iată de ce Jean Valjean devine bună­tatea personificată, se cultivă şi cîştigă o avere considerabilă, creînd — constată el — prosperitatea unui ţinut întreg printr-o invenţie ingenioasă, fără a bănui că munca depusă în fabrica lui este o muncă de exploataţi. Iată de ce nu apar în roman tipuri caracteristice de exploatatori capitalişti. Romanticii uma­nitari speră că burghezia va fi înduioşată cfrtd va avea în faţă tabloul nefericirii nevoiaşilor. E drept că Victor Hugo nu-şi face multe iluzii despre burghezie, „acest aproximativ popor". Nădejdea şi-o pune înlr-un popor mai autentic : „Cercetaţi po­porul şi veţi zări adevărul!" Dar ce este poporul ? Care este partea lui cea mai sănătoasă ?



Procesul de afirmare a proletariatului fiind în curs, Hugo nu poate decît presimţi rolul şi importanţa noii clase. In cercul prietenilor revoluţionari ai lui Marius, format mai ales din stu­denţi, nu ne e prezentat mai de aproape decît un singur mun­citor cu braţele: Feuilly. Muncitorii care luptă pe baricada din strada Saint-Denis stat siluete, nu personaje. In Fantine, con­diţia femeii părăsite se suprapune celei a lucrătoarei ex­ploatate.

Sărăcimea îi apare scriitorului nediferenţiată. E „clasa aceea


nevoiaşă, care înceipe cu ultimul burghez strîmtorat şi se în­
tinde din mizerie în mizerie pînă Ia cele din urmă trepte ale
societăţii" (Mizerabilii^ partea a IlI-a). De aceea îi întîlnim
în roman şi pe savantul ruinat Mabeuf, şi pe tîlharul înrăit
Thânardier. Aceasta îl face pe Hugo să accepte ambele sensuri
ale cuvMuîU'i „mizerabil" i de la un punct anumit, orop­
siţii şi nemernicii se amesteca şi se contopesc într-un singur
cuvînt, în cuvîntul fatal «mizerabilii»". De aci, locul important
ocupat în roman de banda lui Thenardier, de închisoare, de
argou.

Dar Hugo ştie că „mizeria e un noroi care ia foc". El trăieşte în ani de revoluţii şi de insurecţii. Cum le va înţelege el ? Cu sentimentele contradictorii ale mioului-burghez de stingă din anii 1830—1848, uneori chiar cu oarecare limpeziri, datorite poate anilor de după 1848.

Revoluţia din 1789—1794, care a desfiinţat feudalitatea, ti apare cu totul justificată. Ea „a însănătoşit veacul şi a înco-

XII


ronaf. poporul''. Dar mai departe ? Mai departe încep confuziile şi contradicţiile. Fără a condamna în mod absolut „răscoala", cum făceau „doctrinarii" (adepţii „căii de mijloc") din vre­mea sa, Hugo o consideră totuşi de nedorit, numind-o uneori „răzvrătire" şi opunînd-o „revoluţiei", a cărei formă redusă o numeşte „insurecţie". Faţă de „insurecţia"-,,revoluţie'1, „răz-vrătirea"-„răscoală" are, spune el, dezavantajul de a fi mani­festarea unor nemulţumiri spontane şi necugetate, fără bază socială largă şi puţind duce la compromiterea unei revoluţii (Mizerabilii, partea a IV-a). Dar aceste noţiuni nefiindu-i prea clare, Hugo le dă o aplicare discutabilă. Astfel, pentru el, radi­calizarea unei revoluţii (de pildă, insurecţia din iunie 1848 a maselor muncitoreşti din Paris după revoluţia burghezo-demo-cratică din februarie 1848) este condamnabilă, devine „răzvră­tire". „Răzvrătire" este şi acţiunea reacţionară iniţiată de un monarh împotriva poporului său. „Răzvrătiri" sînt şi răscoalele ţărăneşti din Franţa evului mediu (Ies jacqueries). Aşa se ex­plică de ce Victor Hugo n-a înţeles, mai tîrziu, nici Comuna din Paris, pe care, pentru a încerca să o admită, a considerat-o Ia început ca o mişcare comunală, neputînd concepe că poporul francez nu se declară mulţumit numai cu răsturnarea imperiu­lui lui Napoleon al III-lea şi cu proclamarea republicii.

Nu e întîmplător, aşadar, că lupta pe baricadă (5—6 iunie 1832) pe care o descrie în Mizerabilii — de altfel atît de zgu­duitor — nu e propriu-zis o acţiune muncitorească, cum autorul ar fi avut ocazia să vadă în timpul său (ţesătorii din Lyon s-au răsculat în 1831 şi în 1834), ci, cum spune el, o „insurecţie" condusă de republicani, în cea mai mare parte miei-burghezi. Aceşti republicani se aflau desigur pe poziţii avansate, dar pe poziţii avansate burgheze. De aceste neprecizări are de suferit figura lui Marius. Scriitorul ne sugerează că Marius ar fi lip­sit de pe baricadă dacă ar fi fost aşteptat de Cosette. Perso­najul reacţionează sub impulsul prejudecăţilor burgheze cînd încearcă să-l îndepărteze pe fostul ocnaş Jean Valjean de Co­sette, pe care acesta a salvat-o din mîinile Thenardierilor. Despre Miarius, Herzen scria că e un reprezentant tipic al gene­raţiei cu care se opreşte şi începe să dea înapoi epoca revolu­ţionară burgheză. Şi totuşi, înainte de a se avînta pe baricadă,





XIII




Marius reflectează asupra războiului civil şi-i găseşte justifi­carea. „Franţa sîngerează — zice el ~ dar libertatea zîm-beşte!"

Şovăielile autorului îşi găsesc expresie în nuanţele de poziţie ale tinerilor din cercul lui Enjolras. Hugo e uneori, ca şi En-jolras, „îndrăgostitul de marmură al Libertăţii", revoluţionarul intransigent; e alteori, ca şi Combeferre, care „punea faţă în faţă pe Saint-Simon cu Fourier" şi avea „mai multă omenie", „frlozoful" revoluţia: deseori se întîlnesc în autadezbaterile din roman înclinări spre progresul treptat, spre acel progres pe care Hugo, considerîndu-l „cuminte", îl numeşte „om cin­stit" şi care, de fapt, îl transformă pe revoluţionar în reformist; e, fără îndoială, un poet inimos, preocupat de probleme sociale, ca Jean Prouvaire, se interesează de „principiul naţionalităţi­lor", ca Feuilly, şi discută cu verva neobosită a Jui Grantaire, scepticul sentimental, şi a lui Courfeyrac, aristocratul venit la popor...

Neclarificată este şi poziţia lui Hugo faţă de religie. Poetul îl invocă deseori pe dumnezeu (se ştie, de altfel, că în anii ur­mători lui 1843, cînd şi-a pierdut fiica, Hugo a trecut printr-o adevărată criză mistică), dar îl identifică cu „infinitul", cu „destinul", cu „conştiinţa" şi, uneori, chiar cu necesitatea isto­rică (vezi descrierea bătăliei de da Waterloo, unde apare con­cepţia — şi ea nebulos-idealistă — despre istorie, a lui Hugo, oscilînd între fatalism şi determinism). De misticism nu s-a putut elibera niciodată micul-burghez Hugo, dar marele scriitor Hugo a ştiut să privească în faţă realităţile timpului său.

Această contradicţie între o concepţie greşită (filozofică sau politică) şi realismul creaţiei se întîlneşte deseori la realiştii critici şi Ia romanticii umanitari din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Ea e explicată, cum s-a mai spus, prin împrejurările istorice în care au trăit aceşti scriitori, împrejurări în care anta­gonismele sociale nu deveniseră conştiente încă.

Este deci apreciabil meritul lui Hugo de a fi reflectat asupra fenomenului istoric pentru a-l înţelege măcar în parte şi de a-i fi surprins chiar unele aspecte. In digresiunile de ordin medi­tativ din Mizerabilii, alături de afirmaţii idealiste sau confuze, se întilnesc şi observaţii surprinzător de valabile, oa, de pildă,

cea în care scriitorul constată că burghezia de după 1830 oprea revoluţia la jumătatea drumului pentru că nu mai dorea decîi să-şi consolideze poziţiile (constatare contrazicînd, de altfel, în mod categoric teoria din altă parte a „răzvrătirii"). Hugo se apropie şi de înţelegerea deosebirii dintre războaiele drepte şi războaiele nedrepte. Iar pacea universală, deşi căile ei spre victorie nu-i apar lămurit, i se pare ţelul pe care omenirea îl va îndeplini neapărat: „Oricum ar fi ziua de astăzi, ziua de mîine e pacea" (Mizerabilii, partea a IV-a).

Necunoscînd limpede relaţiile prezentului, Hugo nu ideali­zează totuşi trecutul, cum se străduieşte să facă uneori Balzac, ci îl respinge şi îşi pune toate nădejdile în viitor. Iar acest vii­tor nicăieri nu-i apare mai luminos şi mai strălucitor ca din vîrful baricadei: „...nu va mai exista ura, s-pune Enjolras, ate-lieruil se va înfrăţi ou şcoala, stima publică va servi de pedeapsă şi de răsplată ; muncă pentru toţi, drepturi pentru toţi, pace pentru toţi..." Şi mai departe: „AscuMă-mă, Feuilly, brav mun-oitor, om din popor, om al tuturor popoarelor! Slavă ţie! Tu vezi limpede vremurile care au să vină..."

„Martorul care gîndeşte" — şi care nu-şi poate întotdeauna înţelege sau depăşi epoca — este însă neîndoios un „martor" activ şi un „martor" artist. Mărturia pe care o depune el asupra societăţii franceze din vremea restauraţiei şi a societăţii din vremea monarhiei din iulie (cuvîntul „martor" revine foarte des în textul Mizerabililor, ca pentru a garanta obiectivitatea cu care au fost înregistrate faptele) constituie o creaţie de un puternic realism. In Mizerabilii sînt evocate pe ton acuzator aispecte multiple ale mizeriei populare din acea vreme, de la va­gabondajul şi suferinţa copiilor pînă la degradarea femeii, de Ia viaţa ocnaşilor — victime ale legilor celor avuţi, sau oameni în afara legii înrolaţi în tagma tîlharilor — ipînă la cea a inte­lectualilor, a căror tinereţe se zbate în lipsuri şi a căror bătrî-neţe cunoaşte desperarea mizeriei totale. Victor Hugo a cercetat şi a cunoscut de aproape aceste „răni" ale societăţii în care trăia. A cutreierat periferiile Parisului, unde a putut întîlni pe Fantine, pe Gavroche şi pe omul arestat şi condamnat la ocnă



Kataloq: uploads
uploads -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti adau-nun 80 illik yubileyinə həsr edilir adau-nun elmi ƏSƏRLƏRİ g əNCƏ 2009, №3
uploads -> Mühaziry riyazi mYntiqin elementlYri
uploads -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti magistratura məRKƏZİ
uploads -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
uploads -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
uploads -> Mövzu Fənnin məqsədi və vəzifələri
uploads -> Marketinq fənni üzrə İŞÇİ TƏDRİs proqrami
uploads -> Asm-nin iqtisadiyyatı və idarə edilməsi
uploads -> Təqdimatların hazırlanması (Powerpoint, Word, Excel)

Yüklə 5,67 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə