D e c I z I i r e L e V a n t e



Yüklə 440,78 Kb.
səhifə1/7
tarix16.05.2018
ölçüsü440,78 Kb.
  1   2   3   4   5   6   7






PRONUNŢATE LA CURTEA DE APEL IAŞI

ÎN TRIMESTRUL al IV- lea

2006

I. SECŢIA CIVILĂ


  1. Obiectul judecăţii

Decizia civilă nr. 174/06.12.2006

În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii (art. 129 alin 6 din Codul de procedură civilă).

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui la data de 25 noiembrie 2005, precizată şi completată, reclamantul I. F. a chemat în judecată pârâţii Primarul şi Primăria comunei Ciocani, judeţul Vaslui, B.C., executorul judecătoresc S.I.M., C.V.I. pentru a fi obligaţi la plata daunelor morale şi materiale în valoare totală de 80 miliarde lei (ROL).

Reclamantul a susţinut că prin executarea silită efectuată de executorul judecătoresc la cererea creditorului B.C., cu participarea lui C.I., la data de 19 octombrie 2005, i s-au cauzat daune materiale constând în deposedarea de imobilul proprietatea sa şi a bunurilor menţionate în cererea completatoare în valoare de 50 miliarde lei (ROL). Solicită reclamantul şi daune morale în valoare de 30 miliarde lei constând în lipsire de locuinţă şi resurse financiare situaţia familială.

Cauza s-a conexat cu dosarul nr. 223/2006 al Judecătoriei Vaslui în care părţi sunt reclamantul şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui ce are ca obiect daune în valoare de 50 miliarde lei (ROL) cu care urmează a fi despăgubită şi Asociaţia Agricolă „Albina” al cărei preşedinte este.

Reclamantul indică acelaşi izvor al daunelor, executarea silită din 19 octombrie 2005 cu privire la care a sesizat parchetul, motivat de săvârşirea de infracţiuni de participanţii la executare, cereri ce nu au fost soluţionate.

Tribunalul Vaslui prin sentinţa civilă nr. 971 din 23 iunie 2006, respinge acţiunea cu următoarea motivare:

Reclamantul nu a precizat în concret pentru fiecare pârât ce sumă pretinde şi ce reprezintă aceasta.

Reţine instanţa de fond că reclamantul a specificat unele bunuri materiale, care a fost ridicate ca urmare a unei executări silite, în baza unui titlu executoriu fără a specifica dacă titlul executoriu a fost desfiinţat sau nu.

În aplicarea art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă tribunalul constată că are competenţa de a judeca cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, iar reclamantul nu a făcut nici o dovadă că s-ar afla într-o situaţie de genul acesta.

Instanţa reţine că acţiunea nu este întemeiată.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Vaslui a declarat apel reclamantul, invocând următoarele motive:

- judecata a avut loc în lipsă, nu cunoaşte lucrările dosarului;

- proba cu înscrisuri şi martori nu a fost administrată pentru a-şi dovedi pretenţiile precizate în cererile depuse la dosar.

Analizând lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Reclamantul se afla în stare de detenţie, fiind citat în Penitenciarul Vaslui pentru termenele de judecată, la judecata în primă instanţă şi pentru data de 16 mai 2006, când au avut loc dezbaterile în fond. Reclamantul, prin cererile adresate instanţei, a precizat obiectul acţiunii şi temeiul de drept art. 998 Cod civil şi art. 999 Cod civil.

În baza rolului activ, conform art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă, judecătorul are obligaţia de a solicita părţilor să prezinte explicaţii oral sau în scris, precum şi să pună în dezbatere orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Instanţa de prim grad trebuia să ceară reclamantului, potrivit dispoziţiilor citate, toate explicaţiile necesare, fără a se limita în a constata că nu şi-a precizat pretenţiile cu privire la fiecare pârât, cât şi dacă titlul executoriu este desfiinţat.

Faţă de precizările la cererea de chemare în judecată şi temeiul de drept art. 998 şi 999 Cod civil curtea constată că tribunalul nu s-a pronunţat asupra a ceea ce a fost învestit, fiind încălcat art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă.

Reclamantul a solicitat stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat prin executarea silită ce a avut loc la 19 octombrie 2005, de participanţii la executare şi de parchet pentru că nu a cercetat „abuzurile” săvârşite de aceştia.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, reţinându-se în cuprins că reclamantul nu a făcut dovada producerii prejudiciului prin „erori judiciare” cu trimitere la art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, în ce priveşte competenţa în primă instanţă a tribunalului.

Pârâţii în proces sunt persoane fizice şi juridice, autorităţi publice, primarul, primăria şi parchetul. Precizarea de către reclamant a temeiului de drept ( art. 998, art. 999 Cod civil) face incident în cauză art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice pentru pârâţii - persoane juridice, cu referire la actele normative ce stabilesc drepturile şi obligaţiile organelor lor, respectiv Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.

Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954 :

1. ”Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile sale prin organele sale;

2. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice însăşi;

3. Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării lor”.

Tribunalul, ca instanţă de prim grad, judecă, conform art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă :

- procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect au o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţiile prevăzute în textul citat, între care nu se încadrează acţiunea în daune;

- lit. h - cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, ce fac incidente şi prevederile art. 504 Cod procedură penală.

Cadrul procesual stabilit de reclamant prin precizările la acţiune prin cererea de la fila 39 dosar fond, prin indicarea faptei cauzatoare de prejudicii, a valorii pagubei, impune pentru instanţa de judecată atât pentru pârâţi - persoane fizice, cât şi cele juridice, stabilirea celorlalte elemente componente ale răspunderii civile delictuale, autorul faptei ilicite - vinovăţia şi a legăturii cauzale.

Sub aspectul valorii obiectului cererii tribunalul este competent ca instanţă de prim grad, în materie civilă.

Reclamantul nu şi-a întemeiat cererea „pe eroare judiciară”, cum greşit reţine tribunalul ce ar face incident art. 2 pct. 1 lit. h Cod procedură penală, deşi parte în proces este şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui.

Un proces penal nu a avut loc, iar daunele morale şi materiale cerute au izvorul indicat în executarea silită din 19 octombrie 2005, iar pentru parchet, pentru că în limita atribuţiilor conferite prin lege nu a desfăşurat activitatea pentru care a fost sesizat.

Pentru considerentele expuse în temeiul art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pe fond, pentru a se pronunţa asupra a ceea ce a fost învestită (art. 998, art. 999 Cod civil).





  1. Cale de atac. Recurs împotriva încheierii date de instanţa de recurs prin care s-a respins cererea de suspendare. Admisibilitate


Decizia civilă nr. 859/13.12.2006

Asupra suspendării procesului, instanţa se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs (art. 244 ind. 1 alin. 1 Cod procedură civilă).

Reclamantul B.E. a declarat recurs împotriva încheierii din 20.10.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 7016/99/2006, din examinarea lucrărilor dosarului instanţa constată următoarele:

Tribunalul Iaşi prin încheierea din 20.10.2006 respinge cererea de suspendare a cauzei nefiind incidente dispoziţiile art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 întrucât această dispoziţie legală permite suspendarea doar în dosarul instanţei ce a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, respectiv cel al Curţii de Apel Iaşi.

Pune în vedere recurentului să formuleze cererea de recurs conform dispoziţiilor prevăzute de art. 82 şi 112 Cod procedură civilă, în scris şi cu arătarea tuturor menţiunilor prevăzute de aceste dispoziţii legale.

Amână cauza la 17.11.2006 pentru când părţile îşi păstrează termenul în cunoştinţă.

Pentru a pronunţa hotărârea tribunalul a constatat că nici o dispoziţie legală nu permite suspendarea judecăţii în urma de dosar, motivată pe faptul că dosarul de fond (nr. 7016/99/2006) este înaintat la Curtea Constituţională. Reţine tribunalul că instanţa poate dispune suspendarea numai în condiţiile în care cererea este formulată şi de cealaltă parte.

În declaraţia de recurs B.E. invocă aplicarea greşită a legii. Susţine recurentul că dosarul de fond este trimis la Curtea Constituţională, legea prevede suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei, măsură pe care instanţa a refuzat nejustificat să o dispună.

În soluţionarea recursului, raportat la dispoziţiile art. 3 cu referire la art. 244 ind. 1 Cod procedură civilă Curtea a verificat competenţa sa materială şi admisibilitatea căii de atac.

Încheierea atacată este pronunţată de tribunal ca instanţă de recurs.

În conformitate cu art. 3 Cod procedură civilă ca instanţă de recurs, Curtea judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.

Având în vedere art. 258 Cod procedură civilă încheierea atacată, dată în dosarul nr. 7016/99/2006 al Tribunalului Iaşi, nu este supusă căii de atac la Curtea de apel, exercitată de B.E..

Astfel, tribunalul este investit ca instanţă de recurs şi nu în primă instanţă, sau apel, iar încheierea nu este supusă recursului pentru a fi încadrată în categoria „cazuri expres prevăzute de lege” – art. 3 Cod procedură civilă, teza finală.

În conformitate cu art. 244 ind. 1 Cod procedură civilă asupra suspendării procesului - fără a distinge în ce priveşte soluţia, de admitere sau respingere a cererii -, instanţa se va pronunţa prin încheierea care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs.

Prin modificarea Codului de procedură civilă prin art. I pct. 77 din O.U.G. nr. 138/2000 legiuitorul a limitat dreptul de recurs al părţilor, ce poate fi exercitat numai împotriva încheierilor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii în cauzele soluţionate în primă instanţă sau în apel, în care şi „hotărârea” pe fond este supusă unei căi de atac.

Hotărârile prin care sunt soluţionate cauzele în recurs sunt irevocabile, astfel că prin modificarea art. 244 ind. 1 Cod procedură civilă calea de atac împotriva încheierii de suspendare dispusă de instanţa de recurs a fost suprimată.

Părţile pot exercita numai căile de atac prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că recurentul nu are drept de recurs împotriva încheierii atacate, astfel că recursul nu este admisibil.

În consecinţă, instanţa a respins recursul ca inadmisibil.


  1. Competenţă materială. Drepturi salariale magistraţi

Sentinţa civilă nr. 14/06.12.2006

Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege.

Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege, salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială (art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor).

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui , sub nr. 4578/89/2006, în urma trimiterii conform încheierii nr. 23/04 aprilie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, ca urmare a cererilor de abţinere formulate de judecătorii Tribunalului Iaşi, reclamanţii: S.M. ş.a. în contradictoriu cu pârâţii: Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi şi Ministerul finanţelor Publice, au solicitat obligarea primilor trei pârâţi la plata drepturilor salariale de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară pentru perioada 22 februarie 2003-30 aprilie 2004, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii, şi de 40% pentru perioada 01 mai 2004-31 decembrie 2004, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii.

S-a mai solicitat obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii acestor drepturi şi cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Iaşi prin încheierea din 23.04.2006 investeşte Tribunalul Vaslui, urmare admiterii cererilor de abţinere formulate de judecătorii Tribunalului Iaşi cu judecarea acţiunii introduse de reclamanţii S.M. ş.a..

Prin sentinţa civilă nr. 1677 din 07.09.2006 Tribunalul Vaslui declină competenţa de soluţionare a acţiunii, în favoarea Judecătoriei Iaşi, cu următoarea motivare:

Obiectul cererii îl constituie acordarea de despăgubiri, rezultată din salarizarea inegală a unor magistraţi aflaţi în aceeaşi situaţie.

Reclamanţii susţin că, tratamentul diferenţiat de salarizare creat prin lege între magistraţii care efectuează urmărirea penală şi judecata faptelor de corupţie şi ceilalţi magistraţi, constituie o discriminare pe criteriul categoriei sociale, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, şi cum cererea reclamanţilor este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din actul normativ sus arătat, instanţa apreciază că prezentul litigiu nu este un conflict de muncă, discriminarea nu este creată de angajator ci de legiuitor, drept pentru care admite excepţia necompetenţei materiale şi dispune declinarea la instanţa de drept comun, respectiv la Judecătoria Iaşi.

Judecătoria Iaşi prin sentinţa civilă nr. 12.147 din 13.11.2006 admite excepţia de necompetenţă materială a instanţei. Declină competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Constată ivit conflict negativ de competenţă şi în temeiul art. 21 Cod procedură civilă înaintează cauza pentru soluţionarea acestuia la Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă.

În soluţionarea excepţiei judecătoria a reţinut că determinarea obiect ului cauzei aparţine reclamantului, instanţa fiind obligată a se pronunţa cu privire la obiectul pricinii cu care este investită. Atât din petitul acţiunii, cât şi din motivarea în drept dată de reclamanţi, care nu sunt persoane fără pregătire juridică, reiese fără dubiu că aceştia înţeleg să promoveze un litigiu de muncă, care potrivit art. 2 pct. 1 lit. „c” Cod procedură civilă este de competenţa de primă instanţă a tribunalului.

Curtea stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui – complet specializat pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Soluţionarea conflictului negativ de competenţă impune examinarea de Curte a două aspecte:



  • competenţa materială determinată de obiectul litigiului;

  • competenţa teritorială.

Sub aspectul competenţei materiale, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 281 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă.

Conform art. 68 lit. „a” din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, mai sunt considerate conflicte de drepturi şi conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă.

Articolul 154 din Codul muncii prevede că salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat, iar potrivit art. 155 din acelaşi act normativ, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

În speţă, reclamanţii în calitate de angajaţi ai primilor trei pârâţi solicită plata de despăgubiri constând din drepturile salariale rezultate prin aplicarea sporului de 30%, respectiv 40% acordate discriminatoriu numai unei categorii de magistraţi.

Având în vedere că pretenţiile reclamanţilor vizează modul de reglementare a raporturilor de muncă, respectiv salarizarea acestora în raport de aceeaşi categorie de personal din cadrul Ministerului Justiţiei, litigiul îmbracă forma unui conflict de drepturi, iar potrivit art. 2 lit. „c” din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare aparţine tribunalului.

Curtea are în vedere dispoziţiile art. 295 al. 2 Codul muncii care prevăd:

„Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective”.

Codul muncii instituie dreptul comun în materia raporturilor de muncă şi dispoziţiile privind „salarizarea” includ şi remuneraţia magistraţilor reglementată prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor conform art. 74, care prevede că pentru activitatea desfăşurată judecătorii, în speţă au dreptul la o remuneraţie, iar „drepturile salariale” nu pot fi diminuate decât în cazurile prevăzute de lege, iar „salarizarea” se stabileşte prin lege specială.

Cum dispoziţiile ce stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor nu cuprind reglementări speciale privind jurisdicţia muncii, sunt aplicabile prevederile dreptului comun , Codul muncii şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Pentru considerentele expuse Curtea stabileşte competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Vaslui – complet specializat, fiind incident şi art. 35 al. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În ce priveşte competenţa teritorială, Judecătoria Iaşi a aplicat corect art. 33 al. 1 Cod procedură civilă atunci când a stabilit că revine instanţei din raza teritorială a celei căreia i s-a trimis cauza.

Instanţa are în vedere că prin încheierea din 23.04.2006 Curtea a statuat irevocabil asupra problemelor de drept, ca instanţă superioară în grad, atât în ce priveşte competenţa teritorială, prin admiterea cererii de abţinere, dar şi a celei materiale prin trimiterea la o instanţă de acelaşi grad cu Tribunalul Iaşi.

Pentru considerentele expuse instanţa a stabilit sub aspect teritorial şi material competenţa în favoarea Tribunalului Vaslui, conform dispozitivului hotărârii.





  1. Legea nr. 10/2001. Restituire în natură imobil


Decizia civilă nr. 160/22.11.2006

În cazul în care construcţiile expropiate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus expropierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispoziţiile art. 10 alin. 3, 4, 5 şi 6 se vor aplica în mod corespunzător (art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001). Prin sentinţa civilă nr.937/12.01.2004 a Tribunalului Iaşi s-a respins acţiunea promovată de reclamanţii C.C. şi C.M., domiciliaţi în Iaşi, str. Gălăţii nr.2, bl. C 16, et.2, ap.10 în contradictoriu cu Primarul municipiului Iaşi, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin notificarea înregistrată sub nr.97/2001, reclamanţii au solicitat Primarului municipiului Iaşi restituirea imobilului teren situat în Iaşi, str. Banu nr.2.

Reclamanţii au făcut dovada că au calitatea de moştenitori testamentari ai defunctului, decedat la 27.06.1980, însă nu au probat faptul că acesta a avut în patrimoniu la data decesului imobilul situat în str. Banu nr.2.

Prin decizia civilă nr.351/8 iunie 2005 Curtea de Apel Iaşi admite apelul formulat de reclamanţii C.C. şi C.M. împotriva sentinţei civile nr. 937 din 12.01.2004 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în tot, în sensul că:

Admite acţiunea formulată de reclamanţii C.C. şi C.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Iaşi.

Dispune anularea dispoziţiei nr.6835 din 08.06.2004 emisă de Primarul municipiului Iaşi.

Obligă intimata să restituie reclamanţilor în natură imobilul teren în suprafaţă de 1.225 m2 situat în Iaşi, str. Banu nr.2.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii-apelanţi au făcut dovada faptului că autorul lor A.I. era titularul unui drept de proprietate, având ca obiect o suprafaţă de 1.225 m2 teren situat în Iaşi, str. Banu nr.2 şi a calităţii lor de moştenitori ai defunctului.

Împotriva deciziei civile nr.351/8.06.2005 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi a declarat recurs Primarul municipiului Iaşi.

Prin decizia nr.727/23 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală – a admis recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Iaşi împotriva deciziei civile nr.351/8 iunie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.

Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că instanţa era obligată în exercitarea rolului activ să pună în discuţia părţilor necesitatea unei expertize tehnice care să identifice terenul, să se stabilească dacă terenul este liber ori este afectat de detalii de sistematizare. Numai după completarea probelor cu acte şi cu expertiză tehnică, instanţa era în măsură să decidă, în cunoştinţă de cauză, cu privire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Iaşi sub nr.1803/2006.

În completarea probatoriului administrat în cauză, s-a dispus şi efectuarea unei expertize tehnice de expert tehnic A.C.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamanţii au calitatea de moştenitori testamentari ai defunctului A.I., decedat la 27.06.1980, în baza testamentului autentificat sub nr.2293/21.05.1976.

Este adevărat că în testament figurează alături de reclamanţi şi soţii J. V. şi J.A., ce au vocaţie la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 dar în cauză nu s-a făcut dovada că soţii J. V. şi J.A. au depus cerere conform art.3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Ca atare, singurele persoane îndreptăţite conform Legii 10/2001 sunt reclamanţii C.C. şi C.M..

Din înscrisurile depuse la dosar, sentinţa nr.526/25.08.1959 a Tribunalului Militar Iaşi şi procesul-verbal de confiscare a imobilului nr.1635/1959 încheiat de executorul judecătoresc de pe lângă Tribunalul Popular al oraşului Iaşi, rezultă existenţa şi întinderea dreptului de proprietate a defunctului A.I. asupra imobilului situat în Iaşi, strada Banu nr.2. Astfel, potrivit art.221(2) din Legea 247/2005 în absenţa unor probe contrare, dreptul de proprietate se prezumă a fi recunoscut de autoritate prin actul de preluare abuziv, atât în ce priveşte existenţa cât şi întinderea dreptului de proprietate.

Din expertiza tehnică efectuată în cauză şi necontestată de niciuna din părţi rezultă că în prezent, din suprafaţa de 1225 m2 situată în Iaşi, strada Banu nr.2 este liberă de construcţii şi poate fi restituită suprafaţa de 276,9142 m2 cu vecinătăţile inserate în raportul de expertiză.

În raport de toate aceste considerente şi de dispoziţiile art.296 Cod procedură civilă se va admite apelul formulat în sensul dispozitivului mai jos-enunţat.

Văzând şi dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă, urmează ca intimatul Primarul municipiului Iaşi să fie obligat la plata onorariului de expert în apel.

Curtea a admis apelul formulat de reclamanţii C.C. şi C.M. împotriva sentinţei civile nr. 937/12.12.2004 a Tribunalului Iaşi, sentinţă care a fost schimbată în tot în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii C.C. şi C.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iaşi şi anulată dispoziţia nr. 6835/08.06.2004 emisă de Primarul Municipiului Iaşi. Intimatul-pârât a fost obligat să restituie reclamanţilor în natură suprafaţa de teren de 276,9142 m2 liberă de construcţii din Iaşi, str. Banu nr. 2, suprafaţă de teren identificată conform expertizei tehnice topo-cadastrale întocmită de expertul tehnic A.C., expertiză ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Hotărârea este supusă caii de atac a recursului.



  1. Acţiune în restituire întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 641/1994 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreieşti. Admisibilitate


Decizia civilă nr. 139/20.10.2006

„Sunt şi rămân abrogate pe data publicării lor toate măsurile legislative prin care s-au luat dispoziţiuni discriminatorii privind pe evrei (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 644/1944).

Bunurile şi drepturile de orice fel intrate prin efectul dispoziţiunilor legislative abrogate de art. 1 în patrimoniul Statului, respectiv Centrul Naţional de Romanizare sau a oricărui alt dobânditor se socotesc că nu au ieşit niciodată din patrimoniul titularilor deposedaţi şi vor fi restituite acestora în condiţiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere sau intabulare (art. 19 din Legea nr. 641/1944)”.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, reclamantul W.C.H, prin avocat C.R., a chemat în judecată Primarul municipiului Iaşi, Consiliul Local al municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi, solicitând obligarea pârâţilor la restituirea necondiţionată a imobilului situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16 cu suprafaţa desfăşurată de 233,8 m2 şi teren în suprafaţă de 171,6 m2

În motivarea acţiunii, reclamantul susţine că, în cadrul măsurilor antievreieşti, în conformitate cu Decretul-Lege nr. 842/1941, imobilul proprietatea mamei sale, B.W. a intrat de plin drept în proprietatea statului. În urma înlăturării regimului dictatorial, prin Legea nr. 641/1944, s-au abrogat toate măsurile legislative antievreieşti, reclamantul, în calitate de succesor, fiind, fără putinţă de tăgadă, proprietarul imobilului situat în mun. Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16.

În drept au fost invocate dispoziţiile Decretului-Lege nr. 842/1941 şi Legii nr. 641/1944.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, deoarece acesta nu a probat cu certificat calitatea de moştenitor a mamei sale, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivat de împrejurarea că imobilul, conform Legii nr. 213/1998, se află în patrimoniul public local.

Pe fond se solicită respingerea acţiunii întrucât reclamantul nu şi-a dovedit calitatea de proprietar.

Pârâtul Primarul municipiului Iaşi invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Arată pârâtul că imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16, a trecut în patrimoniul statului şi în administrarea comunei în baza procesului-verbal încheiat la data de 26.03.1949 în conformitate cu prevederile Decretului nr. 125/1948, ca urmare a emigrării proprietarului W.K.. La această dată imobilul se afla în proprietatea autorului reclamantului ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 649/1944, prin care s-au derogat măsurile legislative antievreieşti instituite prin Decretul-Lege nr. 842/1941.

Fiind o preluare abuzivă, efectuată după data de 06 martie 1945, devin incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa încât acţiunea în revendicare, formulată pe dreptul comun, este admisibilă numai în cazurile reglementate prin art. 47 din Legea nr. 10/2001, dar inadmisibilă dacă este introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, cum este cea pendinte, ceea ce rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

Răspunzând apărărilor pârâţilor, reclamantul susţine că nu a formulat o acţiune în revendicare, ci o acţiune în restituire, aceasta fiind sintagma folosită de Legea nr. 641/1944. Procesul-verbal de preluare din 26.03.1949, invocat de Primarul municipiului Iaşi, nu a fost prezentat cauzei. La această dată nu mai există C.N.R., care figura ca proprietar, conform certificatului eliberat de Arhivele Statului. Imobilul nu face parte din domeniul public, nefiind incidente dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, iar la notificarea formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu a primit răspuns.

Părţile au depus copii de pe înscrisuri, reclamantul solicitând şi interogatoriul pârâţilor Primarul municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi.

A fost ataşat şi dosarul nr. 15.562/2002 al Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 1470 din 14.06.2006, Tribunalul Iaşi a respins atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de Primarul municipiului Iaşi, precum şi excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi.

A fost respinsă acţiunea civilă formulată de W.C.H. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Iaşi, Consiliul Local al municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţiile invocate, apreciate ca nefondate, s-a considerat că reclamantul are calitate procesuală activă, acesta fiind moştenitorul părinţilor săi, W.K şi W.B. Dreptul de opţiune succesorală a fost manifestat de reclamant cel mai târziu la data depunerii notificării la Legea nr. 10/2001, act normativ care l-a repus în termenul de acceptare.

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi are calitate procesuală pasivă fiind în posesia bunului litigios, bun ce i-a fost dat în folosinţă de Consiliul Local Iaşi ca efect al aplicării Legii nr. 213/1998 şi H.G. nr. 1354/2001.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu poate fi primită în considerarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 60 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fond, Tribunalul a reţinut că imobilul din municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16 a fost proprietatea autorilor reclamantului W.C.H. drept de proprietate confirmat de certificatul nr. 2750/16.10.1997 eliberat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului.

În anul 1941, aşa-numita „Lege de romanizare” nr. 842 dispunea naţionalizarea tuturor averilor evreieşti, ceea ce s-a întâmplat şi cu imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16, care a intrat în proprietatea statului.

„Legea de romanizare” a fost abrogată prin Legea nr. 641/1944, care a stipulat că imobilele care au intrat în patrimoniul statului în baza legilor antievreieşti „se socotesc că nu au ieşit vreodată din patrimoniile titularilor deposedaţi” şi că imobilele „vor fi restituite în condiţiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi”.

Imobilul a intrat de drept în patrimoniul autorilor reclamantului fără a fi necesară nici o formalitate de transcriere sau intabulare, iar pentru facilitarea reintrării în stăpânirea bunurilor şi pentru soluţionarea oricăror pretenţii s-a stabilit o procedură urgentă.

În cauză, nu există dovezi din care să rezulte că statul ar fi restituit benevol acest imobil şi nici că autoarea reclamantului l-ar fi constrâns, prin intermediul justiţiei, la punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 641/1944, fiind evident că, deşi bunul a reintrat de drept în patrimoniul foştilor proprietari, în fapt posesia a continuat să fie exercitată de către stat.

Venirea comuniştilor la putere a adus cu sine un nou val de naţionalizări, statul continuând posesia fără titlu, în baza unui simplu proces-verbal, încheiat la 26.03.1949, ceea ce rezultă şi din faptul că, în prezent, imobilul se află în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale. Preluarea bunului fără titlu a lăsat fără efect dispoziţiile de restituire impuse prin Legea r. 641/1944.

Fiind o preluare abuzivă, efectuată după 06 martie 1945, devin incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Acest act normativ special, cu dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, impune ca persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent a unor imobile, trecute în proprietatea satului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, să se conformeze condiţiilor, procedurilor şi termenelor prevăzute de această lege, în acest sens fiind şi decizia nr. 3164/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Acelaşi raţionament este avut în vedere şi de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, iar în conformitate cu Legea nr. 247/2005 imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940-22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile acestui act normativ.

Tribunalul a mai reţinut că reclamantul a uzat şi de procedura Legii nr. 10/2001, apreciind, în concluzie, că acţiunea formulată de acesta este nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul W.H., prin avocat C.R.

În motivarea apelului se susţine că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul neîndoielnic al acestuia şi a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi greşita aplicare a legii.

Astfel, în mod incorect se reţine că imobilul a reintrat în patrimoniul statului, ceea ce ar fi lăsat fără efect dispoziţiile de restituire impuse prin Legea nr. 641/1944 şi că, în aceste condiţii, fiind vorba de o preluare fătă titlu, după 06 martie 1945, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi îşi găseşte aplicarea Decizia nr. 3164/2004 a Î.C.C.J.

Instanţa nu a apreciat nici consemnările din certificatul nr. 2750/1997 din care rezultă că, până în anul 1950, imobilul din str. Gh. Asachi, nr. 16 figura în evidenţele Comisiei de romanizare şi a confundat două noţiuni separate, în sensul că dreptul subiectiv al unei persoane fizice echivalează cu posesia efectivă asupra unui bun. Faptul că nu este nevoie de formalităţi privind transcrierea sau intabularea nu echivalează cu predarea posesiei bunului, oricând proprietarul deposedat având posibilitatea, conform Legii nr. 641/1944, să solicite restituirea bunului de către cei care-l posedă.

Este greşit şi argumentul instanţei întemeiat pe Legea nr. 66/2004 care priveşte restituirea unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Potrivit art. 6 pct. 3 din acest act normativ, prin comunitate se înţelege o entitate juridică de drept privat constituită şi organizată potrivit legii române, nu o persoană fizică, cum este reclamantul.

De asemenea, instanţa de fond, fără nici o motivare, i-a respins cererea privind suplimentarea interogatoriului.

Apelantul nu a solicitat administrarea de noi probe.

Prin întâmpinare, intimatul Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi arată că apelul este neîntemeiat, acţiunea formulată de reclamant fiind inadmisibilă deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului şi în administrarea comunei în baza procesului-verbal încheiat la data de 26.03.1949, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 125/1948, ca urmare a emigrării proprietarului.

Aşa cum a conchis şi instanţa, apelantul se putea adresa instanţei de drept comun până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea instanţei de fond, în limitele cererii de apel, Curtea apreciază că apelul este întemeiat pentru considerentele ce urmează.

Reclamantul W.C.H. este succesorul lui W.B., mama sa.

Din certificatul nr. 2750 din 16.10.1997 eliberat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului în urma cercetării matricolei pentru impozitul pe clădiri pe anii 1942-1950, rezultă că W.B. a fost proprietara imobilului situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16.

Acest imobil a trecut în patrimoniul statului ca efect al aplicării Decretului-Lege nr. 842/1941 pentru trecerea proprietăţilor urbane evreieşti în patrimoniul statului şi pentru oprirea evreilor de a dobândi proprietăţi similare urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile.

Această concluzie se desprinde din menţiunea de pe foaia matricolă conform căreia „proprietarul” imobilului este C.N.R. (Centrul Naţional de Romanizare), organism căruia i se preda bunul trecut în patrimoniul statului, potrivit art. 8 din Decretul-Lege nr. 842/1941.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 641/1944, prin care au fost abrogate măsurile legislative antievreieşti, toate bunurile intrate în patrimoniul statului, respectiv al C.N.R., prin efectul dispoziţiilor legislative abrogate, se socotesc că nu au ieşit niciodată din patrimoniul titularului deposedat şi vor fi restituite acestuia, în condiţiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere sau intabulare.

Aşadar, prin efectul legii, autoarea apelantului a redobândit dreptul de proprietate, însă imobilul nu i-a fost restituit.

Mai mult, autoarei apelantului nu i se recunoaşte nici calitatea de proprietar, în condiţiile în care, în aceeaşi foaie matricolă, este rectificată menţiunea de la rubrica „proprietar”, trecându-se, în locul C.N.R., „comitetul provizoriu al comunei urbane Iaşi”, conform unei adrese a acestui comitet cu nr. 173 din 16 aprilie 1949.

Susţin intimaţii-pârâţi că imobilul situat în Iaşi, str. Gh.Asachi, nr. 16 a trecut „în proprietatea statului şi în administrarea comunei” în baza unui proces-verbal încheiat la data de 26 martie 1949, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 125/1948, ca urmare a emigrării proprietarului. Acest proces-verbal nu a fost depus la dosar.

Cert este că acest imobil se află, în prezent, în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, respectiv municipiul Iaşi şi în administrarea unei unităţi preşcolare.

Intimaţii recunosc că imobilul a fost preluat abuziv, fără un titlu valabil, însă consideră, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în condiţiile în care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că apelantul avea dreptul, de care a şi uzat, de a solicita restituirea imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 66/2004, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 66/2004, este evident că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, care nu are ca obiect restituirea unui imobil care să fi aparţinut unei comunităţi a minorităţilor naţionale.

De asemenea, nici dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi interpretate în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite nu pot solicita, pe calea dreptului comun, restituirea unui bun preluat fără titlu valabil, aflat în patrimoniul unei unităţi administrativ-teritoriale, o atare interpretare fiind contrară drepturilor garantate prin art. 6 alin. 1 şi art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, reţinând că autoarea apelantului nu şi-a pierdut dreptul, recunoscut de Legea nr. 641/1944 şi transmis succesorului său, de a solicita restituirea imobilului, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă, se va admite apelul şi se va schimba, în parte, sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, în sensul că se va admite acţiunea formulată de reclamant, iar pârâţii vor fi obligaţi să restituie reclamantului imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16, descris în Protocolul nr. 3859 din 04.10.1995 încheiat între Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Învăţământului.

Curtea a admis apelul formulat de reclamantul W.H împotriva sentinţei civile nr. 1470 din 14.06.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în parte. A admis acţiunea formulată de W.H prin avocat R.C., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Iaşi, Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi. A obligat pârâţii să restituie reclamantului imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi nr. 16 cu suprafaţa construită desfăşurată pe 233,80 m2 şi teren în suprafaţă de 171 m2.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii. Hotărârea este supusă căii de atac a recursului.



Yüklə 440,78 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə