Curtea de Apel Ploiesti

Curtea de Apel Ploiesti

Decizii Relevante

Trimestrul I 2009

Grefier Documentarist

Liana-Gabriela Anton

Decizii Relevante

Trimestrul I 2009

Curtea de Apel Ploiesti

Sectia Penala si pentru Cauze cu Minori si de Familie

1. Înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Revocarea arestării preventive. Diferenţiere.

Cod Procedură Penală art.139, art.145, art.160/b

Când instanţa constată că nu există niciun motiv de nelegalitate a arestării preventive, dar consideră că s-au schimbat unele din temeiurile ce au determinat iniţial luarea acesteia, dispune înlocuirea arestării cu una dintre măsurile prevăzute de art.136 alin.1 lit.b sau c C.pr.penală”.

Dispoziţiile art. 139 alin.2 C.pr.penală statuează că revocarea se dispune „când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere…”

Prin urmare, instituţia revocării arestării preventive operează în primul rând pentru motive de nelegalitate sau când nu mai există temeiuri care să impună menţinerea acesteia, aceasta însemnând, o înlăturare a măsurii luate, fără a se dispune o alta mai uşoară.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată de Tribunalul Prahova la data de 02.02.2009 în baza art.303 alin.6 C.pr.pen., s-a luat act că instanţa este competentă să se pronunţe cu privire legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul DM şi s-a respins ca neîntemeiată cererea avocatului inculpatului, domnul C I, cu privire la acest aspect.

În baza art.300² C.pr.pen. raportat la art.160^b C.pr.pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului iar în baza art.139 alin.2 C.pr.pen., s-a respins ca neîntemeiată cererea de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului.

În baza art.160^b alin.2 raportat la art.139 alin.1 şi alin.3⁵ şi la art.145 C.pr.pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv municipiul B, până la soluţionarea definitivă a cauzei şi s-a dispus punerea în libertate a inculpatului DM de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr.2/U/2008, emis de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr.7474/105/2008, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

În baza art.145 alin.1¹ C.pr.pen., a fost obligat inculpatul D M ca, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte următoarele obligaţii:

• 
  să se prezinte la organele judiciare ori de câte ori este chemat;
  
• 
  să se prezinte la organele de poliţie în raza căreia se află domiciliul său din B, conform programului de supraveghere întocmit de acestea şi ori de câte ori este chemat;
  
• 
  să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
  
• 
  să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio armă.
  

În baza art.145 alin.1² C.pr.pen., s-a dispus ca inculpatul D M pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte următoarele obligaţii:

• 
  să nu se apropie de martorii din cauză, de membrii familiei acestora şi să nu comunice cu aceste persoane direct sau indirect;
  
• 
  să nu exercite profesia de practician în insolvenţă şi nici alte activităţi care au legătură cu această profesie;
  
• 
  să nu se deplaseze la vreuna dintre societăţile cu care a avut relaţii în perioada în care a desfăşurat activitatea de practician în insolvenţă şi să nu ia legătura cu vreunul dintre angajaţii sau reprezentanţii acelor societăţi.
  

În baza art.145 alin.2² C.pr.pen. i s-a atras atenţia inculpatului DM că, în cazul în care încalcă cu rea-credinţă obligaţiile stabilite la alineatele precedente, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

S-a dispus comunicarea a câte unei copii de pe prezenta încheiere către persoanele şi instituţiile prevăzute la art.145 alin.2¹ C.pr.pen.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr.103/P/2008 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) – Serviciul Teritorial Ploieşti s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, a inculpatului DM, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254 alin.1 C.pen. rap. la art.6 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art.25 rap. la art.290 alin.1 C.pen.

S-a reţinut că, în calitate de practician în insolvenţă în cadrul R.I.P.U.R.L., desemnat prin sentinţa comercială nr.2643/05.06.2008 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VII-a Comercială, ca administrator judiciar al S.C. N G S.RL. Bucureşti, aflată în procedura de insolvenţă, inculpatul a pretins în perioada 24.07.2008 – 14.11.2008 de la denunţătorul B P – administrator al SC. H C S.R.L. Ploieşti un procent de 5% din valoarea lucrărilor executate şi care urmau a fi prezentate la decontare de firma denunţătorului în baza contractului nr.4 din 02.05.2008, încheiat cu societatea aflată în insolvenţă, şi a primit în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la data de 01.09.2008 suma de 31.200 lei, pe data de 02.09.2008 suma de 4.300 lei, în ziua de 04.11.2008 suma de 6.000 lei, iar la data de 14.11.2008 suma de 35.000 lei – ultima remitere fiind constatată în urma unei proceduri flagrante – pentru semnarea şi ştampilarea, în derularea contractului, a documentelor necesare decontării contravalorii lucrărilor de construcţie realizate, semnătură şi ştampilă fără de care Primăria Oraşului I, beneficiara lucrărilor, şi unitatea bancară nu ar fi efectuat plata sumelor respective.

În aceeaşi calitate, arătată mai sus, inculpatul a determinat-o cu intenţie pe R M, angajată în cadrul firmei sale ca jurist, să completeze în fals procesul verbal al adunării creditorilor din data de 29.09.2008, după ce acesta fusese semnat de reprezentanţii creditorilor, prin adăugarea în conţinutul înscrisului a unor menţiuni contrare realităţii.

Prin încheierea nr.37/15.11.2008 din Camera de Consiliu a Tribunalului Prahova, în temeiul art.149¹ alin.9 C.pr.pen., s-a respins ca neîntemeiată propunerea de luare a măsurii arestării preventive formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, faţă de inculpat, în baza art.149¹ alin.12 C.pr.pen. rap. la art.146 alin.11¹ C.pr.pen., dispunându-se luarea măsurii obligării de a nu părăsi municipiul Bucureşti fără încuviinţarea Tribunalului Prahova pe o perioadă de 29 de zile, cu începere de la 15.11.2008 şi până la 13.12.2008 inclusiv, faţă de inculpat.

Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti – criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea din data de 15.11.2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, a casat încheierea nr.37/15.12 2008 din Camera de Consiliu a Tribunalului Prahova şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 zile, cu începere de la data de 15.11.2008 până la data de 13.12.2008 inclusiv şi emiterea mandatului de arestare preventivă nr.2/U/2008.

Instanţa de fond a mai reţinut că primirea sumelor de bani, totalizând circa 77.000 lei a fost recunoscută de către inculpatul D M, inclusiv destinaţia acestora, aceea de recompensare pentru îndeplinirea atribuţiilor în exerciţiul funcţiunii de administrator judiciar.

Conţinutul proceselor verbale privind convorbirile telefonice, al acelora de supraveghere electronică în mediul ambiental din locaţia SC H C SRL Ploieşti, al înregistrărilor audio – video, constatările infracţiunii flagrante din data de 14.11.2008, coroborate cu denunţul şi declaraţiile martorului B P, precum şi cu explicaţiile date de inculpat, inclusiv în faţa Curţii de Apel Ploieşti, au confirmat presupunerea rezonabilă a existenţei unor probe şi indicii temeinice, în sensul art.68¹ C.pr.pen., potrivit cărora, în perioada 1 septembrie – 14 noiembrie 2008, pe baza unei convenţii prealabile, în calitate de lichidator judiciar, inculpatul a săvârşit acte materiale specifice laturii obiective a infracţiunii de luare de mită sub forma pretinderii, acceptării şi primirii sumei de circa 77.000 lei, în vederea confirmării situaţiilor de lucrări privind contractul nr.4/2008 încheiat cu SC N G SRL – societate în insolvenţă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08.01.2009, Tribunalul Prahova, în baza art.29 din Legea nr.47/1992 republicată şi art.146 lit.d din Constituţia României republicată, a dispus trimiterea dosarului de fond la Curtea Constituţională a României, în vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art.300¹, art.91³ alin.3 teza finală şi art.91⁴ C.pr.pen., raportat la art.21 alin.3, art.24 alin.1, art.26 alin.1, art.28 şi art.124 alin.2 din Constituţia României, excepţii invocate de inculpatul D.M. Totodată, s-a dispus, în baza art.303 alin.6 C.pr.pen., suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională şi fixarea unui termen pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului, potrivit art.300² C.pr.pen., la data de 29.01.2009.

Cu privire la cererea avocatului inculpatului, domnul C I, potrivit căreia, în interpretarea principiului unicităţii cauzei, instanţa trebuie să ia act că nu se poate pronunţa cu privire la măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, deoarece lipseşte dosarul de fond, tribunalul a reţinut că această cerere este neîntemeiată.

Astfel, dispoziţiile art.303 alin.6 C.pr.pen. şi cele ale art.29 din Legea nr.47/1992 republicată nu pot fi interpretate restrictiv, în sensul unei apărări excesive a drepturilor persoanelor arestate preventiv în detrimentul societăţii civile sau al ordinii publice, care trebuie să fie în continuare protejate.

Or, statul de drept nu poate conferi eficient o astfel de protecţie prin lăsarea în libertate a unor persoane bănuite sau cercetate pentru comiterea unor infracţiuni grave.

Totodată, verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luată faţă de un inculpat este şi un mijloc de garantare a drepturilor acestuia pe perioada de suspendare a judecării fondului acelei cauze, perioadă în care s-ar putea schimba temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive sau ar putea apărea temeiuri noi.

În ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului, instanţa a apreciat că şi aceasta este neîntemeiată, având în vedere că măsura a fost luată prin încheierea din data de 15.11.2008, de către Curtea de Apel Ploieşti, cu respectarea prevederilor legale, aşa cum s-a arătat mai sus.

Cu toate acestea, tribunalul a reţinut că, potrivit extrasului din Registrul societăţilor profesionale cu nr.1517/16.12.2008 eliberat de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, inculpatul nu mai are calitatea de asociat la societatea R Management şi Consultanţă Profesională de Insolvenţă IPURL.

În materia măsurilor preventive, un document internaţional care stă la baza reglementărilor din legislaţiile procesual penale europene este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), iar din prevederile sale una din ideile generale care se degajă este că privaţiunea de libertate poate fi înlocuită, în anumite condiţii legale, cu alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfăşurare a cauzei penale fără menţinerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat (în condiţiuni de control judiciar sau pe cauţiune).

În sarcina inculpatului s-au reţinut infracţiuni de o gravitate deosebită, însă trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul nu a exclus aceste infracţiuni din categoria celor pentru care inculpaţii pot fi puşi în libertate, iar potrivit art.5 pct.3 şi art.6 pct.1 din C.E.D.O., aceştia au dreptul de a fi judecaţi într-un termen rezonabil sau eliberaţi în cursul procedurii de judecată, în situaţia în care judecarea cauzei este amânată (sau suspendată) o perioadă îndelungată.

În aceste condiţii, instanţa a constatat că temeiurile care au motivat menţinerea măsurii arestării preventive până în prezent s-au schimbat, având în vedere că, în prezent, inculpatul nu mai are calitatea de practician în insolvenţă, astfel că nu mai poate influenţa persoanele de la societatea R Management şi Consultanţă Profesională de Insolvenţă IPURL. Prin urmare, menţinerea măsurii arestării preventive faţă de acesta nu se mai justifică şi în continuare, motiv pentru care a dispus înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, în baza art.160^b alin.2 raportat la art.139 alin.1 şi alin.3⁵ şi la art.145 C.pr.pen.

Această din urmă măsură a fost luată faţă de inculpat pentru a se asigura în continuare buna desfăşurare a procesului penal şi pentru acelaşi motiv, în baza art.145 alin.1¹ C.pr.pen. şi art.145 alin.1² C.pr.pen., s-au stabilit în sarcina inculpatului respectarea unor obligaţii care să asigure buna desfăşurare a procesului penal, împiedicarea sustragerii sale de la judecată şi, în cazul în care va fi condamnat, de la executarea pedepsei.

La pronunţarea unei astfel de soluţii, instanţa a avut în vedere şi persoana inculpatului care are un statut profesional bine definit, nu are antecedente penale, are un domiciliu stabil şi o familie organizată.

Impotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate.

Astfel, s-a susţinut că articolul 139 alin.2 C.pr.penală invocat în dispozitivul hotărârii ca temei legal al dispoziţiei de respingere ca neîntemeiată a cererii de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpat prin apărătorii săi aleşi, a fost utilizat în mod greşit avându-se în vedere şi stadiul procesual în care se găseşte la acest moment cauza, respectiv aceea a judecăţii, fază ce impune utilizarea în această situaţie a unor alte texte de lege şi anume 300/2 C.pr.penală rap. la art.160/b alin.2 C.pr.penală.

S-a menţionat că, în opinia parchetului, art.160/b alin.2 C.pr.penală nu poate fi folosit prin raportare la art.139 alin.1 şi alin.3/5 şi art.145 C.pr.penală, ca argument juridic a înlocuirii măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, întrucât această prevedere legală conţine cazurile expres şi exhaustiv menţionate ce determină măsura revocării arestării preventive a inculpatului.

Eronat au fost corelate disp. art.139 alin.2 C.pr.penală şi art.160/b alin.2 C.pr.penală care constituie temeiurile legale ce sunt avute în vedere la încadrarea în drept a revocării măsurii preventive a arestării, cu disp. art.139 alin.1 şi alin.3/5 – art.145 C.pr.penală care reglementează înlocuirea arestării preventive cu una din măsurile prev. de art.136 alin.1 lit.b şi c C.pr.penală, în cazul de faţă obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu. În mod greşit dispoziţiile adoptate au fost încadrate în texte de lege care reglementează cu totul alte măsuri decât cele adoptate în speţă.

Pe de altă parte soluţia nu este corectă şi datorită existenţei unei contradicţii evidente care apare în momentul în care, deşi se dispune respingerea ca neîntemeiată a cererii de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului, totuşi aceasta este revocată în fapt, hotărându-se şi punerea sa în libertate.

Just ar fi fost, ca de vreme ce s-a decis respingerea ca nefondată a cererii de revocare a arestării preventive, această măsură să fie menţinută.

S-a mai invocat ca o contradicţie evidentă existentă în cuprinsul dispozitivului hotărârii constă şi aceea că, deşi în baza art.300/2 C.pr.penală rap. la art.160/b C.pr.penală s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, totuşi instanţa de fond a dispus înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu până la soluţionarea definitivă a cauzei, dispunând punerea de îndată a inculpatului în libertate.

Parchetul a apreciat că temeiurile care au determinat luarea şi ulterior menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului impun în continuare privarea acestuia de libertate, luându-se în considerare atât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de luare de mită săvârşită în formă continuată, cât şi gradul sporit de pericol social al ambelor fapte comise de acesta, cel în cauză pretinzând şi primind în numai trei luni, prin acte materiale repetate, cu titlu de mită suma de 766 milioane lei vechi de la denunţătorul B P administrator al SC „H C” SRL, căruia i-a condiţionat semnarea şi ştampilarea unor documente comerciale indispensabile activităţii desfăşurate şi încasării sumelor de bani cuvenite, de remitere a mitei.

Gradul de pericol social sporit pentru ordinea publică pe care îl reprezintă inculpatul este dat atât de modul de operare întrebuinţat la comiterea infracţiunii de luare de mită, cât şi de conduita parţial sinceră afişată în cursul urmăririi penale în faţa organelor de anchetă dar şi a instanţei de judecată.

Mai mult decât atât, la aprecierea gradului de pericol social trebuie luat în considerare că pe lângă infracţiunea de luare de mită pentru care s-a dispus arestarea preventivă, inculpatul D M a mai comis o altă faptă penală ce a constat în instigarea angajatei sale pe funcţia de jurist – R M – să falsifice un document esenţial pentru procedura de insolvenţă derulată cu privire la SC NG SRL Bucureşti pentru care inculpatul a fost desemnat ca administrator judiciar.

S-a susţinut că, oportunitatea menţinerii arestării preventive a inculpatului este evidentă şi din perspectiva asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, fiind înlăturată astfel, pe de o parte împiedicarea acestuia de a lua legătura cu martorii sau cu alte persoane pe care le-ar putea determina să adopte o poziţie de favorizare a sa, cercetarea judecătorească situându-se în faza de început.

Prezumtiv conduita ilicită a inculpatului ce a fost reţinută în actul de sesizare al instanţei poate avea noi valenţe în situaţia punerii în libertate, cel în cauză având tot interesul să-i ceară susnumitei adoptarea unei poziţii care să-l favorizeze în cursul procesului.

Din această perspectivă, măsura obligării de a nu părăsi localitate este lipsită de eficienţă, numai împiedicarea libertăţii de mişcare a inculpatului prin ţinerea sa în stare de arest preventiv făcând într-adevăr imposibilă luarea legăturii direct sau prin interpuşi cu RM, cu ceilalţi martori din dosar şi chiar cu denunţătorul, până în prezent neaudiaţi de instanţă.

Faţă de apărarea formulată de inculpat în faţa instanţei de fond, respectiv invocarea dispoziţiilor art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicită a se constata că prin acest text de lege nu se cuantifică perioada rezonabilă în care poate fi cercetată o persoană, însă în speţă se poate constata că rechizitoriul a fost emis la scurt timp de la sesizarea organelor de urmărire penală, fiind astfel respectat principiul rezonabilităţii.

În susţinerea considerentelor expuse, s-au invocat de reprezentantul Ministerului Public: Cauza Letellier contra Franţei şi Cauza Dumont-Maliverg contra Franţei, din care reiese că se poate reţine în sarcina inculpatului săvârşirea faptei de influenţare a martorilor, raportat şi la actele dosarului. Edificatoare s-a apreciat Cauza Barfus contra Cehiei ,unde Curtea a reţinut că riscul sustragerii inculpatului de la desfăşurarea procedurilor judiciare ar rezulta şi din săvârşirea unei infracţiuni grave pentru care acesta riscă o condamnare cu pedeapsa închisorii pe o durată îndelungată.

Totodată durata arestării preventive nu a depăşit limitele de rezonabilitate avându-se în vedere modul de săvârşire a infracţiunii de luare de mită, prestigiul funcţiei de practician în insolvenţă deţinută de inculpat, valoarea mare a sumelor pretinse şi primite în mod repetat de către inculpat, noua infracţiune comisă de acesta după săvârşirea primelor acte materiale ce intră în conţinutul faptei de luare de mită şi riscul ca inculpatul să contacteze pe RM precum şi pe martorii audiaţi în cauză, ceea ce ar pricinui un deserviciu major activităţii de cercetare judecătorească.

Perioada de timp scurtă derulată până în prezent (intervalul cuprins între 15.11.2008 şi 02.02.2009) nu justifică încetarea temeiurilor care au determinat şi impus arestarea preventivă a inculpatului precum şi menţinerea ulterioară a acestor măsuri.

S-a solicitat in final admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pe fond menţinerea măsurii arestării preventive dispuse faţă de inculpatul DM.

Examinând încheierea recurată, în raport de actele şi lucrările dosarului, de motivele cuprinse în recursul declarat de Parchetul de pe lângă I.C.C.J., Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, ca şi de dispoziţiile legale incidente în materie, art.300/2, 160/b, 139, 145 şi 385/6 alin.3 C.pr.penală, Curtea constată că recursul este nefondat.

În ce priveşte primul motiv de recurs invocat de parchet, în care se invocă faptul că dispozitivul încheierii atacate nu s-ar înţelege pentru că a fost folosit ca temei de drept al respingerii ca neîntemeiată a cererii de revocare a măsurii preventive formulate de inculpat art.139 alin.2 C.pr.penală şi nu art.300/2 rap. la art.160/2 alin.2 C.pr.penală, sau că instanţa de fond în mod eronat a corelat dispoziţiile art.139 alin.2 C.pr.penală şi art.160/b alin.2 C.pr.penală cu disp. art.139 alin.1 şi al.3/5 şi art.145 C.pr.penală, sau că art.160/b alin.2 nu poate fi folosit prin raportare la art.139 alin.1 şi 3/5 şi art.145 C.pr.penală ca argument juridic al înlocuirii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, deoarece această prevedere legală conţine cazurile ce determină doar măsura revocării arestării preventive, Curtea îl apreciază ca neîntemeiat.

La termenul din 29 ianuarie 2009, judecătorul fondului a procedat la verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii în conformitate cu dispoziţiile art.300/2 C.pr.penală care, în cuprinsul lor, fac trimitere la art.160/b C.pr.penală .

În conformitate cu aceste texte de lege, prima instanţă a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, măsură dispusă prin încheierea din data de 15 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Astfel, prin această încheiere Curtea de Apel Ploieşti,a dispus arestarea preventivă a inculpatului DM pe o perioadă de 29 de zile, constatând a fi îndeplinite atât dispoziţiile art.143 C.pr.penală privind existenţa unor probe şi indicii temeinice de săvârşire de către inculpat a faptelor de care era învinuit, luare de mită în formă continuată, prev. de art.254 alin.1 cod penal, rap la art.6 din Legea 78/2000 cu aplic.art.41alin.2 cod penal, cât şi cele ale art.148 lit f C.pr.penală.

În cadrul acestei verificări impusă de disp. art. 300/2 C.pr.penală, judecătorul fondului a apreciat ca neîntemeiată cererea inculpatului de revocare a arestării preventive, susţinând că măsura arestării inculpatului a fost luată cu respectarea prevederilor legale de către Curtea de Apel Ploieşti prin încheierea din 15 noiembrie 2008.

Ca temei legal al respingerii cererii de revocare a arestării preventive, judecătorul fondului a menţionat dispoziţiile art. 139 alin.2 C.pr.penală care statuează că revocarea se dispune „când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere…”

Prin urmare, instituţia revocării arestării preventive operează în primul rând pentru motive de nelegalitate sau când nu mai există temeiuri care să impună menţinerea acesteia, aceasta însemnând, în opinia Curţii, o înlăturare a măsurii luate, fără a se dispune o alta mai uşoară.

Or, în cazul de faţă, aşa cum am arătat mai sus, instanţa de fond nu a constatat existenţa vreunui motiv de nelegalitate a arestării preventive, dar a considerat că aceasta poate fi înlocuită cu o măsură preventivă mai uşoară, susţinând că s-au schimbat unele din temeiurile ce au determinat iniţial luarea acesteia.

Pe de altă parte, dispoziţiile art.139 alin.1 C.pr.penală, statuează că „măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii” iar în alineatul 3/5 al aceluiaşi articol, se prevede că „ măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute de art.136 alin.1 lit.b şi c C.pr.penală”.

Trebuie menţionat că articolul 136 se referă la obligarea de a nu părăsi localitatea – lit.b şi la obligarea de a nu părăsi ţara – lit.c, iar textul de lege care reglementează conţinutul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea dispusă în cauză de judecătorul fondului prin înlocuirea arestării preventive, este reglementat în art.145 C.pr.penală.

Aşa fiind, în opinia Curţii, temeiul de drept invocat de prima instanţă,atât în cazul respingerii cererii de revocare a arestării preventive – art.139 alin.2 C.pr.penală, cât şi cel pentru admiterea cererii de înlocuire a acestei măsuri cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea – art.139 alin.1 şi alin. 3/5 C.pr.penală, au fost folosite în mod corect. De asemenea, nu s-a greşit în nici un fel atunci când dispoziţiile art.139 alin.1 şi alin.3/5 C.pr.p au fost raportate la cele ale dispoziţiilor art.145 C.pr.penală, odată ce judecătorul fondului a considerat că se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea inculpatului de a nu părăsi localitatea.

În opinia Curţii, nici raportarea acestor texte şi la dispoziţiile art.160/b alin.2 C.pr.penală nu este greşită. Aceste dispoziţii statuează că „ dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată revocarea arestării preventive şi punerea deîndată în libertate a inculpatului”.

Curtea consideră că, şi în condiţiile în care acest text nu se referă în mod expres la posibilitatea înlocuirii arestării preventive cu vreuna din cele două măsuri arătate mai sus, aceasta nu înseamnă că această procedură prevăzută de dispoziţiile art.139 alin.1 şi alin.3/5 C.pr.penală este exclusă în cursul judecăţii, atunci când are loc verificarea arestării preventive. Adoptarea unui astfel de punct de vedere, susţinut în argumentaţia parchetului, duce la o situaţie discriminatorie, prin aceea că înlocuirea arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara ar fi admisibilă în cursul urmăririi penale şi niciodată aplicabilă în cursul judecăţii, ceea ce nu este de acceptat.

Prin considerentele de mai sus, Curtea a răspuns şi unui alt motiv de recurs invocat de parchet şi anume că ar exista o contradicţie între respingerea ca neîntemeiată a cererii de revocare şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Astfel, instanţa de fond a considerat că arestarea preventivă s-a dispus în condiţii de deplină legalitate şi oportunitate, dar a considerat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii s-au schimbat, astfel încât nu se impune revocarea ei ci , doar înlocuirea cu o măsură mai uşoară, neprivativă de libertate.

Parchetul a contestat într-un alt motiv de recurs şi temeinicia acestei soluţii adoptate de prima instanţă, susţinând în principal că se impunea în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Curtea apreciază ca nefondat şi acest motiv de recurs.

Este de netăgăduit că infracţiunile pentru care inculpatul D M a fost trimis în judecată – luare de mită în formă continuată, prev. de art.254 alin.1 rap. la art.6 din Legea 78/2000 cu aplic. art.41 alin.2 cod penal şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art.25 rap. la art.290 cod penal au o gravitate deosebită, mai ales infracţiunea de luare de mită, gravitate reflectată de limitele de pedeapsă prevăzute pentru această infracţiune( 3 la 12 ani închisoare) şi de cuantumul sumelor de bani pretinse de inculpat în calitatea sa de practician de insolvenţă ce au totalizat 77.000 lei.

La momentul luării măsurii arestării preventive a inculpatului, în condiţiile constatării flagrante a primirii de către inculpat a sumei de 35.000 lei pentru semnarea şi ştampilarea, în vederea decontării, a unor documente, în beneficiul societăţii administrate de denunţător, au fost avute în vedere aspectele menţionate în paragraful anterior precum şi faptul că inculpatul a săvârşit fapta în calitate de administrator judiciar al unei societăţi aflate în insolvenţă. Inculpatul exercita această însărcinare, dispusă printr-o sentinţă a Tribunalului Bucureşti – Secţia Comercială, fiind practician de insolvenţă în cadrul R. I.P.U.R.L.

Or, de la data ultimei verificări a arestării preventive a acestuia ce a avut loc la data de 8 decembrie 2008, când s-a şi dispus menţinerea măsurii, acesta a pierdut calitatea de asociat în cadrul societăţii de insolvenţă R I.P.U.R.L., împrejurare atestată de “extrasul din Registrul Societăţilor Profesionale” eliberat la 16 decembrie 2008de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, societatea de insolvenţă aparţinând la acest moment altei persoane.

Prin urmare, aşa cum a susţinut şi prima instanţă, s-a înlăturat pericolul continuării activităţii infracţionale, a influenţării persoanelor angajate în firma R. I.P.U.R.L, precum şi riscul folosirii în mod abuziv de către inculpat a calităţii de practician de insolvenţă, din care figura doar ca fiind suspendat din profesie.

Totodată trebuie menţionat că în prezent, cursul judecăţii cauzei de fond este întrerupt ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu rezolvarea unor excepţii de neconstituţionalitate a unor texte din procedura penală, excepţii invocate de inculpat, existând astfel posibilitatea ca suspendarea să se prelungească cel puţin câteva luni, iar această situaţie a intervenit până la faza administrării probelor.

În ce priveşte riscul influenţării negative de câtre inculpat a continuării procesului dacă acesta ar fi pus în libertate , trebuie precizat că instanţa de fond a instituit toate garanţiile necesare în acest sens, interzicând inculpatului să intre în contact cu martorii din cauză sau cu societăţile pentru care a desfăşurat activitatea de practician de insolvenţă, iar dacă inculpatul va încălca aceste obligaţii se va lua faţă de el, din nou măsura arestării preventive.

În opinia curţii soluţia instanţei de fond respectă şi exigenţele articolului 5 paragraful 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care prevăd că “ orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de par.1 lit.c din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

Aşa fiind, pentru argumentele expuse pe larg mai sus, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE -SERVICIUL TERITORIAL PLOIEŞTI, împotriva încheierii de şedinţă din data de 02 februarie 2009 a Tribunalului Prahova.