Jean Favier



Yüklə 2,1 Mb.
səhifə4/47
tarix30.12.2018
ölçüsü2,1 Mb.
#88473
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47

Pământului, vor fi citite timp de secole. Dar minţi luminate, ca Strabo, se îndoiesc că marsiliezul a ajuns cu adevărat în toate ţările pe care le citează, iar evidentele lăudăroşenii ale lui Pytheas dăunează credibilităţii mărturiei lui, chiar atunci când e veridică.

Omul care relatează despre Thule, Pytheas, a fost recunoscut drept un mincinos neruşinat… în istorisirile sale despre ostideeni şi despre popoarele de dincolo de Rin până la sciţi, tot ceea ce spune despre acele locuri e o minciună. Cine adună atâtea minciuni despre locuri cunoscute numai cu greu ar putea spune adevărul despre locuri pe care nu le cunoaşte nimeni.

Neadevărurile lui Pytheas, perceptibile mai ales în măsurătorile pe care le furnizează, dovedesc, într-adevăr, că cel puţin el nu recopiază descrierile anterioare. Mai precise sunt totuşi măsurătorile făcute de căpeteniile militare, pentru care timpii de deplasare a trupelor reprezintă o dată strategică a cărei apreciere aproximativă poate costa scump. Se merge la faţa locului, se vede, se măsoară. Astfel procedează Cezar, când pune să se determine coordonatele

Britanniei, şi Agricola, când ajunge în anul 83 la promontoriul septentrional

GLOBUL Şl CONTINENTUL 45 al aceleiaşi Britannii şi răzbeşte până în insulele Orkney, ca să încerce să zărească în depărtările ceţoase Thule, atinsă de Pytheas.

Fireşte, fiecare îi face să profite, pe cei cu care corespondează, de observaţiile ce îi permit să efectueze călătoria sau sejurul îndepărtat. Când Iulian, care îşi petrece în Lutetia toate iernile şi care va fi proclamat acolo împărat în martie 360, vede pentru prima oară cum Sena cară uriaşe blocuri de gheaţă, el se grăbeşte să descrie fenomenul pentru prietenii săi din Antiohia, care n-au văzut niciodată aşa ceva. S-ar crede, scrie el, că vezi plutind „blocuri de marmură albă ieşite din carierele din Frigia”, sau din cele din Dokimeion, la fel de celebre pentru marmura lor albă ca şi pentru marmura lor vârstată cu roşu. Aşa se va şti în Antiohia ce anume este, în Europa Occidentală, un dezgheţ, cum nu se vede, bineînţeles, niciodată pe malurile fluviului Orontes.

Spre est, reiatări originale şi multă vreme preţioase sunt procurate de ofiţerii lui Alexandru, de Nearchos îndeosebi. Familiile lui Cezar şi Pompei nu rămân mai prejos, lăsând despre călătoriile lor descrieri în care, asemenea lui Posidonius din Apameea despre Galia şi despre Spania, amestecă observaţiile obiective – distanţe, localizări – cu judecăţi istorice asupra popoarelor.



În sfârşit, ştim ceea ce crede Cezar că trebuie să spună, în Comentariile sale, despre geografia fizică şi politică a Galiei. Pentru cel care se aventurează, cu arma în mână sau pentru afaceri, în ţări îndepărtate, ideea de a consemna ceea ce vede sau ceea ce i se relatează îi pare cât se poate de firească.

Spiritul practic îl conduce cel mai adesea, iar călătorul notează mai ales distanţele între reperele importante ale itinerarului său. Rari sunt cei care.



precum Pytheas din Marsilia, îşi iau precauţia de a calcula şi de a nota la plecare latitudinea. Majoritatea se mulţumesc să numere zilele de drum. Colonizarea romană, punând borne pe drumuri din milă în milă, va facilita acest decont linear, Geografia are două dimensiuni, cu un punct de plecare unic, întru totul conform cu ideologia unui imperiu universal organizat în jurul Oraşului prin excelenţă un singur lucru este sigur, distanţa faţă de Roma. Dar, făcând aceasta, nenumăraţii călători care povestesc la întoarcerea lor sunt şi geografi care descriu. Şi aici viziunea este lineară şi lumea se mulţumeşte cel mai adesea să evoce înşiruire; etapelor: este primul serviciu care poate fi făcut viitorilor călători pe acea rută

Fiecare adaugă, neîndoios, experienţa sa la cea a altora. Strabo nu fac ( din asta nici un mister, el a ascultat mult, iar cuceririle romanilor l-au ajuta să cunoască lumea.

Avem astăzi avantajul de a putea vorbi cu competenţă despn

Britannia, Germania, ţările de dincoace şi de dincolo de Istros, de geţi de tirigeţi şi de bastarni, ca şi de popoarele Caucazului, de albane2 şi de iberi de exemplu.



Îi datorăm lui Apolodor din Artemit, istoricul războiului împotriva părţilor, informaţii mai precise decât ceea ce s-a publicat până acum despre Hircania şi Bactriana. Recenta expediţie a armatei romane în

Arabia, norocoasă, sub ordinele camaradului şi prietenului nostru

Aelius Gallus, călătoriile neguţătorilor din Alexandria care trimit acum adevărate flote spre India prin Nil şi Golful Arabic, toate astea ne fac să cunoaştem aceste ţinuturi mai bine decât până nu de mult.

Când Gallus era prefectul Egiptului, m-am întâlnit cu el şi, urcând împreună fluviul până la Syen şi la frontierele cu Etiopia, am aflat că acum pleacă o sută douăzeci de vase de la Myos-Hormos spre India, în timp ce sub domnia Ptolemeilor exista un foarte mic număr de negustori în stare să cuteze a întreprinde o asemenea traversare şi să facă comerţ în acea regiune.

Tot aşa face şi poetul Fortunat, acel italian din Treviso devenit în 597 episcop de Poitiers, când povesteşte în cartea sa Viaţa Sfântului Martin lungul voiaj la Ravenna a evanghelizatorului galilor: drumul trece prin Paris, Soissons şi Reims, depăşeşte Rinul, urmează Dunărea, traversează Alpii, parcurge regiunea

Friuli. Dar Fortunat nu uită primejdiile drumului şi propune variante pentru cazurile de insecuritate: poate să fie necesar să se ocolească Bavaria, ba chiar să se aleagă, pentru coborârea spre Pad, între Adige la vest şi Tagliamento la est, cu alte cuvinte între drumul prin Verona şi cel prin Friuli.

Totuşi, foarte curând, se imaginează o altă reprezentare decât cea a unui drum cu împrejurimile sale. Iar geometrul Hiparh din Niceea preconizează, în secolul al II-lea î. Hr., luarea unor repere astronomice capabile să limiteze deriva datorată erorilor acumulate asupra distanţei ca şi asupra orientării. Acelaşi

Hiparh propune şi experimentează un recurs sistematic la triangulaţie pentru a asigura ortometria unei veritabile geometrii cu două dimensiuni. Astfel se va regăsi, în plan orizontal, această evaluare a unghiurilor care este deja, în plan vertical, principalul mijloc al oricărei înţelegeri a universului.

SFERA

Că Pământul e rotund, nimeni nu se îndoieşte. Pentru toţi observatorii umbrei sale lăsate de soare, sfericitatea planetei este un lucru evident. Aşa cum va spune în secolul I Strabo, putem admite aceasta dacă raţionăm asupra „tendinţei corpurilor spre mijloc” sau a „inflexiunii fiecărui corp spre propriul său centru de gravitaţie”, dar sfericitatea este cât se poate de uşor perceptibilă după ceea ce vedem pe mare sau pe cer: fiecare a făcut experienţa orizontului care se îndepărtează când punctul din care privim este mai ridicat.



GLOBUL ŞI CONTINENTUL 47 lonienii, chiar din secolul al VH-lea, întrevăd realitatea, deşi consideră

Pământul un disc, ceea ce-l va face pe Herodot să-i ironizeze. In secolul următor, un discipol al lui Tales, Anaximandru din Milet, constată curbura meridianului şi imaginează un cilindru, ba chiar o sferă, în secolul al V-lea, filosofii pitagoricieni socotesc că Pământul nu poate să fie decât rotund, fără să avanseze însă argumente veritabile, în secolul al IV-lea, navigatorul Pytheas notează uimitoare variaţiuni ale duratei zilei la latitudinile înalte ale Atlanticului de Nord: lunga noapte de iarnă, soarele de la miezul nopţii vara, toate acestea nu se potrivesc cu un Pământ plat. Din acest moment, sfera este admisă de toţi, atât de Platon cât şi de Aristotel, care notează diferenţe de înălţime a stelelor la orizont în funcţie de latitudine şi diferenţa dintre orele la care răsare soarele în funcţie de longitudine. Este momentul în care matematicianul şi filosoful

Eudoxos din Knidos clarifică teoria celor două sfere întrepătrunse, cea a

Pământului şi cea a cerului, şi precizează noţiunile fundamentale de localizare pe sferă, longitudinea măsurabilă cu greu, latitudinea şi cercurile tropicale măsurabile în termeni de arc în raport cu un ecuator definit el însuşi în funcţie de nord. Eudoxos – care nu trebuie confundat cu navigatorul Eudoxos din Cizic



— se înşală mult când dă soarelui un diametru egal cu de nouă ori cel al lunii, iar sistemul lui de măsurare este tot atât de complicat ca felul în care concepe organizarea spaţiului stelar. Cel puţin el precizează păianjenul cadranului solar orizontal, adică o figurare lineară a unui ciclu anual pe care, cu mult înainte de astronomii lui Cezar, îl socoteşte la trei sute şaizeci şi cinci de zile şi şase ore. Soarelui, Eudoxos îi atribuie trei sfere concentrice care se învârt în sens opus, una pentru mişcarea cotidiană, alta pentru mişcarea anuală, a treia pentru a corecta detaliile mişcării. Ca şi celelalte planete, Pământul se mişcă tot prin intermediul a trei sfere. Cosmografia lui Eudoxos din Knidos rămâne un model de o complicaţie inutilă. Dar sfericitatea corpurilor cereşti este în acest caz esenţială, iar Pământul, care apare aici ca fiind centrul universului, este realmente o sferă printre sfere.

Rămâne de aflat ce se petrece la suprafaţa acestei bile. în secolul al II-lea, când gramaticianul Crates din Mallos se preocupă să figureze pământurile existente la suprafaţa globului, el se gândeşte deja la o rută occidentală din Peninsula

Iberică spre India. Idealul lui Cristofor Columb poate fi acum imaginat.

Cei care notează slaba curbură a pământurilor limitate de orizont nu pot renunţa la o idee ambiţioasă: această curbură permite calcularea imensităţii

Manetei. In termeni ştiinţifici, aceasta vrea să însemne măsurarea meridianului urnind de la arcul perceptibil. Vor concura la aceasta înălţimea stelelor ca şi 'bra lăsată de înălţimile bătute de soare, încă din secolul al IV-lea, Eudoxos

Knidos precizează mijloacele acestei estimări. Observarea stelelor e mai mportantă decât cea a soarelui. Călătorii, tovarăşii lui Alexandru în special, care străbat marile spaţii ale lumii cunoscute, înmulţesc releveele înălţimilor astrale, iar navigatorul Pytheas Massaliotul poate indica, pentru ţările şi oraşele pe care le întâlneşte în peregrinările sale, o latitudine destul de puţin îndepărtată de realitatea pe care o cunoaştem. Enciclopedistul aristotelian Dicearc combină coordonatele latitudinii şi longitudinii, cu toată imprecizia legată încă de o longitudine concepută pornind de la sferă şi nu de la faptul că. Pământul fiind rotund, distanţele de la est la vest sunt în mod necesar măsurabile în grade de arc. Latitudinea perceptibilă duce la longitudinea imaginabilă. Dar calculele de latitudine sunt dependente de erorile de observaţie pe care le multiplică instrumentele aproximative. A viza o stea nu este o operaţiune uşor de făcut cu ochiul liber.

O mai mare precizie e atinsă de îndată ce sunt puse în joc umbrele lăsate de soare. Totuşi trebuia să se dispună de o referinţă invariabilă în înălţime ca şi în orientare. Eratostene din Cirene, unul dintre primii conducători ai Bibliotecii din Alexandria, este cel dintâi care a făcut, la sfârşitul secolului al III-lea, experienţa comparării înălţimii soarelui într-o aceeaşi zi – solstiţiul de vară în două oraşe relativ îndepărtate. Alexandria şi Syen (astăzi Assuan), unde soarele este atunci la zenit; tot Eratostene e cel care a dedus că Syen este situat pe tropic.

Cu aproape patru grade amplitudine în observaţie, Eratostene poate să se încumete la un calcul al cărui rezultat uimeşte şi astăzi: el socoteşte meridianul la 252000 de stadii egiptene, adică la 39690 de kilometri de-ai noştri. Cu alte cuvinte, el măsoară globul cu o eroare egală cu cel mult distanţa de la Paris la

Nancy.

Niciodată nu se va merge cu precizia mai departe de atât. Se încearcă un releveu al înălţimilor vizibile ale lui Canopus, steaua cea mai strălucitoare după Sirius. Canopus este socotită steaua egiptenilor pentru că ea determină constelaţia – numită astăzi Carena – care este considerată în Egipt corabia lui



Osiris şi în Grecia cea numită Argo, acea corabie a lui Menelau, al cărei cârmaci, Canopus, şi-ar fi sfârşit zilele în Egipt. Or, Canopus, care este situată în emisfera australă, apare la orizontul Rodosului. Măsurându-i înălţimea la o aceeaşi dată în Rodos şi la Alexandria, unde Canopus atinge la apogeul său o înălţime egală cu un sfert dintr-un semn al zodiacului, adică 7°30', marele matematician

Posidonius, prieten cu Cicero şi Pompei, va crede că i-a dat meridianului o măsură incontestabilă. De la Rodos la Alexandria s-ar număra sfertul unei doisprezecimi. adică a patruzeci şi opta parte a meridianului, ceea ce i-ar da acestuia o valoare excesivă: 53437 de km. Posidonius s-a înşelat, în observaţiile sale, cu două grade.

Amestecând, într-o aceeaşi preocupare, estimarea latitudinii şi observarea lungimii variabile a zilei şi a nopţii, astronomii însărcinaţi de Cezar să reformeze calendarul – printr-o mai bună acordare a anului civil cu anul solar, GLOBUL ŞI CONTINENTUL 49 care va duce. începând din anul 46 î. Hr. la anul bisect – eşuează în tentativa de a preciza lungimea meridianului mai bine decât a făcut-o Eratostene. Două secole mai târziu, egipteanul Claudius Ptolemaios – Ptolemeu – revine asupra calculului eronat al lui Posidonius, dar se înşală şi el şi reduce cu un întreg sfert meridianul lui Eratostene. Antichitatea se va rezuma la aceasta, cu o serioasă eroare asupra meridianului, şi deci asupra latitudinilor. Cu toate acestea, se cuvine să reţinem că niciunul dintre astronomii şi matematicienii greci şi latini, fie că sunt din Europa, fie din Orient, nu mai pun sub semnul întrebării, după secolul al V-lea, sfericitatea Pământului. Observarea cerului şi a orizontului constituie o evidenţă.

PĂMÂNTUL IEŞIT DIN APE

Lucrurile merg mai puţin bine când e vorba să se ştie ce există la suprafaţa globului. Unul sau mai multe continente? Unul sau mai multe oceane?

Observarea cerului nu răspunde cu nimic la această întrebare, iar călătorii trebuie să se mulţumească cu ceea ce au văzut, cu ceea ce au atins.

Spre vest şi în parte spre nord, s-au atins ţărmurile oceanului. Descriind insulele din care credea că e formată Peninsula Scandinavă, Ptolemeu nu se întreabă nici o clipă, în secolul al II-lea, asupra a ceea ce ar putea să se afle dincolo. Acolo este capătul lumii. Luând în derâdere pretenţiile lui Pytheas, care s-a fălit prin 330 că a atins nordul continentului, Polibiu îi reproşează în secolul al II-lea că încearcă să acrediteze ideea că a atins marginile universului, în timp ce Alexandru, spre est, n-a putut s-o facă. „Chiar dacă Hermes însuşi ar spune că a făcut-o, n-ar fi crezut.”

Socotite escale în marea interioară care este Mediterana, insulele apar, la hotarele pământului ieşit din ape şi ale oceanului, ca nişte borne misterioase ale lumii oamenilor. Irlanda, Canarele, Ceylonul nu sunt baze pentru o descoperire a globului, ci sunt, deja ambigue prin natura lor, puncte terminus ale explorării pământurilor. Pământul este contrariul Oceanului, în vreme ce se găsesc pretutindeni mări pe care poţi să le înconjori, nimeni n-a înconjurat

Oceanul. El pare a fi sfârşitul tuturor teritoriilor ieşite la suprafaţa apei. El

; ste o limită prin natură, nu prin poziţie. Rezultă că el n-a fost încă atins la st, unde India rămâne sinonimă cu un teritoriu extrem, şi este presupus că există la sud.

Se impune deci imaginea unui continent unic, văzut mai întâi ca circular e Primii geografi greci, apoi ca o masă alungită de la est la vest, sau mai degrabă

Un c°mplex alungit de pământuri ieşite din ape, pe care e comod să le grupezi

1 trei continente separate de obstacole naturale: Strâmtoarea Gades, cu alte cuvinte Gibraltar, între Coloanele lui Hercule. Nilul sau Marea Roşie, după cum situăm sau nu întregul Egipt în Atrica, şi Thanais, cu alte cuvinte Marea

Marmara. Aceste trei continente ajung toate la o Mediterană în mod hotărât concepută ca fiind centrul lumii locuibile şi întrucâtva dilatată în consecinţă.

Iar cuceritorii se fălesc, fără să se jeneze câtuşi de puţin, că şi-au întins imperiul până la marginile Pământului. Dar Europa, Asia şi Africa aparţin într-adevăr aceluiaşi ansamblu de pământuri ieşite din ape, oikumene, cărora nu lise ciinosc decât două margini din patru. Şi Oceanul nn-i mai puţin unic. drept care lomanii îi dau cu bună credinţă un chip alegoric, opozabil celui al Pământului., Asupra acestui dreptunghi cu contururi rotunjite, toată lumea este de acord încă din secolul al V-lea. Herodot ironizează ideea unui continent circular. Aristotel vede pământurile ieşite din ape ca pe un ansamblu etalat de-a lungul unui fascicul de paralele: în linii mari, în jurul paralelei Rodosului

(36° nord).

De la Eratostene la Ptolemeu, ansamblul pământurilor alungite la nord de ecuator nu este pus de nimeni la îndoială. „Este conform naturii”, susţine în mod doct Eratostene – pe care Strabo nu-l contrazice în această privinţă – ca dimensiunea uscatului să fie sensibil mai irtare de la răsărit la apus decât de la miazănoapte la miazăzi. Şi Eratostene insistă asupra acestui punct: totul se află în emisfera nordică. Cealaltă trebuie să fie acoperită de apă.

Cât priveşte dimensiunile acestor pământuri ieşite din ape, aceasta este cu totul altceva, în latitudine, teoreticienii sferei extrapolează de la meridian la paralele sau cel puţin la ecuator. Globul ideal este destul de bine văzut, şi ei nu se înşală prea mult asupra latitudinilor, din moment ce umbra gnomonului poate fi la fel de bine măsurată în orice loc. întrucâtva astronom, Pytheas

Massaliotul, în secolul al IVlea, situează acea insulă Thule, despre care i-au vorbit marinarii insulari, la vreo şase zile de navigat la nord de Britannia, aproape de „marea îngheţată”, la latitudinea „unde tropicul de vâră se confundă cu cercul arctic”. Tropicul este, la 4/60 din cerc, adică la 24° – în realitate la 23° 26' – de ecuator, paralela unde se opreşte cursa ascendentă a soarelui la zenit. Thule este deci, pentru Pytheas, pe paralela unde soarele, în punctul culminant al ascensiunii sale, atinge 24° deasupra orizontului. Ceea ce situează Thule la vreo

66” latitudine nord. Este, într-adevăr, latitudinea nordului Islandei, care, evident, e departe de a fi atinsă după o navigare de şase zile pornind din Britannia.

Pytheas a înţeles, şi aici, globul, dar el amestecă observaţiile într-adevăr măsurate.

povestirile greşit înţelese şi lăudăroşeniile care îi pun în valoare îndrăzneala.

El, personal, n-a văzut soarele la miezul nopţii, dar i-a calculat existenţa. Iar alu/ia sa referitoare la marea îngheţată lasă să se înţeleagă că a văzut cel puţin gheţurile plutitoare. Strabo se va inspira de aici, descriind „tot felul de meduze” la suprafaţa apei.

GLOBUL ŞI CONTINENTUL 51

Spre nord, lui Pytheas îi face neîndoios plăcere să tragă pământurile ieşite din ape spre pol. Mai rezonabili, Polibiu şi Strabo vor socoti drept limită

Irlanda, la justa latitudine de 54”. Expediţia lui Agricola, care crede că a zărit

Thule – poate să fi văzut atunci Insulele Shetland – când ajunge în anul 83 în

Insulele Orkney, situează astfel spre 60° extremitatea septentrională a uscatului.

Iarna se apropie. Agricola refuză să meargă mai departe, în secolul al II-lea d. Hr., geograful egiptean Ptolemeu alege mai degrabă cele şase zile pe mare decât soarele de la miezul nopţii şi face mai mare caz de observaţiile lui Agrippa decât de poveştile lui Pytheas: el plasează Thule la 63°. La acea dată, nimeni n-a văzut acea Thule despre care vorbeşte toată lumea. Cel mult s-a zărit o cută pe un orizont ceţos. Cu înţelepciune, Ptolemeu nu încearcă să facă imposibilul credibil: evitând orice realism inventat, el desenează insula cu contururile geometrice ale unui romb care nu lasă nici o îndoială asupra caracterului ipotetic al pământului legendar care ar fi capătul lumii şi care, după Vergiliu, îi va face să viseze pe poeţi.

Cu totul alta este problema de a şti până unde se întind, spre est şi spre vest, aceste pământuri ieşite din ape. încă Aristotel, în tratatul său Despre Cer, face înconjurul globului traversând pământurile cunoscute sau întrevăzute. „Nu este câtuşi de puţin de neconceput că regiunea Coloanelor lui Hercule este aproape de India.” Eratostene se vrea mai precis când evaluează ansamblul pământurilor ieşite la suprafaţă la două şeptimi din glob, repartizate de-a lungul unui arc egal cu două treimi din paralela Rodosului: ruta cea mai scurtă din

Spania în India, Extremul Orient cunoscut, trece prin vest. Ţinând seama de o emisferă australă ocupată în întregime de ocean, această estimare lasă pământurilor 57% din emisfera nordică. Se ştie că, pentru cele două emisfere reunite, pământurile ocupă în realitate 29,2% din glob. Calculul lui Eratostene ignorând existenţa Americii este deci întru totul excesiv, atât în ce priveşte raportul dintre pământ şi glob, cât şi în ce priveşte distanţa de la Ind la Gibraltar, inferioară în realitate unui sfert din paralelă.

Pe timpul lui August, harta lui Agrippa confirmă în mod supărător aceste erori, reduce la mai nimic Europa de Nord, întinde excesiv pământurile spre vest şi spre est. Ceea ce prezintă ea, este Europa în faţa Africii, aceasta figurând deasupra Europei. Nu-i deloc de mirare că, pentru cartograful lui Agrippa, Europa Mediteraneană este centrul lumii şi, oricum, centrul pământurilor ieşite din ape.

Geografii sunt de altfel foarte conştienţi de incapacitatea lor de a măsura precizie dimensiunea pământurilor sau mărilor despre care ei, la drept

Dând, n-au decât o viziune parţială. Aceasta explică pasiunea de care sunt „„inşi de a măsura circumferinţa Pontului Euxin, această Mare Neagră căreia rta de la Dura-Europos îi dă o formă circulară, uşurând astfpl î problemei, fără să ofere o apreciere exactă a distanţelor nautice. Şi chiar în privinţa unei Mări Negre, al cărei ocol l-au făcut cu uşurinţă, romanii se înşală serios. De îndată ce se înalţă punctul de observare, eroarea este şi mai mare.

La suprafaţa planetei, Europa, şi în special Europa Mediteraneană, este întotdeauna supradimensionată. Nu se va observa decât în secolul al XVI-lea un lucru care va da peste cap visele şi îndrăznelile: prin est, India este cel mai aproape de Spania.

Unii se gândesc şi la un drum meridional, un drum maritim care să ocolească Africa şi să permită să se meargă din Mediterana în Oceanul Indian.

altfel decât pe drumurile caravanelor a căror lungime, încetineală şi lipsă de confort sunt cunoscute. Legendele se interferează aici cu observaţia şi calculul.

Strabo relatează fără să clipească o aluzie a lui Posidonius, care ar fi cunoscut un navigator negustor, Eudoxos din Cizic, care ar fi auzit spunându-se în Egipt că o epavă găsită în Marea Roşie era ceea ce rămăsese dintr-o corabie din Gades, Câdizul nostru. Iar Posidonius propune, fără să insiste cu adevărat, navigarea din Spania spre Marea Roşie prin sud. Iluzia este aceeaşi pentru nord: dacă pământurile înălţate din ape sunt un fel de insulă, ar trebui să se ajungă din

Caspicaân Marea Irlandei. Toată lumea vorbeşte de Coloanele lui Hercule din nord, pe care nimeni nu le-a văzut, chiar dacă cele din vest sunt bine cunoscute.

Unul dintre căpitanii lui Alexandru, Patrocle, este categoric: oceanul din nord permite să se meargă din est în vest, tot aşa cum oceanul oriental trebuie să permită să se lege India de Caspica, pe care el o consideră golf.

Din considerente de comoditate distingem continente la drept vorbind unite. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu regiunile climatice pe care, potrivit celor spuse de călători, ca şi simplei observări a înălţimii aparente a soarelui, geografii se străduiesc să le definească având în minte două idei. Una e teoretică: cu ce seamănă ţările care se succed de-a lungul meridianului? Alta e practică: până unde se poate merge spro sud? Totul se reduce la o întrebare: se poate închipui ocolirea Africii? Posidonius, în secolul I î. Hr., se foloseşte deja de clasificarea modernă având ca repere tropicele şi ecuatorul, aceste paralele speciale stabilite încă în secolul al IV-lea de Eudoxos din Knidos şi între care se efectuează cursa aparentă a soarelui la zenitul lui zilnic. Tropicul, va spune Strabo, este locul unde, la solstiţiul de vară, gnomonul nu lasă umbră la prânz. Din punct de vedere astral, tropicul nu pune nici o problemă. Cu totul altfel stau lucrurile din punct de vedere uman: orice bun mediteranean îşi dă seama ce înseamnă soarele la zenit. Pentru Posidonius, zona intertropicală este caldă, dar locuibilă, deci poate fi străbătută, în generaţiile următoare, Strabo ca şi Ptolemeu sunt categoric de părere opusă: ecuatorul este de nelocuit.



Yüklə 2,1 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə