Marketing internaţional



Yüklə 264,11 Kb.
səhifə1/6
tarix01.11.2017
ölçüsü264,11 Kb.
#26464
  1   2   3   4   5   6

Universitatea “IOAN SLAVICI”, Timişoara
MARKETING INTERNAŢIONAL

An universitar 2007-2008


  1. Contextul sistemului economic mondial

    1. Sistemul economic mondial

    2. Cadrul instituţional (ONU, UE)

  2. Dimensiunile marketingului internaţional

    1. Condiţiile pieţei

    2. Afaceri internaţionale

    3. Comerţul internaţional

    4. Rolul guvernelor

  3. Sistemul de marketing internaţional – rezultat al procesului de specializare al marketingului

    1. Specificitatea marketingului internaţional

    2. Obiectivele marketingului internaţional

    3. Relaţia dintre afacerile internaţionale, marketingul internaţional şi comerţul internaţional

  4. Analiza concurenţilor şi a riscului în marketingul internaţional

    1. Competitivitatea internaţională

    2. Analiza concurenţială pe piaţa internaţională

    3. Modalităţi de analiză a riscului în marketingul internaţional

  5. Strategii în marketingul internaţional

    1. Planificarea strategică

    2. Strategii competitive

  6. Alternative strategice de pătrundere pe piaţa internaţională

    1. Identificarea oportunităţilor de piaţă

    2. Rolul influenţelor culturale

    3. Angajarea personalului pentru o piaţă nouă

  7. Perspectiva marketingului internaţional în contextul globalizării

    1. Orientări privind elaborarea unor proiecte de marketing internaţional

    2. Contextul internaţional şi fenomenul de globalizare

    3. Companii multinaţionale

    4. Marketingul global

Titular de disciplină



Prof.univ.dr. Dumitru MNERIE

BIBLIOGRAFIE

  1. Pop, N.A., Dumitru, I., Marketing internaţional, Editura Uranus, Bucureşti, 2001,

  2. Sasu, C., Marketing internaţional, Editura POLIROM, Bucureşti, 2001,

  3. Foltean, Florin, Marketing internaţional, Editura Mirton, Timişoara, 1999

  4. Bradley F. (2001), Marketing internaţional, Ed. Teora, Bucureşti

  5. Cateora Ph.R. (1996), International Marketing, McGraw-Hill International

  6. Edition, U.K.

  7. Danciu V. (2001), Marketing internaţional, Ed. Economicã, Bucureşti

  8. Epperson, R., Noua ordine mondială, Bucureşti, Editura Alma, 1997

  9. Wallerstein, I., Sistemul mondial modern, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992

  10. Stanciu, S., “Bazele generale ale marketingului”, Universitatea din Bucuresti,2002

  11. Plaza Torrico, Rosemery Sandra “strategii de marketing pentru penetrarea pietelor externe”, ASE,2003

  12. www.economist.com

The Economist

1. CONTEXTUL SISTEMULUI ECONOMIC MONDIAL


    1. SISTEMUL ECONOMIC MONDIAL



Mediul internaţional:


  • Mediul are un caracter complex, fiind constituit dintr-un ansamblu de factori de natură diversă. Se pune problema pe de-o parte a identificării acestora şi a obţinerii informaţiilor privind caracteristicile şi evoluţiile lor.

  • Mediul are un caracter de sistem. Între factorii de mediu există numeroase interconexiuni şi intercondiţionări, fiind necesară a abordare integratoare a acestora. Atenţia trebuie îndreptată spre evenimente şi fenomene care se produc ca urmare a mutaţiilor ce au loc în ansamblul factorilor de mediu în strânsa lor interdependenţă.

  • Mediul este constituit din subsisteme care pot fi identificate după nivelul de agregare la care se face analiza. Astfel putem distinge: micromediul (factori care afectează direct abilitatea întreprinderii de a-şi realiza activitatea) în care se includ cele cinci forţe care constituie structura sistemului concurenţial (concurenţii actuali, concurenţii potenţiali, produsele de substituţie, furnizorii şi clienţii); macromediul (factori care afectează activitatea tuturor componentelor micromediului) în care se includ mediul economic, tehnologic, demografic, socio-cultural, politic şi ecologic; mondomediul caz în care analiza se realizează la nivel internaţional/global.

Factori de mediu (cf. V. Coda):

  • Sistemul concurenţial

  • Sistemul interlocutorilor sociali


Caracteristici ale mediului economic internaţional:

  • dezvoltarea economică mai lentă faţă de anii anteriori;

  • intensificarea concurenţei;

  • tensiuni pe pieţele materiilor prime;

  • creşterea interdependenţelor în economia mondială;

  • dezechilibrele balanţelor de plăţi;

  • modificări periodice în competitivitatea produselor anumitor ţări, datorate fluctuaţiilor cursurilor de schimb;

  • noile tendinţe protecţioniste.

  • saturarea anumitor pieţe;

  • ritmul mai lent de creştere a productivităţii muncii;

  • adaptarea lentă a structurilor industriale la noile condiţii ale economiei internaţionale;

  • capacitatea limitată de a face faţă inflaţiei;

  • creşterea ratei dobânzilor;

  • încetinirea ritmului de creştere a populaţiei;

  • creşterea incertitudinii în previziunea evoluţiilor viitoare.

Identificarea factorilor critici de succes în previziunea evoluţiei unui sector industrial:



  • Tehnologia

  • Capitalul

  • Munca

Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale – economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi din elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale şi piaţa mondială. Determinate de primele, acestea din urmă, la rândul lor, le influenţează dezvoltarea.

Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat naţional.

Economia naţională nu reprezintă o trăsătură comună tuturor sistemelor economice şi sociale pe care le-a cunoscut omenirea; ea a devenit caracteristică pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, când s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi statelor centralizate. În acea epocă, burghezia a luptat din necesităţi de ordin economic, mai ales, pentru eliminarea fărâmiţării economice şi politice specifice Evului Mediu. Ca urmare, revoluţiile burgheze au declanşat un proces cu efecte centripete.

Un moment esenţial, decisiv, pentru procesul de constituire a economiilor naţionale reprezintă formarea pieţei interne, naţionale, fenomen determinat de factori economici (dezvoltarea factorilor de producţie, a diviziunii muncii, a producţiei pentru schimb), cât şi de factori politici (revoluţia burgheză, formarea statelor centralizate).

Influenţa populaţiei asupra economiei naţionale este dublă: pe de o parte, ea furnizează cel mai important factor de producţie, pe de altă parte, în totalitatea ei, populaţia contribuie, prin cererea sa de consum, la dezvoltarea pieţei interne.

Privită prin prisma structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor de activitate economică existente la un moment dat, considerate în strânsa lor interdependenţă. Elementul de legătură dintre ramuri îl constituie piaţa naţională.

O economie naţională poate fi structurală nu numai pe „ramuri”, ci şi pe „sectoare”, care sunt compartimente mai cuprinzătoare: sectorul primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă), sectorul secundar (ramurile industriei prelucrătoare, construcţiile), sectorul terţiar (serviciile). În ultimul timp, în ţările dezvoltate industrial se conturează un al patrulea sector – cel al cercetării ştiinţifice.

Fapt este că organizaţiile economice interstatale au luat fiinţă ca o încercare de răspuns la diferitele probleme cu care statele lumii sunt confruntate. Întâi au apărut problemele şi apoi aceste noi entităţi şi nu invers. Organizaţiile economice subregionale, regionale sau interregionale au fost create ca urmare a preocupărilor comune ale unui anumit grup de state. Atunci când statele lumii au început să fie confruntate cu probleme globale, de interes general, a căror rezolvare impunea cooperarea întregii comunităţi internaţionale (pacea, securitatea, subdezvoltarea, circulaţia monetară, echilibrul ecologic etc.), au fost înfiinţate organizaţii interstatale cu vocaţie universală. Unele dintre aceste organizaţii sunt specializate, concentrându-şi eforturile asupra unui domeniu.

Un alt tip de organizaţii economice interstatale este cel integraţionist. După François Perroux, un astfel de tip de integrare „uneşte elemente pentru a forma un tot”. Totodată, „el măreşte coeziunea unui întreg deja existent”.

Două sunt premisele integrării economice interstatale: un nivel de dezvoltare apropiat al ţărilor candidate şi voinţa politică a acestora, liber exprimată.

Există grade diferite de integrare interstatală:

Zona de liber schimb, caracterizată prin abolirea obstacolelor tarifare şi netarifare (îndeosebi a restricţiilor cantitative), între statele membre, care îşi păstrează însă libertatea de acţiune în relaţiile cu terţii (cei din afara zonei).

Uniunea vamală, faţă de zona de liber schimb, aduce în plus adoptarea unui tarif vamal comun al statelor membre în relaţiile cu statele nemembre.

Piaţa comună reprezintă o uniune vamală completă, prin introducerea liberei circulaţii a factorilor de producţie.

În economia mondială contemporană, societăţile transnaţionale au devenit principalii agenţi economici.



O societate transnaţională este o firmă care şi-a extins activitatea economico-financiară dincolo de graniţele ţării de origine. Ea alcătuieşte un vast ansamblu la scară internaţională, format dintr-o societate principală – firma mamă şi un număr de filiale, adică de firme dependente faţă societatea principală, implementate în diferite ţări.

Societatea transnaţională există în toate sectoarele economice – industrie, agricultură, bănci, asigurări, publicitate, turism etc. Ele s-au afirmat, în primul rând, în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, multe ajungând să aibă o forţă economică mai mare decât a unui stat-naţiune. În ultimul deceniu s-a produs o emergenţă a societăţii transnaţionale originare din ţările în dezvoltare relativ avansate. Astăzi, societatea transnaţională influenţează direct evoluţia economiei mondiale. La baza apariţiei lor se află investiţiile directe externe de capital.

În literatura de specialitate, când se abordează problematica mişcării internaţionale a capitalului, circulă, în paralel, doi termeni: cel de „multinaţional” şi cel de „transnaţional”.

Primul („multinaţional”), scoate în evidenţă, mai degrabă, latura cantitativă a fenomenului: în câte ţări îşi investeşte capitalul una şi aceeaşi firmă. El este însă ambiguu, putând induce ideea că o firmă ar aparţine mai multor naţiuni.

Cel de-al doilea termen („transnaţional”), reflectă mai fidel trăsăturile fenomenului în discuţie. Pe de o parte, el îl presupune pe primul. Apoi, el exprimă mai clar ideea că o firmă, ajunsă în stadiul de expansiune (swarming, essaimage), reprezintă o prelungire extrateritorială a naţiunii ei de origine. În fine, în condiţiile globalizării economiei, ideea de transgresare a frontierelor naţionale, de apariţie a întreprinderii globale, este mai bine servită de termenul „transnaţional”. Trebuie reţinut şi faptul că, încă din 1964, acest termen a fost adoptat şi de ONU.


Piaţa mondială nu este o noţiune geografică, ci una economică. Ea reprezintă ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii economici de pe întregul glob.

Piaţa mondială este eterogenă, fiind alcătuită din segmente specifice tranzacţiilor cu diferite categorii de bunuri sau servicii. În practică, există o piaţă mondială a petrolului, a mobilei, a autoturismelor, a obiectelor de artă, a asigurărilor etc.



Sistemul economiei mondiale se caracterizează printr-o anumită organizare lăuntrică, generată de structuri, mecanisme şi raporturi între actorii săi principali, organizare care conduce la existenţa unei anumite ordini mondiale. Astfel, ordinea mondială ar putea fi definită drept: „starea calitativă a economiei mondiale într-o perioadă istorică” (S. Dumitrescu, 1998). Întreg sistemul economic mondial se compune, în principal din suma economiilor naţionale ale ţărilor.

În planul economiei mondiale, noţiunea de ordine poate fi apropiată de cea de echilibru, dar în timp ce prima se raportează la existenţa unui sistem (configurat de subiecţii săi şi relaţiile dintre ei), cea de-a doua are în vedere cu deosebire pieţele.

Pornind de la comparaţia dintre ordine şi echilibru, se poate pune o altă întrebare generală: al cui rezultat este ordinea în plan mondial, al acţiunii forţelor pieţei sau al acţiunii conştiente a unor subiecţi ai economiei mondiale?

Dacă se consideră diferitele subisteme ale economiei mondiale, putem afirma că unele echilibre, la nivelul unor pieţe componente (ca de pildă pieţele internaţionale ale unor mărfuri sau servicii) se datorează în bună parte forţelor pieţei. Dar şi la nivelul pieţelor mondiale (înţelese ca ansamblul acţiunilor agenţilor economici individuali şi ale firmelor), în decursul perioadei de după cel de-al doilea război mondial s-a acţionat în direcţia corectării sau chiar deformării acţiunii mecanismelor de piaţă, de către unii dintre „creatorii de ordine economică mondială”, precum marile state, societăţile transnaţionale, grupările de state, organizaţiile economice internaţionale, multilaterale sau regionale. Exemplele de acest gen sunt numeroase. În sfera comerţului internaţional, de pildă, echilibrele pieţelor internaţionale ale anumitor produse de bază sau chiar ale unor produse finite (textilele) au fost determinate prin acorduri interguvernamentale

Studiile clasice privind ordinea economică mondială pornesc de la două premise:

a) existenţa unui sistem economic mondial;

b) principalii actori creatori de ordine economică mondială sunt statele naţionale.
Din anii '90 această perspectivă este nuanţată şi apar numeroase studii care aduc argumente privind rolul tot mai important, cel puţin la fel de important ca acela al statelor naţionale, al altor actori ai economiei mondiale, cum ar fi: societăţile transnaţionale şi organizaţiile internaţionale (inclusiv cele de integrare economică).

1.2. CADRUL INSTITUŢIONAL (ONU, UE)
1.2.1. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, are 192 de state membre. ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional.

Sediul central al organizaţiei este situat în New York.

Acestea sunt principalele diviziuni ale ONU:

În Adunarea Generală, există reprezentaţi ai fiecărui stat membru. Fiecare stat are drepturi egale de vot. De asemenea, rezoluţiile Adunării nu sunt legi, ci doar recomandări.



Consiliul de Securitate: 15 membri, din care 5 permanenţi (China, Rusia, Franţa, Regatul Unit şi SUA), şi restul aleşi pentru un mandat de doi ani. În fiecare an sunt aleşi cinci noi membri. Deciziile importante ale Consiliului de Securitate trebuie să fie votate de 9 membri, dintre toţi aceşti membri, în principal aici se vorbeşte de dreptul de Veto.

Consiliului Economic şi Social îi sunt subordonate multe din organizaţiile speciale.

Consiliul de Tutelă şi-a suspendat momentan activitatea.

Curtea Internaţională de Justiţie decide dispute internaţionale (se află la Haga).

Secretariatul Naţiunilor Unite: cea mai mare funcţie administrativă este cea de Secretar General al ONU

Din organizaţiile speciale ale ONU fac parte fondul de ajutorare a copiilor, UNICEF, programul de protecţie a mediului, UNEP, programul de dezvoltare a drepturilor femeilor, UNIFEM, comisariatul pentru refugiaţi, UNHCR, programul de dezvoltare, UNDP şi altele. ONU lucrează cu următoarele organizaţii autonome: UNESCO, OIS, OIM, BIRD, FMI şi altele.



Organizaţia Naţiunilor Unite se înfiinţează în 24 octombrie 1945, când un numar de 51 de ţări se angajau să menţină pacea prin cooperare internatională şi securitate colectivă.

Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, China, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Filipine, Franţa, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.

1946: Liga Naţiunilor este desfinţată oficial.

Următoarele aderări se petrec, în ordine cronologică, astfel:



1946: Afganistan, Islanda, Suedia şi Thailanda; 1947: Pakistan şi Yemen; 1948: Birmania; 1949: Israel; 1950: Indonezia; 1955: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania, Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka; 1956: Japonia, Maroc, Sudan şi Tunisia; 1957: Ghana şi Malaezia; 1958: Guineea; 1960: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de fildeş, Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali, Nigeria, Niger, Senegal, Somalia şi Togo; 1961: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone şi Tanzania; 1962: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago şi Uganda; 1963: Kenia şi Kuweit; 1964: Malawi, Malta şi Zambia; 1965: Gambia, Maldivele şi Singapore; 1966: Barbados, Botswana, Guyana şi Lesotho; 1967: Yemen; 1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius şi Swaziland; 1970: Fiji; 1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman şi Emiratele Arabe Unite; 1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul; 1973: Bahamas şi Germania (atât de est cât şi de vest); 1974: Bangladesh, Grenada şi Guineea-Bissau; 1975: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee, São Tomé şi Príncipe şi Suriname; 1976: Angola, Samoa şi Seychelles; 1977: Djibouti şi Vietnam; 1978: Dominica şi Insulele Solomon; 1979: Sfânta Lucia; 1980: Sfântul Vincent şi Grenadine şi Zimbabwe; 1981: Antigua şi Barbuda, Belize şi Vanuatu; 1983: Sfântul Kitts şi Nevis; 1984: Brunei; 1990: Liechtenstein şi Namibia. Se unesc Republica Federală a Germaniei cu Republica Democrată Germană devenind un singur membru; 1991: URSS dispare, Rusia moşteneşte locul de mebru permanent în Consiliul de Securitate. Şapte noi state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall, Micronezia, Coreea de Nord şi Coreea de Sud; 1992: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia şi Herţegovina, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Croaţia, Republica Moldova, San Marino, Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan; 1993: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco şi Slovacia; 1994: Palau; 1999: Kiribati, Nauru şi Togo; 2000: Tuvalu; 2002: Timorului de Est şi Elveţia; 2006: Muntenegru.

2001: Secretarul General al ONU, Kofi Annan primeşte Premiul Nobel pentru Pace.

Cand statele devin membre ONU, ele acceptă şi îşi asumă obligaţiile prevăzute în Carta Naţiunilor Unite, un tratat internaţional care stabileşte principiile de bază ale relaţiilor internaţionale.

Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:


  • să menţină pacea şi securitatea internatională;

  • sa dezvolte relaţii de prietenie între naţiuni;

  • sa coopereze în rezolvarea problemelor internaţionale şi în promovarea respectului pentru drepturile omului;

  • şi să fie un centru pentru armonizarea acţiunilor tuturor statelor.

ONU nu este un guvern şi nu emite legi. Ofera totuşi mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaţionale şi pentru formularea de politici în chestiuni care afectează pe toată lumea. In cadrul Organizatiei toate statele membre – mari sau mici, bogate sau sarace, cu vederi politice si sisteme sociale diferite – au un cuvânt de spus şi drept de vot egal.

ONU are şase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutela şi Secretariatul – au sediul central in New York. Cel de-al şaselea - Curtea Internationala de Justitie - îşi desfaşoară activitatea la Haga, în Olanda.


1.2.2. Uniunea Europenă
Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul 1951, între şase ţări europene: Belgia, Germania, Franta, Luxemburg şi Olanda. In aceşti 50 de ani, Uniunea Europeana a trecut prin prin cinci valuri de aderări:

-1973 Danemarca, Irlanda si Regatul Unit

-1981 Grecia

-1986 Spania si Portugalia

-1995 Austria, Finlanda si Suedia –

-2004 Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria

- 2007 România şi Bulgaria

UE are astazi 27 de state membre, 460 de milioane de locuitori şi se pregateste pentru a sasea extindere. Turcia, Croatia şi Republica Macedonia sunt ţări candidate cu care negocierile de aderare tocmai au inceput. In UE nu exista o majoritate, ci numai minorităţi. In ciuda diferentelor dintre acestea, la baza intregii constructii europene a stat vointa de a lucra impreuna. Pe baza convingerii ca in unele domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel national, s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre. Existenta acestor politici comune confera unicitate Uniunii Europene, pentru ca demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatii statelor membre catre institutiile europene. Misiunea UE este de a organiza relatiile dintre statele membre si popoarele acestora, intr-o maniera coerenta, avand drept suport principiul solidaritatii.

Principalele obiective ale Uniunii sunt: asigurarea pacii si a valorilor sale (respectul pentru demnitatea umana, libertate, democratie, egalitate, domnia legii precum si respectarea drepturilor omului si ale minoritatilor), dar si asigurarea bunastarii cetatenilor sai. Pe langa acestea, Uniunea isi propune să promoveze: - progresul economic si social (piata unica a fost instituita in 1993, iar moneda unica a fost lansata in 1999); - sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internationala (prin ajutor umanitar pentru tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor internationale, pozitii comune in cadrul organizatiilor internationale); - sa instituie cetatenia europeana (care nu inlocuieste cetatenia nationala dar o completeaza, conferind un numar de drepturi civile si politice cetatenilor europeni); - sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justitie (legata de functionarea pietei interne si in particular de libera circulatie a persoanelor); - sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislatiei adoptate de catre institutiile europene, impreuna cu tratatele fondatoare);

Cinci institutii sunt implicate in conducerea Uniunii Europene:



  • Parlamentul European (ales de catre popoarele statelor membre),

  • Consiliul (reprezentand guvernele statelor membre),

  • Comisia (executivul si organismul cu drept de a initia legislatie),

  • Curtea de Justitie (care asigura compatibilitatea cu dreptul comunitar),

  • Curtea de Conturi (responsabila de controlul folosirii fondurilor comunitare).

Aceste institutii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acorda sprijin ca pozitiile diferitelor categorii sociale si regiuni ale Uniunii Europene sa fie luate in considerare), Avocatul Poporului in Uniunea Europeana (care se ocupa de plangerile cetatenilor cu privire la administratia la nivel european), Banca Europeana de Investitii (institutia financiara a UE) si Banca Centrala Europeana (raspunzatoare de politica monetara in zona euro). Pe langa aceste obiective, Uniunea se angajeaza sa respecte si sa pastreze specificul cultural si diversitatea lingvistica a statelor membre. Obiectivele Uniunii Europene sunt definite inca o data in cadrul Tratatului privind Constitutia Europeana, care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 2006, dupa finalizarea procesului de ratificare de catre fiecare stat membru.

Creată în scopul de a garanta o pace durabila, constructia europeana s-a concretizat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. La 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea in comun a resurselor de carbune si de otel ale Frantei si Germaniei in cadrul unei organizatii deschise catre celelalte tari europene. La apel au raspuns inca patru state, Tratatul de instituire a Comunitatii Economice a Carbunelui si a Otelului fiind semnat la Paris, 18 aprilie 1951, de catre Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia. Tratatul CECO a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. La 25 martie 1957,cele sase state membre ale CECO semneaza, la Roma, Tratatele de instituire a Comunitatii Europene si Energiei Atomice (Euratom), denumite generic, "Tratatele de la Roma". La cele trei Comunitati au aderat in anii urmatori noua state: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie in 1973, Grecia in 1981, Spania si Portugalia in 1986, Austria, Finlanda si Suedia in 1995.



Prin tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 si intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeana, avand la baza cei trei piloni: -primul pilon, Comunitatile Europene, permite Uniunii sa coordoneze politici comune si partajate in diverse domenii (piata unica, transporturi, concurenta, moneda unica, ocuparea fortei de munca, educatie, cultura, sanatate, protectia consumatorilor, cercetare, protectia mediului, agricultura, s.a.) urmand obiectivul de coeziune economica si sociala; -al doilea pilon, Politica externa si de securitate comuna, reprezinta cadrul actiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene in acest domeniu; -al treile pilon, Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala, este cadrul cooperarii dintre organele de politie si de justitie din cele 15 state membre pentru consolidarea securitatii interne.

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 si intrat in vigoare la mai 1999, contine prevederi in urmatoarele domenii: -drepturile cetatenilor (in special, protectia drepturilor fundamentale) - cooperarea in domeniul securitatii si justitiei (integrarea acquis-ului Schengen in competentele Uniunii Europene) - politica externa si de securitate comuna (alegerea unui Inalt Reprezentant pentru PESC) - consolidarea democratiei Tratatul de la Amsterdam extinde aria politicii de protectie a consumatorilor, stabileste ca obiectiv dezvoltarea durabila a mediului inconjurator, confera Uniunii Europene o noua competenta in materie de ocupare a fortei de munca, consolideaza protectia sociala in domeniul egalitatii de sanse si al luptei impotriva excluderii.

Tratatul de la Nisa a fost semnat de catre Ministrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 si a intrat in vigoare la 1 februarie 2003, dupa ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot in parlamentul national, fie prin referendum. Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, contine prevederi pentru a asigura o buna activitate institutionala in momentul cand Uniunea va avea aproape 30 de membrii, inscriindu-se deci in viziunea unei reforme institutionale ale carei 3 axe principale sunt: -componenta si modul de organizare al institutiilor europene -procedura de decizie din cadrul Consiliului de Ministrii -consolidarea cooperarii intre institutii In paralel cu cresterea numarului de membri, au existat si o serie de schimbari institutionale si structurale. Astfel, incepand cu 1 iulie 1967 incep sa functioneze o Comisie si un Consiliu comun pentru statele membre prin intrarea in vigoare a Tratatului de constituire a unui singur Consiliu si a unei singure Comisii a Comunitatilor Europene. In 1987, odata cu semnarea Actului Unic European, se adauga cooperarea politica celei economice. Prin intrarea in vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene (cunoscut si sub numele de Tratatul de la Maastricht) la 1 noiembrie 1993, se definesc cei trei piloni ai UE: cele trei comunitati (CECO, EURATOM si CEE), Politica Externa si de Securitate Comuna si Justitia si Afacerile Interne. Ulterior, Tratatului de la Maastricht i-au fost aduse perfectionari si schimbsri in ceea ce priveste reprezentarea statelor membre la nivelul institutiilor UE prin tratatele de la Amsterdam (intrat in vigoare la 1 mai 1999) Ii Tratatul de la Nisa, semnat in urma conferintei interguvernamentale din decembrie 2000. Procesul de reforma institutionala a culminat cu semnarea Tratatului privind Constitutia Europeana (octombrie 2004, Roma). La 16 aprilie 2003, zece state au semnat

Tratatul de aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Acesta a fost ratificat de catre cele 15 state membre UE, permitandu-le noilor membrii sa adere la Uniune la 1 mai 2004. Uniunea monetara a fost desavarasita in 2002, prin crearea zonei Euro, in cadrul careia cele 12 state participante ( Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania) au pus in circulatie moneda unica europeana.

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii, compus din 25 de comisari, numiţi de guvernele statelor membre din randul cetăţenilor acestora. Comisia Europeană are următoarele atribuţii:

Atribuţii de iniţiativă;

• Putere de execuţie, Comisia avand misiunea de a urmării aducerea la îndeplinire a deciziilor Consiliului;

• Asigură respectarea tratatelor şi a obligaţiilor comunitare putand impune sancţiuni pentru nerespectarea acestora;

• Gestionează bugetul şi fondurile structurale comunitare;

• Putere de negociere în raport cu statele terţe şi alte organizaţii;

Deşi membrii Comisiei sunt numiţi de statele membre, aceştia reprezintă interesele comunitare şi nu pe cele naţionale, asigurand respectarea tratatelor şi fiind responsabili cu aplicarea politicilor comunitare. Pe durata mandatului lor, comisarii europeni vor acţiona în deplină independenţă faţă de statele care i-au numit, abţinandu-se de le orice acţiune care ar putea fi incompatibilă cu atribuţiile lor. Pe toată durata mandatului comisarii nu vor desfăşura nici o activitate remunerată sau neremunerată.

Comisia este condusă de un preşedinte care este desemnat de Consiliu cu majoritate calificată şi aprobat de Parlamentul European. Componenţa Comisiei va fi aprobată în bloc de către Parlamentul European. Preşedintele este cel care decide repartizarea portofoliilor şi va putea cere demisia unui comisar, care trebuie aprobată de plenul Comisiei. Serviciile Comisiei sunt compuse din 26 de direcţii generale şi 9 servicii. Aparatul de lucru al Comisiei este extrem de numeros, avand aproximativ 250 de organe subsidiare şi numeroase grupuri de lucru, precum şi peste 17.000 de funcţionari, recrutaţi prin concurs cu o cat mai largă răspandire geografică.

Consiliul Uniunii este un organ interguvernamental, în care sunt reprezentate intereselor statelor membre ale Uniunii prin intermediul unui membru al guvernului naţional, care este abilitate să angajeze propriul guvern, delegat în funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi.

Atribuţiile Consiliului Uniunii sunt:

• Asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre; Are putere de decizie după ce obţine avizul Parlamentului sau în procedura de co-decizie cu acesta din urmă;

• Defineşte şi pune în aplicare Politica Europeană de Securitate Comună, coordonează domeniile de ordine publică şi cooperare judiciară în materie penală;

• Acordă Comisiei putere de execuţie în anumite politici comunitare, putand să îşi rezerve însă, în anumite situaţii, atribuţii proprii de execuţie

Consiliul Uniunii Europene este asistat de un Secretariat General dar şi de mai multe comitete, dintre care cele mai important este COREPER. COREPER este format din reprezentanţi ai statelor membre, fiind un organ permanent, de natură diplomatică, care pregăteşte şedinţele Consiliului, propunerile de decizii precum şi propunerile de compromis. Membrii COREPER sunt reprezentanţi permanenţi cu rang de ambasadori (COREPER I) fiind asistaţi de un reprezentant permanent adjunct (COREPER II)

Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, pe o perioadă de 6 luni de fiecare membru ale Consiliului. În timpul unei preşedinţii toate consiliile, COREPER precum şi toate organele interguvernamentale sunt prezidate de acelaşi stat.

Curtea Europeană de Justiţie are ca obiect fundamental asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Este instituţia care a avut un rol decisiv în stabilirea superiorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional. Atribuţiile principale ale Curţii de Justiţie sunt:

• Controlează legalitatea actelor emise de celelalte instituţii ale Uniunii;

• Controlează respectarea de către statele membre a obligaţiilor impuse de tratate;

• Interpretează normele comunitare ori de cate ori apare într-un proces o contestaţie în privinţa unei norme comunitare;

• Poate fi invitată să emită avize asupra acordurilor pe care Uniunea intenţionează să la încheie cu state terţe.

Curtea este compusă în prezent de 25 de judecători şi 8 avocaţi generali. Membrii Curţii sunt numiţi de către statele membre dintre cetăţenii lor, pentru un mandat de 6 ani. Aceşti sunt aleşi dintre juriştii cu experienţă, independenţi şi care îndeplinesc în statele de origine condiţiile pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale. Din randul judecătorilor este ales un preşedinte care conduce lucrările, le repartizează între diverse Camere ale Curţii, fixează termen. Avocaţii - generali asistă toate lucrările Curţii, expunandu-şi opiniile cu imparţialitate în oricare din cauzele prezentate în faţa Curţii.

În 1989, pentru a degreva Curtea de multitudinea de cauze prezentate, a fost înfiinţat Tribunalul de Primă Instanţă, organ de jurisdicţie, însă fiind un organism autonom din punct de vedere organizatoric. La fel ca şi Curtea de Justiţie, Tribunalul are 25 de judecători, numiţi de statele membre şi nu are nici un avocat general. Ocazional rolul acestuia poate fi luate de un judecător. Crearea Tribunalului de Primă Instanţă a permis crearea unui sistem jurisdicţional cu două trepte de jurisdicţie, dar şi transferarea unei părţi a din competenţele Curţii către noua jurisdicţie. De asemenea au fost create camere jurisdicţionale, specializate pe anumite domenii.

Pe langa institutii, UE include o serie de organisme specializate:

- Mediatorul European si institutiile financiare: Banca Centrala Europeana si Banca Europeana de Investitii;

- Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor si Comitetul Economic si Social;

- Organisme interinstitutionale: Oficiul de Publicatii Oficiale al Comunitatilor Europene si Oficiul de Selectie a Personalului Comunitatilor Europene;

- Agentii descentralizate:

- 17 agentii comunitare specializate care functioneaza in cadrul domeniul comunitar (primul pilon al Tratatului CE);

- ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) si Centrul European pentru Observatii din Satelit, ambele functionale in cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna (al doilea pilon);

- Europol si Eurojust in cadrul Cooperarii Politienesti si Judiciare in Materie Penala (al treilea pilon).
Comitetul Regiunilor

Înfiinţarea Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de la Maastricht a răspuns cererii formulate de autorităţile locale şi regionale de a fi reprezentate în Uniunea Europeană. În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul instituţional comunitar Comitetul şi-a caştigat un loc bine definit datorită experienţei politice a membrilor săi la diferite niveluri locale şi a cunoaşterii aprofundate a problematicii regionale şi locale.

Comitetul Regiunilor joacă un rol important in procesul de integrare europeană. Unul din principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale a statelor membre. Comitetul Regiunilor are, ca şi consecinţă a extinderii, pană la 344 de membri şi un număr egal de membri supleanţi, numiţi pentru o perioadă de patru ani de către Consiliul Uniunii Europene, care îşi desfăşoară activitatea în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul membrilor poate fi reînnoit.

Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează complet independent pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, urmărind interesul general al Uniunii Europene. Comitetul Regiunilor reprezintă o "punte" de legătură între instituţiile europene şi regiunile, comunele şi oraşele Uniunii Europene. Membrii Comitetului Regiunilor deţin mandate (administrative) pe plan regional sau local, nu funcţionează permanent la Bruxelles şi ca urmare menţin constant legătura cu cetăţenii. Se reunesc de cinci ori pe an în sesiune plenară, ocazie cu care adoptă recomandările făcute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.

Comitetul Economic si Social Comitetul Economic şi Social (CES) este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale. Comitetul are rolul unui forum de dezbatere şi reflexie, atat la nivel european cat şi la nivelul statelor membre. Comitetul Economic şi Social este format din 222 de membri ce reprezintă patronatul, muncitorii, agricultorii, întreprinderile mici şi mijlocii, comerţul şi asociaţiile mesteşugăreşti, cooperativele, societăţile de întrajutorare, profesiunile liberale, consumatorii, organizaţiile pentru protecţia mediului, familiile, ONG - urile cu caracter "social" etc. Comitetul Economic şi Social are trei misiuni fundamentale:• să ofere consultanţă celor trei mari instituţii (Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia); • să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii civile la iniţiativa europeană şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată cetăţenilor săi; • să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările ne-membre (sau grupuri de ţări) iar în acest scop de a promova dialogul organizat cu reprezentanţii acestora şi constituirea unor organisme similare în zonele vizate: Europa Centrală şi de Est, Turcia, ţările EUROMED, ACP, şi MERCOSUR etc. ("dezvoltare instituţională").

Banca Centrala Europeană Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale celor 25 de State Membre. Termenul "Eurosistem" defineşte Banca Centrală Europeană şi băncile centrale/naţionale ale statelor care au aderat la zona Euro.

Obiectivele acestui sistem sunt:

• definirea şi implementarea politicii monetare a zonei Euro;

• derularea operaţiunilor externe;

• păstrarea şi administrarea rezervelor statelor membre;

• promovarea unui sistem eficient de plăţi. SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director şi Comitetul Executiv. Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro.

Comitetul Executiv este compus din Preşedintele BCE, Vice-Preşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscuţi în domeniul monetar bancar. Consiliul General este compus din Preşedintele şi Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din cele 25 de State Membre ale UE.

Curtea Europeană de Conturi este o instituţie independentă , însărcinată cu verificarea gestiunii finanţelor comunitare. Aceasta realizează un control extern, independent de organele comunitare.

Atribuţiile Curţii de conturi sunt:

• De control asupra bugetului Uniunii, operaţiunilor financiare bugetare şi extrabugetare, asupra fondurilor structurale, precum şi asupra acţiunilor finanţate din bugetul Uniunii Europene;

• Rol consultativ în ceea ce priveşte proiectele de acte juridice referitoare la finanţele comunitare;

• Urmăreşte legalitatea şi regularitate încasărilor şi a cheltuielilor;

• Întocmeşte rapoarte generale asupra întregii activităţi de control. Curtea Europeană de Conturi are 25 de membrii, numiţi de statele membre din randul auditorilor naţionali recunoscuţi pentru independenţa şi competenţa lor. Aceştia sunt aleşi pentru un mandat de 6 ani. Curtea funcţionează pe principiul colegialităţii, preşedintele fiind numit din randul celorlalţi membrii ai Curţii, pentru un mandat de 3 ani. Activitatea Curţii se desfăşoară prin intermediul unor sectoare conduse de fiecare membru, pe langă aceştia funcţionand peste 550 de funcţionari.

Legislatia Uniunii Europene este impartita in doua categorii:- legislatie primara: tratatele fondatoare si tratatele modificatoare;- legislatie secundara: acte adoptate de catre institutiile Uniunii Europene.Tratatele de baza includ prevederile referitoare la obiectivele Uniunii Europene si ale celor trei comunitati, precum si la modul de functionare al institutiilor comunitare. Pentru mai multe detalii, consultati link-urile de mai jos:- Acces la legislatia comunitară, portalul EUR-Lex; - Ghidul Practic Comun. Ce tipuri de acte adopta institutiile Uniunii Europene?- regulamentul este direct aplicabil in toate Statele Membre si stabileste atat obiectivul de atins, cat si instrumentele de realizare a lui. - directiva stabileste obiectivele de atins de catre Statele Membre, care au posibilitatea de a-si alege mijloacele de punere in aplicare a acestora. Directiva prevede un termen limita de transpunere in legislatia nationala si vizeaza armonizarea legislatiilor nationale, in special pentru realizarea Pietei unice. - decizia reglementeaza situatii speciale si nu este obligatorie decat pentru anumite entitati la care face referire: anumite State Membre sau societati comerciale. De exemplu, Comisia Europeana poate autoriza sau interzice, prin intermediul unei decizii, ajutorul public acordat de catre un Stat Membru unei intreprinderi. - recomandarea si avizul nu sunt obligatorii.

Principiile care stau la baza cadrului juridic comunitar sunt:

- Dreptul comunitar este direct aplicabil, ceea ce presupune ca legislatia Uniunii Europene acorda drepturi si impune obligatii nu numai Statelor Membre, ci si cetatenilor din UE.

- Dreptul comunitar primeaza asupra dreptului national in cazul in care prevederile comunitare sunt in contradictie cu cele nationale.

- Dreptul comunitar are efect direct, de exemplu, libertatile stabilite prin cadrul juridic referitor la Piata interna devin, in momentul adoptarii lor, drepturi ale cetatenilor si pot fi revendicate prin actiuni in instantele nationale.

Dreptul de initiativa legislativa in elaborarea actelor normative din cadrul politicilor comunitare este detinut de catre Comisia Europeana. In cadrul cooperarii din domeniul Justitiei si Afacerilor Interne, pe langa Comisie, acest drept apartine si Statelor Membre UE. In cadrul Politicii Externe si de Securitate Comuna, Consiliul Uniunii Europene poate cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei.

Actele sunt insa adoptate de catre Consiliul Uniunii Europene si de catre Parlamentul European prin diferite proceduri decizionale:

1. procedura de consultare simpla: Parlamentul trebuie sa-si dea avizul inainte ca propunerea legislativa a Comisiei Europene sa fie adoptata de catre Consiliul UE. Consiliul poate dupa aceea sa adopte propunerea cu sau fara amendamentele introduse de Parlamentul European. Aceasta procedura se aplica pentru adoptarea actelor referitoare la agricultura (recorelarea preturilor), impozitare, concurenta si la armonizarea legislatei din unele domenii.

2. procedura de cooperare implica doua lecturi ale Parlamentului European. Dupa prima lectura, Comisia indica amendamentele pe care le accepta inainte de a trimite propunerea Consiliului UE. La a doua lectura, Consiliul trebuie sa ia in considerare amendamentele adoptate prin majoritate absoluta. Dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, procedura de cooperare este aplicata in foarte putine cazuri (doua prevederi ale Uniunii Economice si Monetare).

3. procedura de codecizie: Un act este adoptat daca Parlamentul European si Consiliul UE aproba actul respectiv in prima lectura. Daca nu se ajunge la un acord intre aceste institutii, se formeaza un “comitet de conciliere” (cu un numar egal de membri din Parlamentul European si din Consiliul UE) care vizeaza obtinerea unui compromis referitor la actul respectiv. Daca nici asa nu se ajunge la un acord, Parlamentul poate respinge propunerea prin vot in majoritate absoluta. Aceasta procedura se aplica in numeroase domenii, precum: libera circulatie a fortei de munca, protectia consumatorilor, educatie, cultura, sanatate publica, retele trans-europene de transport etc.

4. procedura de aviz conform: Parlamentul poate accepta sau respinge o propunere, dar nu o poate modifica. Avizul conform este necesar in adoptarea actelor referitoare la organizarea si obiectivele Fondurilor Structurale si de Coeziune, precum si pentru acorduri internationale incheiate intre Uniune si state terte.

Institutia care vegheaza la respectarea dreptului comunitar este Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE), cu sediul la Luxemburg. Pentru a consolida garantiile judiciare acordate persoanelor fizice si judirice, a fost infiintat, in 1989, Tribunalul de Prima Instanta, permitind astfel Curtii de Justitie sa se concentreze asupra atributiei sale de baza, respectiv interpretarea uniforma a legislatiei comunitare. Tipurile de actiuni in fata Curtii de Justitie a Comunitatilor sunt urmatoarele: - actiune in constatarea neindeplinirii obligatiilor de catre un Stat Membru; poate fi intentata de catre Comisia Europeana sau de catre un Stat Membru; - actiune in anulare, destinata anularii unui act al unei institutii a Uniunii Europene, considerat ilegal. Reclamanti pot fi Statele Membre, institutiile Uniunii Europene. Persoanele fizice sau juridice pot intenta o astfel de actiune (numai in cazul in care actul are efect direct si individual asupra reclamantului) la Tribunalul de Prima Instanta. - actiune relativa la abtinerea institutiilor comunitare de a actiona (absenta unei propuneri legislative din partea Comisiei Europene sau a unei decizii din partea Consiliului de Ministri). Reclamanti pot fi Statele Membre, institutiile Uniunii Europene (Comisia Europeana, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea Europeana de Conturi, Banca Centrala Europeana). Cazurile intentate de catre persoane fizice sau juridice (posibile numai in cazul in care actul care nu a fost adoptat ar fi avut efect direct si individual asupra reclamantului) sunt judecate de catre Tribunalul de Prima Instanta. - actiune pentru pronuntarea unei hotarari preliminare asupra validitatii unui act comunitar, care poate fi introdusa de catre instantele nationale (la cererea unei parti); - actiune in raspundere (in daune), pentru repararea daunelor efectuate de catre organele sau agentii institutiilor comunitare in exercitiul functiunii, care poate fi intentata de catre Statele Membre, in fata Curtii de Justitie a Comunitatilor, si de catre persoane fizice sau juridice, in fata Tribunalului de Prima Instanta.

Actele adoptate de catre institutiile UE sunt publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acesta este publicat zilnic in toate limbile oficiale din Uniunea Europeana, in doua serii: - seria L (legislatie); - seria C (informatii si anunturi). Suplimentul Jurnalului Oficial (seria S) apare numai in format electronic pe site-ul TED. In seria S a Jurnalului Oficial sunt publicate anunturi de licitatii pentru: contracte de lucrari publice, contracte de servicii, contracte de achizitii in sectorul apei, in sectorul energetic si in transporturi, in sectorul telecomunicatiilor, contracte din cadrul reglementarilor GATT. Procedura legislativa pentru adoptarea unui act poate fi observata in paginile de internet PreLex sau OEIL (Observatorul legislativ al Parlamentului European). Hotararile judecatoresti sunt publicate in pagina de internet http://curia.europa.eu/en/index.htm.

Parlamentul European a fost creat, ca şi instituţie a Comunităţilor Europene, în 1951, odată cu crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, avand denumirea de "Adunare Comună". Semnarea, în 1957 a Tratatelor de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, a adus şi unificarea celor trei adunări sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană.

Parlamentul European are următoarele atribuţii:

• Atribuţii legislative pe care le exercită alături de Consiliul Uniunii Europene;

• Exercită un control politic asupra Consiliului şi a Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi posibilitatea de a forţa Comisia să demisioneze prin intermediul moţiunii de cenzură;

• Emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internaţionale;

• Co-decizie legislativă în domeniul bugetar;

• Numeşte şi destituie Mediatorul European;

• Atribuţii consultative în procesul elaborării actelor comunitare.

Parlamentul European se compune din "reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunităţi", reprezentand interesele naţionale. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, noul Parlament European are un număr de 732 de membrii, aleşi prin vot universal pentru un mandat de 5 ani, aceştia fiind organizaţi în grupuri politice transnaţionale. În momentul de faţă există 7 grupuri politice şi o serie de membrii fără apartenenţă. Organele de conducerea sunt preşedintele şi biroul acestuia, numiţi din randul membrilor Parlamentului. De asemenea Parlamentul are 20 comisii de lucru permanente care asigura continuitatea lucrărilor. Pe langă acestea, Parlamentul poate înfiinţa comisii temporare pentru o perioadă nu mai mare de 12 luni.



Constituţia europeană reprezinta un pas important in constructia europeana. Este gandita sa raspunda provocarilor unei lumi in schimbare, provocari cu care se confrunta o Uniune care traverseaza cea mai mare extindere si, nu in ultimul rand, a unei Europe unite cu peste 450 de milioane de locuitori. Constitutia europeana trebuie sa creeze cadrul pentru democratie, libertate si transparenta, pentru o Europa eficienta care lucreaza mai aproape de fiecare cetatean. Constitutia Europeana inlocuieste tratatele existente cu un text unic. Constitutia Europeana coexista cu constitutiile nationale si institutiile tarilor europene, in nici un caz nu le inlocuieste. Constitutia asigura continuitatea legala a Comunitatilor, simplificand instrumentele legale si adaptand procesul decizional la provocarile actuale. Constitutia europeana este impartita in patru parti. Prima parte defineste ce este Uniunea Europeana, care ii sunt valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile decizionale si institutiile. Partea a II-a contine Carta Drepturilor Fundamentale. Partea a III-a descrie politicile si modul de functionare a Uniunii Europene. Partea a IV-a contine prevederile finale, inclusiv procedurile de revizuire si adoptare a Constitutiei.

Principiile fondatoare ale Uniunii - Valorile si obiectivele Uniunii sunt consacrate formal de dreptul comunitar, la fel ca si drepturile cetatenilor europeni, datorita includerii Cartei Drepturilor Fundamentale in Constitutie. - Uniunea dobandeste personalitate juridica prin fuziunea Uniunii Europene cu Comunitatea Europeana - Competentele (exclusive, partajate si de coordonare) si repartizarea lor intre state membre si Uniune sunt definite in mod clar si irevocabil. - Pentru prima data statele membre se pot retrage din Uniune datorita introducerii clauzei de retragere voluntara. - Instrumentele de actiune legislativa ale Uniunii sunt simplificate, numarul lor fiind redus de la 15 la 6. Acelasi lucru se intampla cu terminologia, prin introducerea legii europene si a legii cadru europene.

Institutiile - Fotoliile din Parlamentul European sunt distribuite in mod degresiv si proportional. Incepand cu urmatorul mandat, adica din 2009, Constitutia prevede minimum 6 fotolii parlamentare pentru statele membre. Numarul maxim de fotolii parlamentare pe care un stat membru le poate avea este 96. Textul prevede ca o decizie privind compozitia Parlamentului European pentru mandatul 2009-2014 sa fie luata de Consiliul European la propunerea Parlamentului, prin vot unanim. Numarul parlamentarilor nu va depasi 750. - Consiliul European, care va fi prezidat de un presedinte ales pentru doi ani si jumatate, este recunoscut formal ca institutie europeana. Se renunta la presedintia semestriala a Consiliului european. - Statele membre vor avea cate un comisar european pana in 2014, data de la care numarul de comisari va fi redus, fiind egal cu doua treimi din numarul statelor membre. In plus, comisarii isi vor exercita functia prin rotatie. - Presedintele Comisiei va fi ales de catre Parlamentul European pe baza unei propuneri de la Consiliul European. - Este creata functia de Ministru al Afacerilor Externe care preia sarcinile Comisarului pentru Relatii Externe si a Inaltului Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna, fiind subordonat Consiliului. Ministrul de Afaceri Externe prezideaza si Consiliul de Ministri reunit in formatia care trateaza probleme de politica externa.

Procesul decizional - S-a convenit asupra unui nou sistem de majoritate calificata: 55% dintre statele membre reprezentand 65% din populatie; - Majoritatea calificata in Consiliul de Ministri se aplica pentru alte 20 de domenii existente si alte 20 nou create; - Adoptarea in comun a legilor si legilor cadru europene de catre Parlamentul European si Consiliu devine norma (procedura legislativa ordinara); - Sunt create cateva clauze pasarela pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicarii votului cu majoritate calificata si trecerea la procedura legislativa ordinara; - De acum inainte, atat Parlamentul European cat si Consiliul de Ministri sunt obligate sa tina sedinte publice cand analizeaza si adopta o propunere legislativa (transparenta procedurilor).

Pentru prima data sunt definite fundamentele democratice ale Uniunii, inclusiv democratia participativa. Este introdus dreptul la initiativa civica pentru cetateni (la cererea a cel putin un milion de cetateni dintr-un anumit numar de state membre, Comisia poate fi determinata sa inainteze o propunere legislativa conform doleantelor semnatarilor); - Constitutia consolideaza punerea in aplicare a principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii: de acum inainte, fiecare parlament national va avea posibilitatea sa analizeze propunerile Comisiei din punct de vedere al principiului subsidiaritatii, concluziile putand duce la revizuirea propunerii initiale facute de Comisie; - Constitutia consolideaza politica regionala a Uniunii, o politica bazata pe solidaritate si proximitate fata de cetateni. Politica regionala promoveaza coeziunea si solidaritatea economica, sociala si teritoriala intre statele membre. De acum inainte, solidaritatea si coeziunea reprezinta obiectivul principal al Uniunii Europene. Aceasta inseamna ca de solidaritatea UE, mai concret, de asistenta financiara, beneficiaza acum toate regiunile dezavantajate sau regiunile in dificultate; - Constitutia Europeana contine prevederi suplimentare referitoare la protectia mediului. Principiul dezvoltarii durabile ocupa un loc central in proiectul european.



Ratificarea Constitutiei In 29 octombrie 2004, Sefii de State si de Guverne ale celor 25 de State Membre si 3 Tari Candidate au semnat Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa unanim adoptata de catre ei in 18 iunie acelasi an. Tratatul intra in vigoare doar cand a fost adoptat de catre fiecare dintre tarile semnatare in concordanta cu propriile proceduri constitutionale, Statele Membre avand doi ani la dispozitie ca sa ratifice textul Constitutiei.


2. DIMENSIUNILE MARKETINGULUI INTERNAŢIONAL


    1. CONDIŢIILE PIEŢEI

Pe pieţele internaţionale se regăsesc o mulţime de probleme diverse şi complexe. Istoria acestora începe cu schimburile directe între bunuri, realizate direct sau indirect de producători. Apoi au urmat schimburi de produse contra servicii. Evaluarea produselor şi serviciilor era extrem de subiectivă. Astfel, au apărut banii, cu care au fost apreciate valorilor produselor şi a serviciilor. La început banii au avut o valoare intrinsecă (fiind realizaţi din metale preţioase, sau aliaje ale acestora. Cu timpul banii au căpătat funcţia unui bilet la ordin, necesar livrării unor produse sau realizării unor servicii. Contravaloarea de schimb a acestora a căpătat numele de preţ plătit în bani. În mare măsură răspunderile de marketing au fost preluate de vânzător, care trebuia să explice şi să convingă asupra valorii produsului. Oricum, banii plătiţi şi preluarea mărfii încheia tranzacţia.



Pe piaţa internaţională a apărut problema valorii banilor ca monedă de schimb, fiecare ţară având propria monedă. Astfel, cursul de schimb între monedele naţionale a marcat o altă dificultate pe piaţă. Şi aurul şi argintul, ca acoperire cu echivalenţă valorică a monedelor, au avut un rol important în acest sens, dar aprecierea valorii acestora a însemnat un alt motiv de discuţie, legată şi de reputaţia ţării emitentă a monedei, de puterea economică a acesteia. De multă vreme dolarul american (SUA), este considerată ca cea mai puternică monedă, de referinţă, pe majoritatea pieţelor. În tranzacţiile internaţionale, cursurile de schimb faţă de moneda de referinţă, (dolarul SUA, de exemplu), fac subiectul negocierilor şi stabilire a preţurilor. Mai ales pentru ţările asiatice, fluctuaţiilor cursurilor de schimb au provocat mari circulaţii ale mărfurilor, diferit plătite. Desigur, preţurile sunt stabilite de piaţă, dar de la producător până la consumator produsele trec prin mai multe „mâini”, fiecare cu rol comercial. Balanţele comerciale dintre ţări influenţează condiţiile oferite de pieţe, asemenea influenţele politice şi culturale. Marketingul internaţional este activitatea cu important rol în evaluarea produselor şi serviciilor, dând o notă aparte condiţiilor pieţei internaţionale.

Teoriile comerciale ale firmei pe pieţele internaţionale asigură o structură pentru înţelegerea şi estimarea modelelor de afaceri internaţionale în condiţiile în care forma predominantă a relaţiilor comerciale între naţiuni este reprezentată de tranzacţiile dintre vânzători şi cumpărători independenţi din ţări diferite. Relaţiile comerciale au la bază un avantaj absolut sau un avantaj comparativ.


Aceste teorii au o serie de limite datorită faptului că ipotezele simplifică realitatea.

  • Factorii de producţie (capitalul, munca şi pământul) sunt consideraţi ca fiind imobili între ţări.

  • Informaţia privind oportunităţile de comerţ exterior este perfectă.

  • Firmele din diferite ţări sunt considerate entităţi independente.

  • Piaţa este caracterizată de concurenţa perfectă, fiind neglijate situaţiile de oligopol sau monopol.

  • Produsele sunt considerate standardizate şi transferabile.

  • Elementele de know-how tehnologic, managerial şi de marketing nu sunt recunoscute ca fiind baze ale avantajului comparativ.

  • Importul şi exportul sunt considerate singurele modalităţi de transfer al produselor şi serviciilor de pe o piaţă pe alta.

Piaţa este mai eficientă când tranzacţiile se realizează între un număr mare de cumpărători şi ofertanţi. Ea prezintă dezavantaje atunci când tranzacţiile au un nivel ridicat de incertitudine, când se fac schimburi pe termen lung cu bunuri complexe şi eterogene între un număr restrâns de parteneri sau atunci când elementele sunt dificil de tranzacţionat (de ex. know-how tehnologic, managerial, organizaţional, sau loialitatea faţă de o marcă).


    1. AFACERI INTERNAŢIONALE



Procesul de internaţionalizare a întreprinderii


Principalii factori care pot motiva întreprinderea să iniţieze procesul de internaţionalizare sunt: asigurarea stabilităţii vânzărilor; existenţa unor resurse subutilizate; oportunităţile oferite de pieţele externe; existenţa unui avantaj concurenţial solid şi durabil; posibilitatea utilizării la scară globală a avantajului concurenţial; obţinerea controlului asupra unor pieţe; minimizarea impactului taxelor vamale şi ale cursurilor de schimb.

Factorii care influenţează performanţele întreprinderii în marketingul internaţional

  • Caracteristicile întreprinderii - Dimensiunea, localizarea geografică, resursele financiare, productive şi logistice, portofoliul de produse, structura costurilor sunt principalele caracteristici ale întreprinderii care îşi pun amprenta asupra performanţelor în marketingul internaţional.

  • Comportamentul întreprinderii - Alături de caracteristicile întreprinderii, asupra nivelului de performanţă în marketingul internaţional îşi pune amprenta şi comportamentul acesteia. Analizăm acest aspect din perspectiva comportamentului managerial şi al comportamentului angajaţilor.

  • Comportamentul managerial - Comportamentul managerilor în procesul de internaţionalizare este influenţat de aspiraţiile, gradul de implicare, nivelul aşteptărilor, atitudinea faţă de creştere şi faţă de internaţionalizare, respectiv stilul cognitiv al acestora (Johanson şi Vahlne 1977).

  • Comportamentul angajaţilor - Pentru a se asigura succesul în marketingul internaţional, comportamentul angajaţilor trebuie să aibă următoarele trăsături:


  • Capacitatea de interpretare a cerinţelor, exigenţelor şi gusturilor consumatorilor de pe piaţa externă 

  • Tenacitate, perseverenţă, continuitate, răbdare

  • Acceptarea comenzilor de mici dimensiuni

  • “Agresivitatea” demersului

  • Viziune globală

  • Corectitudine şi seriozitate

  • Rapiditatea în acţiune




    1. COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Comerţul internaţional s-a dezvoltat odată cu creşterea pieţelor internaţionale.

În decurs de 8 ani, după revoluţie (perioada 1989 – 1997) exporturile mondiale s-au dublat. Comerţul internaţional s-a extins urmărind globalizarea. Avantajul absolut al extinderii comerţului internaţional este rezultatul unor factori de dezvoltare, educaţionali, climatici etc. Avantajul comparativ este folosit pe mai multe planuri de marketing internaţional. Considerarea celor două tipuri de avantaje vizând comerţul internaţional pot ajuta la pătrunderea pe pieţe străine şi menţinerea competitivă pe acestea.

Cooperarea internaţională şi comerţuk internaţional sunt interdependente creând spaţiu şi cadru adecvat marketingului internaţional. Comerţul între naţiuni este din ce în ce mai slab cotat odată cu extinderea fenomenului de globalizare şi a celui de mondializare. Totuşi, cooperarea internaţională între naţiuni ajută la păstrarea sănătăţii economiilor naţionale.




    1. ROLUL GUVERNELOR

Istoria arată în multe momente că decizii belicoase au fost rezultate unor interese economice. Guvernele intervin pe pieţele interne pentru a proteja în mare măsură producţia autohtonă, pentru a păstra suveranitatea naţională, prestigiul performanţelor produselor şi serviciilor proprii precum şi securitatea poporului. De multe ori guvernele impun reguli pe pieţele proprii care dezavantajează pe cele venite din afară. Ţările din fruntea ierarhiei economice tind să etaleze deschidere faţă de posibili concurenţi. Odată cu promovarea politicilo integratoare, în interiorul uniunilor regionale apar reguli de cooperare economică avantajoase pentru ţările membre apărând chiar norme protecţioniste faţă de ţările din afara uniunilor. Recenta formare a UE a determinat în mod esenţial consolidarea mai multor economii mai mici şi mai slabe, formând astfel echilibre economice în cadrul uniunii, noua entitate permiţând în mare măsură libera circulaţie a produselor şi serviciilor cu eliminarea majorităţii restricţiilor vamale.

La pătrunderea pe pieţe internaţionale, afacerile internaţionale vor determina activităţi de comerţ internaţional în care regulile pieţei sunt impuse de guverne.
3. SISTEMUL DE MARKETING INTERNAŢIONAL – REZULTAT AL PROCESULUI DE SPECIALIZARE AL MARKETINGULUI


    1. SPECIFICITATEA MARKETINGULUI INTERNAŢIONAL

Marketingul internaţional (MkInt):



  • reprezintă activităţile prin care se direcţionează fluxul de bunuri şi servicii spre consumatorii/utilizatorii din mai multe ţări (Cateora 1993),

  • asigură identificarea şi satisfacerea nevoilor clienţilor globali la un nivel superior în raport cu concurenţii naţionali şi internaţionali şi coordonarea activităţilor de marketing în vederea valorificării oportunităţilor şi evitării situaţiilor nefavorabile care se manifestă în mediul global (Terpstra şi Sarathy1994),

Procesul de marketing internaţional (MkInt) implică identificarea nevoilor şi dorinţelor consumatorilor, producerea bunurilor care asigură un avantaj diferenţial de marketing, comunicarea informaţiilor despre acestea, distribuirea şi schimbul internaţional al acestora prin una sau mai multe modalităţi de realizare a tranzacţiilor (Bradley 1991).


Yüklə 264,11 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə