Istoria secretă a iezuiţilor

ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR

„Dragostea pentru adevăr este singura noastră salvare”

Jean Guehenno de la Academia Franceză

„De aceea, lăsaţi-vă de minciună: <>”

Biblie: Efeseni 4:25

Cuvânt înainte

Un scriitor al secolului trecut, Adolph Michel, îşi amintea că Voltaire estima un număr de şase mii de cărţi publicate despre Iezuiţi de-a luangul anilor. „La ce număr am ajuns un secol mai târziu?” a întrebat Adolph Michel, doar pentru am concluziona mai apoi: ”Nu are importanţă. Atăta timp cât există Iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu a mai rămas nimic nou de spus în ceea ce îi priveşte, dar, în fiecare zi apar noi generaţii de cititori...Vor căuta aceşti cititori cărţi vechi?”¹

Motivul sus menţionat ar trebui să fie suficient pentru a justifica de ce reluăm acest mult auzit subiect. De fapt, primele cărţi în care se vorbea despre istoria Iezuiţilor nu se mai găsesc. Acestea pot fi consultate doar în bibliotecile publice, ceea ce le face inaccesibile pentru majoritatea cititorilor. Cu scopul de a informa în mod succint publicul, este necesar un rezumat al acestor cărţi.

Dar mai este un motiv, la fel de bun ca şi primul menţionat. Pe măsură ce apar noi generaţii de cititori, apar şi noi generaţii de Iezuiţi. Aceştia utilizează astăzi aceleaşi metode tenace şi lipsite de sinceritate care au dat naştere unor reflexe defensive din partea naţiunilor şi a guvernelor. Fiii lui Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca niciodată – aripa conducătoare a Bisericii Romane. La fel ca şi înainte, sau poate chiar mai bine „deghizaţi”, ei rămân campionii camuflaţi ai politicii sale, „armata secretă a Papalităţii”.

Tocmai din această cauză, subiectul: „Iezuiţii” nu va fi niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi priveşte este atât de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea acestui sistem misterios care a început în urmă cu patru secole „pentru gloria măreaţă a lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru gloria Papei. În ciuda mişcării generale spre o „laicizare” crescândă, în ciuda unui progres a unui raţionalism de neînlăturat care reduce pe zi ce trece domeniul „dogmei”, Biserica Catolică nu a putut să renunţe la marele scop, stabilit încă de la început, şi anume de a avea sub aripa sa toate naţiunile universului. Această „misiune” monumentală trebuie să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, atât printre „păgâni” cât şi printre „creştinii autonomi”. Clerii laici având datoria de a-şi menţine poziţiile dobândite (ceea ce este relativ dificil, în zilele noastre), ei trebuie să respecte anumite ordine pentru a creşte mulţimea credincioşilor prin convertirea „ereticilor” şi a păgânilor,acetsta fiind un lucru mult mai greu de realizat. Datoria lor este aceea de a păstra sau a dobândi, a apăra sau a ataca şi pe frontul bătăliei să fie o putere mobilă a „Societăţii lui Iisus” – Iezuiţii. Corect vorbind, această societate nu este nici laică, nici veritabilă în termenii Constituţiei sale, ci un fel de companie subtilă care intervine unde şi când este nevoie, în biserică sau în afara acesteia, pe scurt, „agentul cel mai iscusit, mai perseverent, mai neînfricat, mai încredinţat de autoritatea papală”, după cum scria unul dintre cei mai buni istorici.²

Vom urmări în continuare cum a fost format acest „corp al ienicerilor” şi care era preţul acestuia pentru Papalitate. De asemenea, vom vedea cum acest interes va deveni indispensabil instituţiei servite. Exercitând o mare influenţă asupra sa, Generalul ei a fost numit pe bună dreptate „Papa cel Întunecat”, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai dificil de distins, în Guvernul bisericesc, autoritatea „Albului Papă” de cea a puternicelor sale ajutoare.

Astfel, această carte este, în acelaşi timp, o retrospectivă şi o reactualizare a istoriei Iezuiţiilor. Majoritatea lucrărilor în ceea ce îi priveşte pe Iezuiţi nu se referă la mulţimea evenimentelor la care aceştia au luat parte, care nu au făcut altceva decât să răstoarne lumea de-a lungul ultimilor 50 de ani. De aceea ne-am gândit că este timpul să umplem spaţiile lăsate libere, sau, mai precis, să realizăm un studiu mai profund legat de acest subiect, fără să fie ascunse obstacolele întâlnite de autorii neiertători care doreau să facă publice lucrările despre acest subiect.

Dintre toţi factorii care au făcut parte din viaţa internaţională a unui secol al confuziei şi al prefacerilor, unul dintre cei mai decisivi – nu în ultimul rând, cel mai bine recunoscut – îşi are originea în ambiţia Bisericii Catolice. Din dorinţa sa străveche de a-şi extinde influenţa în partea de est, a devenit aliatul spiritual al pangermanismului şi al complicilor săi, în încercarea de a câştiga puterea supremă , care a avut ca rezultat, atât în 1914 cât şi în 1939, moartea şi ruinarea oamenilor din Europa.³

Publicul nu este conştient de responsabilitatea copleşitoare deţinută de Vatican şi a Iezuiţiilor săi în ceea ce priveşte izbucnirea celor două războaie mondiale – situaţie care ar putea fi explicată în parte de giganticele venituri, aflate la dispoziţia Vaticanului şi a Iezuiţiilor săi, dându-le astfel putere în atât de multe sfere, mai ales de la ultimul conflict.

De fapt, intervenţia în acele tragice evenimente a fost foarte puţin menţionată până în prezent, cu atât mai puţin de către apărătorii dornici de a le deghiza. Cu scopul de a rectifica şi releva adevăratele fapte ale Vaticanului, vom prezenta, atât în această carte cât şi în altele, activitatea politică a acestuia în epoca contemporană – activitate care îi proveşte în mod mutual şi pe Iezuiţi.

Acest studiu se bazează pe o arhivă de documente incontestabile, publicaţii ale unor bine cunoscute personalităţi politice, diplomaţi, ambasadori şi eminenţi scriitori, majoritatea dintre ei fiind catolici, fapt atestat de către autorizaţie.

Aceste lucrări pun în lumină acţiunile secrete ale Vaticanului şi acţiunile perfide în crearea conflictelor între naţiuni atunci când servea intereselor sale. Cu ajutorul articolelor finale, arătăm ce rol a jucat biserica în „ridicarea” regimurilor totalitariste din Europa.

Aceste dovezi şi documente constituie o acuzaţie imbatabilă, şi până acum, nici un susţinător nu a încercat să îi contrazică.

În mai, 1938, „Mercur de France” ne-a amintit ceea ce a fost spus cu patru ani în urmă:

„Mercur de France a afirmat, în 15 ianuarie 1934 – şi nimeni nu i-a contrazis – că Pius al XII-lea este cel care l-a <> pe Hitler. Acesta a ajuns la putere, nu atât prin mijloace legale, cât prin influentarea centrului (partidul catolic german) de către papa... Consideră Vaticanul că a făcut o greşală politică oferindu-i lui Hitler puterea? Se pare că nu...”

Nu a considerat acesta nici când articolul a fost scris, în ziua de după „Anschluss” (când Austria s-a unit cu nazismul german), nici atunci când agresiunile naziste au cresut şi cu atât mai puţin pe perioada celui de Al Doilea Război Mondial. De fapt, pe data de 24 iulie 1959, succesorul lui Pius XII, Ioan XIII i-a oferit prietenului său Franz von Papen titlul onorific de parlamentar secret. Acesta a fost spion în Statele Unite pe perioada Primului Război Mondial şi unul dintre cei responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru Anschluss. Trebuie să fii orb într-un mod foarte ciudat încât să nu observi nişte fapte atât de clare.

„Acordul a adus guvernului socialist-naţional (considerat aproape pretutindeni a fi format din uzurpatori şi tâlhari) încheierea unui acord cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Acest acord era într-un fel echivalentul unei diplome internaţionale de onoare” (Le catholicisme politique en Allemagne, Paris 1956, p. 231, Ed. du Seuil).

Astfel , Papa fiind nemulţumit cu acordarea ajutorului lui Hitler, a oferit prin acest acord sprijinul moral al Vaticanului, regimului nazist.

În acelaşi timp ce teroare începea să guverneze de cealaltă parte a Rinului şi era aprobată şi accepatată, în mod tacit, aşa numitele „Cămăşi Maro” trimiseră deja 40 000 de persoane în tabere de concentrare. Toate acestea se multiplicau şi o dată cu marşurile naziste: „ când sângele evreiesc curge din cuţite, ne simţim mai bine din nou.” (Horst-Wessel-Lied).

În anii următori, Pius XII a văzut că se poate şi mai rău fără a crea agitaţie. Nu este surprinzător atunci, cum capetele catolice ale Germaniei au rivalizat între ele în servilismul faţă de regimul nazist, fiind încurajate de „conducătorul” lor roman. Trebuie citite nebuniile şi acrobaţiile verbale ale unor teologi oportunişti precum Michael Ichmaus. Acesta a fost „încoronat ca Prinţ al Bisericii” de către Pius XII şi caracterizat drept „marele teolog al Munchen-ului” de către publicaţia „La Croix”, pe 2 septembrie 1954 sau mai apoi de o anumită carte intitulată „Katholisch-Konservatives Erbgut” despre care s-au scris:

„Această antologie pune împreună texte despre principalii terorişti catolici ai Germaniei de la Gorres până la Vogelsang. Toate acestea ne fac să credem că socialismul-naţional s-a născut pur şi simplu din idei catolice”. (Gunther Buxbaum, „Mercure de France”, 15 ianuarie 1939).

Episcopii, obligaţi de Concordat să depună jurământ de supunere lui Hitler, au încercat mereu să exceleze prin „devotamentul” lor:

„Sub regimul nazist vom întâlni mereu sprijinul necondiţionat al episcopilor în toate corespondenţele şi declaraţiile din partea demnitarilor ecleziaşti” (Joseph Rovan, op. cit., p. 214).

În ciuda diferenţelor evidente dintre universalismul catolic şi rasismul hitlerist, cele două doctrine s-au împăcat în armonie. Conform lui Franz von Papen, motivul acestui acord scandalos a fost faptul că „nazismul este o reacţie creştină împotriva însufleţirii din 1789”.

Să revenim totuşi la Michael Schmaus, profesor al Facultăţii de Teologie din Munchen, şi care a scris următoarele:

„Imperiul şi Biserica reprezintă o serie de scrieri care ar trebui să ajute la construirea regimului nazist deoarece uneşte statele socialiste naţionale cu creştinătatea catolică...”

„ În întregime germane şi în întregime catolice, aceste două scrieri explorează şi favorizează relaţiile şi întâlnirile dintre Biserica Catolică şi socialismul-naţional...Mişcarea naţional-socialistă reprezintă cel mai mare şi viguros proces împotriva spiritului secolelor XIX şi XX... Ideea unui singur popor cu un singur sânge reprezintă nucleul învăţăturilor sale şi toţi catolicii care se supun instrucţiunilor episcopului german vor trebui să fie de acord cu aceste idei...Legile naţional-socialiste şi cele ale Bisericii Catolice au aceleaşi obiective...” (Begegnungen zwischen Katholischem Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Munster 1933)

Acest document atestă rolul primordial jucat de Biserica Catolică în ridicarea la putere a lui Hitler. De fapt, acesta a fost un acord prestabilit. Este astfel prezentat tipul monstruos de acord stabilit între catolicism şi nazism. Ura faţă de liberalism iese clar în evidenţă.

În cartea sa „Catholiques d’ Allemagne”, Dl. Robert d’ Harcourt, membru al Academiei Franceze scria astfel:

„Punctul cel mai vulnerabil dintre toate declaraţiile episcopale care au urmat alegerilor triumfătoare din 5 martie 1933 se găseşte în primul document oficial al bisericii care conţinea semnăturile tuturor episcopilor germani. Ne referim aici la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întregul episcopat german era implicat.”

„Ce formă ia acest document?” Cum începe? Cu o notă de optimism şi cu această declaraţie veselă: „omul din vârful piramidei guvernului, spre marea noastră bucurie, ne-a asigurat că s-au stabilit atât ei cât şi munca lor pe pământ creştin. O declaraţie de o sinceritate atât de profundă merită recunoştinţa tuturor catolicilor.” (Paris, Plon, 1938, p. 108).

De la începutul Primului Război Mondial, mulţi Papi au venit şi s-au dus dar atitudinea lor a fost mereu aceeaşi referitor la cele două dezbinări care s-au confruntat în Europa.

Mulţi autori catolici nu au reuşit să-şi ascundă surprinderea – şi supărarea – atunci când au scris despre indiferenţa inumană aratată de Pius XII în faţa celor mai rele atrocităţi comise de cei care lucrau în favoarea sa. Dintre multe mărturii vom cita una dintre cele mai moderate în cuvintele sale împotriva Vaticanului. Această mărturie a fost făcută de către Jean d’Hospital, corespondent al publicaţiei „Monde”:

„Amintirea lui Pius XII este înconjurată de neîncredere. În primul rând este această întrebare pusă de către observatorii din fiecare ţară şi chiar din interiorul Vaticanului: Avea el la cunoştinţă anumite atrocităţi comise în timpul războiului începute şi conduse de Hitler?”

„Având la dispoziţie în permanenţă, şi din toate părţile rapoarte regulate ale episcopilor... putea el să ognore ceea ce cei aflaţi la conducerea armatei germane nu au putut să simuleze: tragedia din lagărele de concentrare – civilii condamnaţi la deportare – masacrele comise cu sânge rece a celor care <> - teroarea din camerele de gazare, unde din motive administrative milioane de evrei au fost exterminaţi? Şi dacă a ştiut toate acestea, de ce nu a ieşit îmbrăcat în alb cu mâinile aşezate în forma crucii să denunţe o crimă fără precedent, să strige: NU!?”

„Sufletele credincioase vor căuta în zadar scrisori ecleziastice, discursuri şi destinatarii regretatului Papă. Nu există nici o urmă a vreunei condamnări a acestei <> instituite de Hitler, acest Anticrist... aceştia vor găsi condamnările de rasism care sunt în evidentă contradicţie cu Dogma Catolică.” „Rome en confidence” (Grasset, Paris, 1962, pp. 91 ss)

În cartea sa „Le silence de Pie XII”, publicată de către Rocher, Monaco 1965, autorul Carlo Falconi scrie în particular:

„Experienţa unei asemenea monstruozităţi (exterminarea în masă a minorităţilor etnice, prizonierilor şi civililor deportaţi) învinge orice standard de bine şi rău. Acestea sfidează demnitatea indivizilor săi şi a societăţii în general în asemenea măsură încât suntem nevoiţi să-i denunţăm pe cei care ar fi putut influenţa opinia publică, fie ei oameni obişnuiţi sau conducători de stat.”

„Pentru a păstra liniştea în faţa unor asemenea scandaluri ar echivala, de fapt, cu o colaborare deschisa. Se ve stimula ticăloşia criminalilor, stârnindu-le cruzimea. Dar, dacă fiecare om are datoria morală de a reacţiona atunci când se confruntă cu asemenea crime, această atitudine nu este valabilă în ceea ce priveşte societatea religioasă şi conducătorii acesteia. Papa Pius XII nu a exprimat niciodată o condamnare directă sau explicită a războiului de agresiune ca să nu mai vorbim de crimele teribile comise de germani şi de complicii acestora pe perioada războiului.”

„Papa Pius XII nu a păstrat liniştea pentru că nu ştia ce se întampla: acesta cunoştea gravitatea situaţiei încă de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat din lume...” (pp. 12 ss).

Şi aceasta nu este totul! Vaticanul a oferit o mână de ajutor la realizarea acestor crime, prin „împrumutarea” unor oameni de ai săi care să fie transformaţi în agenţi pro-nazişti; aceştia au fost Messeigneurs, Hlinka şi Tiso. În Croaţia au fost trimişi de asemenea proprii guvernatori – R.P. Marcone – care, cu ajutorul Monseniorului Stepinac, trebuiau să supravegheze munca lui în Ante Pavelitch. Oriunde privim, acelaşi spectacol edificator se autoprezintă.

După cum am arătat şi anterior, nu obiectăm doar împacarea cu sine şi monstroasa parţialitate. Crimele de neiertat ale Vaticanului constau în rolul decisiv jucat de acesta în naşterea în celor două războaie mondiale⁴.

Iată ce are de spus Dl. Alfred Grosser, profesor la Institutul de Ştiinţe Politice al Universităţii Paris:

„Cartea foarte succintă a lui Guenter Lewy, The Catholic Church and nazi Germany (New York, McGrawhill – 1964) susţine faptul că toate documentele releva colaborarea Bisericii Catolice cu regimul lui Hitler...”

„În iulie 1933, atunci când Concordatul i-a forţat pe episcopi să depună jurământ de supunere guvernului nazist, lagărele de concentrare erau deja deschise... scrierile citate acumulate de Guenter Lewy dovedesc toate acestea în mod copleşitor. Găsim în aceste dovezi zdrobitoare, referitoare la personalităţi precum Cardinalul Faulhaber şi iezuitul Gustav Gundlach⁵.”

Doar cuvinte goale pot fi găsite care să se opună multitudinii de dovezi care atestă culpabilitatea Vaticanului şi a iezuiţilor acestuia. Ajutorul lor a reprezentat forţa principală în ridicarea lui Hitler care, împreună cu Mussolini şi Franco, deşi în ciuda aparenţelor nu erau decât pioni de război manipulaţi de Vatican şi iezuiţii acestuia.

Diaconii Vaticanului ar trebui să aplece capetele de ruşine atunci când un membru italian al Parlamentului strigă tare: „Din mâinile Papei curge sânge” (Discurs al Laurei Diaz, membră a Parlamentului pentru Livourne, trimisă la Ortona pe 15 aprilie 1946) sau atunci când un student al Univerităţii Cardiff alege tema pentru o conferinţă: „Ar trebui dus Papa la judecată drept criminal de război?” („La Croix”, 2 aprilie 1946).
* * *
Iată modul în care Papa Ioan XXIII se adresează iezuiţilor: „Perseveraţi fii dragi în activităţile care v-au adus deja binecunoscute merite... în acest fel veţi bucura Biserica şi veţi creşte cu entuziasm neobosit: cărarea dreptăţii este precum lumina zorilor... Fie ca acea lumină să crească şi să lumineze modelarea adolescenţilor... În acest fel, veţi ajuta la realizarea dorinţelor noastre spirituale şi a neliniştilor... Oferim binecuvântarea noastră apostolească din toată inima Superiorului General, vouă şi ajutoarelor voastre şi tuturor membrilor Societăţii lui Iisus.” Papa Paul VI⁶

„De la restaurarea ei, familia credincioasă se bucură de ajutorul lui Dumnezeu şi progresează rapid... membrii Societăţii au realizat multe fapte importante, toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru beneficiul catolicismului...Biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos, înzestraţi cu vitejie, înarmaţi cu credinţă de neintimidat, gata să înfrunte dificultăţi... de aceea avem mare speranţă în ajutorul pe care activitatea noastră îl va aduce... fie ca noua eră să găsească Societatea pe aceeaşi cărare onorabilă pe care a mers în trecut...”

„Oferită în Roma, lângă Sf. Petru pe 20 august 1964, în timpul celui de al doilea an al său ca Papă⁷”.
* * *
Pe 29 octombrie 1965, „L’Osservatore Romano”, anunţă: ,, Preasfinţitul Părinte Arrupe, General al iezuiţilor, a susţinut Sf. Liturghie pentru Consiliul Ecumenic pe 6 octombrie 1965”

Iată apoteoza ,,eticii papale”: anunţul simultan al unui proiect de sanctificare al lui Papa Pius XII şi Papa Ioan al XXIII:

,,Pentru a ne împuternici în lupta noastră pentru o reînnoire spirituală am decis începerea procedurilor canonice pentru sanctificarea acestor doi măreţi şi Sfinţi Pontifi care ne sunt dragi⁸”

Papa Paul VI

* * *

Fie ca această carte să releve tuturor celor care o citesc adevărata natură a acestui conducător roman ale cărui cuvinte sunt pe cât de ,,dulci”, pe atât de feroce sunt acţiunile sale.

Secţiunea I

FONDAREA ORDINULUI IEZUIT

Capitolul 1

IGNATIUS DIN LOYOLA

Fondatorul Societăţii lui Iisus, spaniolul Basque don Inigo Lopez de Recalde, s-a născut la Castelul Loyola din provincia Guipuzcoa, în anul 1491. Acesta a fost unul dintre cei mai ciudaţi soldaţi călugăr promovat vreodată de lumea catolică. Dintre toţi fondatorii ordinelor religioase, el pare a fi cel a cărui personalitate a lăsat cele mai puternice urme în mintea şi comportamentul discipolilor şi succesorilor lui. Acesta poate fi motivul pentru acea ,,înfăţişare familiară”, fapt care merge până la asemănarea fizică. Domnul Folliet pune la îndoială acest fapt⁹, dar multe documente dovedesc permanenţa unui tip iezuit de-a lungul secolelor. Cea mai amuzantă dintre aceste mărturii se găseşte în Muzeul Guimet, pe fundalul auriu al unui ecran din secolul al XVI-lea, un artist japonez a făcut portretul, cu umorul rasei sale, tărâmului portughez şi al fiilor lui Loyola, pe insula Nipponese. Uimirea acestui iubitor de natură şi de culori luminoase este evidentă în modul în care el descrie acele umbre lungi şi negre cu feţele lor subre pe care este surprinsă toată aroganţa conducătorului fanatic.

Asemenea multor altor sfinţi, Inigo – care mai târziu şi-a romanizat numele şi a devenit Ignatius – nu părea nici pe departe a fi cel predestinat să-şi îndrume compatrioţii¹⁰. Tinereţea sa zbuciumată a fost plină de greşeli şi crime. Un raport al poliţiei spune că acesta era ,,înşelător, brutal şi răzbunător”. Toţi biografii acestuia recunosc că el nu s-a lăsat mai prejos decât prietenii săi în ceea ce priveşte violenţa instinctivă, pe atunci un lucru comun. ,,Un soldat de nestăpânit şi orgolios”, spune unul dintre confidenţii săi. ,,Acesta a dus o viaţă dezordonată în cele ce privesc femeile, pariurile şi duelurile atunci când era cazul”, a adăugat secretarul lui Polanco¹¹. Toate acestea fac legătura cu noi prin intermediul unuia dintre fiii săi spirituali, R. P. Rouquette, care a încercat să explice şi săm scuze acest temperament înflăcărat care în cele din urmă s-a dedicat ,,ad majorem Dei gloriam”, preamăririi lui Dumnezeu. Ca şi în acest caz, ca pentru mulţi alţi eroi ai Bisericii Romano Catolice, o nenorocire fizică puternică a fost necesară pentru a-i schimba personalitatea. Acesta a foat paj al trezorierului Castilliei până când stăpânul său a căzut în disgraţie. După acestea, el a devenit un domn în serviciul viceregelui al Navarrei. Ducând până atunci viaţa unui curtean, tânărul bărbat şi-a început viaţa de soldat apărând Pampeluna de francezii conduşi de Contele de Foix. Ceea ce i-a influenţat acestuia viitorul a fost rana suferită în timpul acelui asediu. Un glonte i-a rănit piciorul. Ignatius a fost luat de francezii victorioşi şi dus la fratele lui Martin Garcia, la castelul din Loyola. Acesta a trebuit să suporte operaţia fără anestezie şi deoarece prima operaţie nu a fost realizată corespunzător o altă intervenţie chirurgicală a fost necesară. În urma tuturor acestora, Ignatius nu a mai putut merge normal ci doar şchiopătând. E de înţeles faptul că această experienţă i-a provocat o cădere nervoasă. "Darul lacrimilor", care i-a fost apoi oferit "din abundenţă" - şi în care pioşii săi biografi văd o favoare mareaţă - este, poate, doar rezultatul naturii sale deosebit de emoţionale, care, de acum înainte, urmează să-l afecteze din ce în ce mai mult.

Singurul său divertisment în timp ce zăcea în durere era citirea ,,Vieţii lui Hristos” şi ,,Viaţa Sfinţilor”, acestea fiind singurele cărţi care puteau fi găsite în castel.

Acesta fiind practic needucat şi încă foarte afectat de şoc, chinul lui Hristos şi martiriul sfinţilor a avut un mare impact asupra sa. Obsesia aceasta l-a condus pe calea apostolatului.

,,A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii deschişi. Un caz clar al visului cu ochii deschişi este o continuare a jocului imaginar din copilărie în viaţa de adult... dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică, rezultatul este nevroza şi capitularea voinţei; astfel ceea ce este real ocupă locul doi...¹²”.

La o primă vedere, acest diagnostic, nu pare a se aplica fondatorului unui ordin atât de activ, cu atât mai puţin unor ,,creatori” ai societăţilor religioase, cu toţii având mari capacităţi de organizare. Dar aflăm că toţi sunt incapabili de a rezista imaginaţiilor hiperactive şi astfel pentru ei imposibilul devine posibil.

Iată ce spune acelaşi autor despre acest subiect: ,,Vreau să subliniez evidentul rezultat al practicii misticismului de către cineva care deţine o inteligenţa strălucitoare. Mintea slabă, răsfăţată de misticism se află pe un teren periculos iar prezenţa inteligenţei mistice reprezintă un pericol şi mai mare deoarece intelectul lucrează mult mai profund şi mai vast... Atunci când mitul preia controlul asupra realităţii într-o inteligenţă activă, totul se transformă în fanatism; o infecţie a voinţei care suferă de o lărgire sau o distorsionare parţială¹³”.

Ignatius din Loyola a fost un exemplu de primă clasă a acelui ,,misticism activ” şi ,,distorsionare a voinţei”. Nu în ultimul rând, transformarea războinicului domn în ,,Generalul” celui mai militant Ordin din Biserica Romană s-a făcut foarte încet. Au existat mulţi paşi ezitanţi înainte ca acesta să-şi găsească adevarata vocaţie. Nu avem intenţia să-l urmărim pe perioada acestor etape. Să ne reamintim punctele principale: în primăvara anului 1522 a părăsit castelul ancestral, hotărât să devină un sfânt asemenea celor despre care a citit în marele volum ,,Gotic”. În plus, nu Sfânta Fecioară i-a apărut în vis, ţinându-l în braţe pe Iisus? După o spovedanie profundă la mănăstirea Monserrat, acesta plănuia să meargă la Ierusalim. Ciuma s-a răspândit în Barcelona şi deoarece traficul maritim a fost oprit acesta a fost nevoit să stea la Manresa aproape un an. Acolo şi-a petrecut timpul în rugăciuni şi posturi lungi, biciuindu-se, practicând toate formele de macerare şi înfăţişându-se mereu tribunalui pentru petenţă, deşi spovedania sa la Monserrat a durat 3 zile. O astfel de spovedanie ar fi fost suficientă unui păcătos cu mult mai puţine scrupule. Toate acestea descriu clar starea mentală şi nervoasă a acestui om. Eliberat în cele din urmă de obsesia păcatului, decizând că aceasta a fost o capcană a Satanei, s-a devotat întru-totul viziunilor sale variate şi abundente care îi bântuiau mintea.

,,Se datorează unei viziuni”, spune H. Boehmer, ,,faptul că a început să mănânce carne din nou. O serie de viziuni i-au dezvăluit misterele Dogmei Catolice şi l-au ajutat să io trăiască cu adevărat: astfel el meditează asupra Sfintei Treimi; asupra misterului Creaţiei lumii a <> înceţoşat şi lumina apărea sub forma unei raze de soare; coborârii miraculoase a lui Hristos pentru împărtăşanie; naturii inumane a lui Hristos şi a Sfintei Fecioare sub forma unui corp alb strălucitor; şi în final asupra lui Satana intr-o formă vicleană şi de licărire asemănătoare unei multitudini de scântei şi ochi misterioşi¹⁴. Nu este acesta începutul creării de imagine bine-cunoscut al iezuiţilor?

Dl. Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al dogmei i-a fost relevat ca un favor special venit de Sus prin intermediul instituţiiei transcedentale. ,,Multe mistere ale Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a pretins că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe toată perioada sa de studiu. Totuşi nu a fost niciodată capabil să explice ce mistere erau acelea care brusc i-au devenit clare. I-a rămas doar o amintire înceţoşată, un sentiment a ceva miraculos, ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o altă inteligenţă¹⁵”.

Toate acestea pot fi rezultatul unei tulburări nervoase şi pot fi asemănate cu ceea ce se întâmplă cu fumătorii de opium şi consumatorii de hasish: acea lărgire sau extindere a egoului, iluzia de înălţare deasupra a tot ceea ce este real, o senzaţie scânteietoare care lasă în urmă doar o amintire de ameţeală.

Viziunile binecuvântate şi iluminaţiile reprezintă companii constante ale misticului pe parcursul vieţii sale.

“Nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestor revelaţii. L-a urmărit pe Satana cu un băţ aşa cum ar fi făcut un câine nebun; vorbea cu Sf. Duh ca şi cum vorbea cu o altă persoană; cerea aprobarea lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi şi a Sfintei Fecioare pentru proiectele sale şi izbucnea în lacrimi de bucurie atunci când aceştia îi apăreau. Cu aceste ocazii, acesta a gustat din fericirea celestă; cerurile se deschideau şi Dumnezeu devenea vizibil şi perceptibil pentru el¹⁶”

Nu este şi aici cazul unei persoane care are halucinaţii? Acest Dumnezeu vizibil şi perceptibil va fi cel pe care fiii lui Loyola îl vor oferi constant lumii - nu doar din motive politice, flatând înclinaţia bine înrădăcinată în inima oamenilor pentru idolatrie, dar, de asemenea, prin condamnare, fiind bine îndoctrinaţi. Încă de la început, mistica medievală a triumfat în Societatea lui Iisus; este încă măreţul animator în ciuda aspectelor sale asumate la nivel mondial şi intelectual. Axioma sa de bază este: ,,Toate lucrurile pentru toţi oamenii”. Artele, literatura, ştiinţa şi chiar filozofia au fost modalităţi simple sau plase pentru a prinde suflete, precum indulgenţa acordată cu uşurinţă de către sofiştii săi şi pentru neglijenţa de care erau adesea certaţi. Pentru acest Ordin nu există tărâm unde slăbiciunile umane să nu poată fi prelucrate, să incite spiritele şi voinţa pentru a se preda şi a se întoarce la o devotare mai copilăroasă şi liniştită. Astfel, ei lucrează pentru naşterea ,,Regatului lui Dumnezeu”, conform propriului lor ideal: o turmă măreaţă aflată sub cârja episcopală a Sfântului Tată. Pare foarte ciudat ca acei oameni învăţaţi să aiba un asemenea ideal anacronic şi totuşi acesta este de necontestat şi totodată confirmarea unui fapt adesea neluat în considerare: preeminenţa emoţiilor din viaţa spiritului. Mai presus de acestea, Kant a spus că fiecare filozofie reprezintă expresia temperamentului sau caracterului filozofului.

Pe lângă metodele individuale, ,,temperamentul” iezuit pare mai mult sau mai puţin uniform. „Reprezintă o mixtură de evlavie şi diplomaţie, sihăstrie şi înţelepciune mondială, misticism şi raţiune; astfel este caracterul lui Loyola, astfel este marca acestui ordin¹⁷”.

În primul rând, fiecare iezuit a ales acest Ordin datorită dispoziţiilor sale naturale; în realitate devenind un ,,fiu” al lui Loyola după teste riguroase şi o pregătire sistematică pe o perioadă de nu mai puţin de 14 ani.

În acest mod, paradoxul acestui Ordin a continuat timp de 400 de ani: un Ordin care se doreşte a fi ,,intelectual” dar care în mod simpultan a fost în cadrul Bisericii Romane şi a societăţii campionul dispoziţiei celei mai rigide.

Secţiune I
Capitolul 2