Georges Dumezil

Georges Dumezil

Mit şi Epopee

Vol. 1,2,3

PREFAŢĂ.

Mereu tânărul studiu comparativ al limbilor indo-europene îşi va sârbe tori în curând cea de a treia jumătate de veac: o sută cincizeci de ani de evolt ţie, întretăiaţi de prefaceri, i-au schimbat mult înfăţişarea dintâi. Pionierii n renunţaseră în întregime să viseze asupra originii limbajului, asupra 'limbii pr: mordiale' şi chiar şi aceia care insistau cu cea mai mare tărie asupra far. Tului că sanscrita nu era – printre membrii acestei familii – mama, ci doa una dintre surori, rămâneau ca şi subjugaţi de o atare limbă, care li se înfăţiş nu în prospeţimea unei materii prime, neprelucrate, ci fiind deja analizata ba aproape autopsiată de către nişte gramatici mai ageri decât cei ai Greci (şi ai Romei: două generaţii de lingvişti au atribuit deci indo-europenei, împotriv mărturiei majorităţii celorlalte limbi, vocalismul simplificat al sanscritei. Obie tul însuşi al noii ştiinţe nu s-a definit lesne: ei au voit mult timp să prind; să recreeze indo-europeana, o indo-europeană academică, aceea care se vorbei socoteau ei, 'ân momentul dispersării' şi abia încetul cu încetul s-a putu înţelege că, încă din preistoria comună, trebuia să se admită deosebiri dialecte le; că mişcările de populaţii, cărora nu le constatăm decât rezultatele, fuseser despărţite de intervale de timp uneori considerabile; şi, îndeosebi, că fapti important nu era acela de a reconstitui un prototip, nici de a zăbovi asupr părţii neverificabile a evoluţiilor, ci acela de a explica, prin comparaţie, părţ le lor cunoscute. Dar, cel puţin, de-a lungul acestor schimbări de perspectiv şi de metodă – care reprezentau toate progrese evidente – 'gramatica con parată' nu şi-a pus niciodată la îndoială nici legitimitatea, nici continuitate; Nu aceeaşi a fost soarta unui alt ordin de cercetări care, născut aproape î acelaşi timp cu ea, primise numele geamăn de 'mitologie comparată'.

Într-adevăr, încă de la începutul anchetei lor, măsurând întinderea şi pr cizia corespondenţelor descoperite între limbile indo-europene, gramaticii şi f lologii au ajuns la gândul cu totul întemeiat că o asemenea concordanţă dade mărturie despre mai mult decât despre ea însăşi. Comunitatea de limbaj pi tea fi, desigur, concepută, încă din acele vremuri străvechi, fără o unitate d rasă şi fără o unitate politică, dar nu şi fără un minimum de civilizaţie comv. Nă – anume de cultura intelectuală, spirituală, adică în mod esenţial de re ligie, tot atât cât şi de cultură materială. Vestigii mai mult sau mai puţin însen nate ale aceleiaşi concepţii despre lume, despre cele văzute cât şi despre cel nevăzute, trebuiau să poată fi identificate de la un capăt la altul al imenşi lui teritoriu cucerit în ultimele două milenii dinaintea erei noastre, de câţi mi care dădeau aceeaşi denumire calului, aceleaşi nume regelui, nor. Cu încredere, ba chiar cu entuziasm, ei se puseră pe treabă. 'Ei', ristii şi indianiştii: căci cine putea pune cu mai multe mijloace bazele Lenea întreprinderi? Sociologia şi etnografia nu existau, iar religia b oblăduirea filosofilor. Dar, din nenorocire, întâmplarea a făcut ca loacele care păreau a le asigura reuşita să-i condamne dintr-o dată ave erori de apreciere.

A materiei supuse studiului, înainte de toate. Se făcu, în adevăr, comparată'. Desigur, în aceste societăţi arhaice mitologia erafoarintă şi textele de care dispunem sunt îndeosebi unele mitologice. Dar u se iasă înţelese dacă sunt rupte de viaţa oamenilor care le poveschemate mai curând sau mai târziu – uneori, ca în Grecia, foarte la o carieră literară proprie, ele nu sunt invenţii dramatice sau lifte fără legătură cu organizarea socială sau politică, cu ritualul, cu cu datina; rolul lor este, dimpotrivă, acela de a legitima toate acesexprima în imagini marile idei care le întocmesc şi le susţin, ra metodei, de asemenea. Această mitologie izolată de viaţă, despuemeliile ei fireşti, a fost interpretată potrivit unor sisteme a priori. 'mitologiei solare' şi ale 'mitologiei furtunii' sunt complexe, dar dominantă a fost fără îndoială aceea a celui mai mare exeget indian lor vedice. Pătrunşi de Săyana, savanţi ca Max Miiller n-au făcut în îd decât să extindă asupra ansamblului miturilor şi a tuturor mitologiifamilia dată câteva teze îndrăzneţe ale unei şcoli indigene. Se ştie în faţa unui corpus mitologic se cade să fim mai umili, să-l servim punem să ne servească, să-l întrebăm şi nu să-l anexăm unor dosare e materiale, să-i respectăm mai ales bogăţia, varietatea, ba chiar şi [iile.

Iârşit, asupra raporturilor dintre mitologie şi lingvistică. Nu vorbesc [a care făcea din mit o boală a limbajului, ci despre ceva mai serios, împaratişti şi-au luat drept sarcină de căpetenie stabilirea unei nori divine indo-europene. Consonanţa unui nume indian cu un nume scandinav li se părea a fi totodată garanţia că se comparau lucruri ile şi semnul că o concepţie deja de dată indo-europeană era accesicu trecerea anilor, foarte puţine dintre aceste ecuaţii au rezistat unui fonetic mai exigent: elina Erinys nu a putut continua să stea alădiana Saranyu, nici câinele Orthros lângă demonul Vrtra. Cea mai inconlegătură s-a dovedit şi ea dezamăgitoare: în Dyau-ul vedic 'cerul' totul altfel orientat decât în Zeus cel elin sau în Iuppiter al Romei, pierea lor nu ne învaţă aproape nimic*.

Te trei slăbiciuni native au făcut ca tezaure de ingeniozitate, de ştiinar de judecată să se cheltuiască zadarnic şi ca deziluzia, atunci când să fie amarnică. Părăsită de lingvişti, din ce în ce mai conştienţi de i de limitele disciplinei lor, mitologia comparată s-a văzut ştearsă din studiilor serioase. Încercarea făcută de către unele spirite binevoitoasubstitui soarelui şi fulgerului libaţia drept mijloc de exegeză nu pu- 1 reabiliteze.

) tufi. Gândul dintru început îşi păstra întreaga putere. Oricât de înden timp ar fi presupuse migraţiile, oricât de diversificat ar fi concepută

^pra tuturor acestor zeităţi şi persoanje mitologice se revine adesea în capitolele volumelor limba indo-europeană comună (la începuturile ei), ea şi-a îndeplinit totuşi funcţia de limbă, fiind un păstrător şi un vehicul de idei; rămâne deci greu de crezut ca popoarele care au vorbit mai apoi idiomurile izvorâte din ea să nu fi păstrat nimic, să nu fi înregistrat nimic din aceste idei în cele mai vechi documente ale lor. De aceea, de aproape cincizeci de ani, un mic număr de cercetători s-au apucat să exploreze din nou acest câmp de studii, incontestabil sub raport teoretic, dar, pare-se, inabordabil sub cel practic.

Dibuirile au fost îndelungate: erorile de bază ale 'mitologiei comparate' erau mai uşor de bănuit decât de definit cu precizie sau de remediat, iar fiecare dintre noii pionieri aducea, de asemenea, cu sine şi partea sa proprie de iluzii. Personal, între 1920 şi 1935, am continuat să cred că unele dintre ecuaţiile onomastice de odinioară, anume cele mai puţin greu de apărat, puteau, cu condiţia să fie puse într-o lumină întinerită (şi, printre lumini, eu dădeam primul loc Crengii de aur*), să ne pună pe calea unor fapte importante. De aceea, primele mele încercări au fost concentrate asupra a patru vechi probleme, cele pe care le semnalau de o sută de ani încoace perechile de cuvinte am~ brosia-amrta (1924), Centaur-Gandharva (1929), Uranos-Varuna (1934), fla~ men-brahman (1935).

O altă speranţă, nu mai puţin tradiţională şi solidară cu prima, mă făcea să aştept multe de la confruntarea celor mai bogate mitologii ale familiei, cea greacă şi cea indiană: în afară de cazul lui flamen, întotdeauna un nume grecesc era acela care se asocia în temele mele cu un nume vedic.

În plus, dacă eram conştient că miturile nu sunt un domeniu autonom şi că ele exprimă realităţi mai profunde, sociale şi culturale, nu vedeam limpede, în cazul indo-europenilor, care puteau fi aceste realităţi, nici cum să ajung până la ele şi continuam să probez asupra miturilor 'uniforme de gata': mai puternic marcat de Creanga de aur decât de sociologii francezi, eu orientam ambrozia înspre sărbătoarea primăverii, pe Centauri spre travestirile de la înnoirea anului, pe Uranos către regalitatea dătătoare de belşug şi, cu o deosebită violenţă, pe flamin şi pe brahman înspre ţapul ispăşitor, acel scapegoat scump bătrânului maestru* *.

În sfârşit, cum făcuse şi secolul al XlX-lea, continuam să cred că materia mitologiei comparate se reduce la o serie de probleme conexe, desigur, dar toate autonome, lipsite de o ierarhie, cerând şi permiţând fiecare o soluţie aparte.

Anii decisivi, tot în cazul meu particular, au fost 1935-1938. Cu flamen- -brahman îmi epuizasem rezerva de probleme tradiţionale şi eşecul era evident, chiar la limita scandalului, în ultimul eseu: nu-mi rămânea decât să mă opresc şi să cuget asupra acestor erori. Pe de altă parte, în 1934, după o grăbită dar intensă iniţiere, începusem să urmez la Bcole des Hautes Btudes prelegerile unui om pentru care aveam, dar până atunci de departe, cea mai vie admiraţie, sinologul Marcel Granet; timp de trei ani, alături de Maxime Kaltenmark, de Rolf Stein şi de Nicole Vandier – căci nu eram mai mulţi – am ascultat, am urmărit cum acest mare spirit extrăgea, cu gingăşie şi respect, dar şi cu vigoare, substanţa conceptuală din nişte texte la prima vedere lipsite de însemnătate, ba chiar insipide, nu cred să nedretăţesc pe niciunul din ceilalţi maeştri ai mei declarând că în faţa acestuia, în mica încăpere a secţiei noastre de ştiinţe religioase de la Hjcole des Hautes Btudes, am înţeles, la treizeci şi cinci de ani trecuţi, ce trebuie să fie o explicare de text. în plus, în eroarea însăşi, o împrejurare favorabilă pregătise îndreptarea: încă de la cartea mea asupra

* Celebra lucrare a lui G. Frazer a apărut şi în traducere românească (Bucureşti, B. P. T. 1979, 5 voi.).

* Aluzie la doctrina lui G. Frazer (v.n. ani.).

S lor, cel puţin în ceea ce priveşte Roma, legăturile sigure ale l^upercaregalitatea'âmi întredeschiseseră alte perspective decât cele ale lui Frazer tatutului lui rex; deşi rău puse şi rău rezolvate, cele două probleme – an0S_Varuna şi a lui flamen-brahman – mă menţinuseră şi mai apoi niul ideologiei regale şi, printre ruinele atâtor construcţii, apropierea iiplul pe care vedicul răjan îl forma cu capelanul său, brahmanul şi duan pe care, după o definiţie clară a. lui Titus I, ivius, îl alcătuiau rex şi iintre flaminii majori, continua să-mi pară obiectiv valabilă, în afara interpretări, mai ales a aceleia, hiperfrazeriene, pe care tocmai o propentru ea. În sfârşit, de câţiva ani, un alt fapt, la a cărui precizare isem, dar a cărui importanţă nu o măsurasem şi pe care îl consideram riozitate izolată, îşi aştepta ceasul: într-un articol din 1930, pe marrogramului meu indo-european, stabilisem, împotriva unor îndoieli rei acea concepţie despre societate care a dus la sistemul indian al castelor clase sociale – brahmani-preoţi, kşatriya-războinici, vaisya-crescăcultori) era una încă de dată indo-iraniană şi se observa nu numai la iralin Asia, ci şi la fraţii lor europeni, sciţii şi chiar, până în vremea la descendenţii acestora, oseţii din Caucazul de Nord; doi ani mai târlle Benveniste, pe care chestiunea îl interesase dintotdeauna şi care avulăvoinţa să-mi citească şpalturile şi să-mi îmbunătăţească expunerea), întărise iarăşi, prin noi argumente, caracterul indo-european al consociale tripartite.

Îlnirea, sau, mai curând, întrepătrunderea tuturor acestora – obiecţiile i şi ale mele, exemplul unui maestru neasemuit, familiaritatea cu o neîndemânatic, dar statornic, mânuită – a făcut să se desprindă deoprimăvara lui 1938, primele linii ale unei forme noi de 'mitologie comcare nu era încă lipsită de iluzii, dar care nu avea neajunsurile celor nte şi la care, de atunci încoace, n-am încetat să lucrez fără să întâmpin mor căinţe majore. În anul şcolar 1937-1938, într-un curs de la fâcole ites Ijtudes pe care îl închinam îngemănării divinităţilor vedice Mitra şi voisem în primul rând să abordez pentru o ultimă oară iritanta prolui flamen-brahman şi zăbovisem asupra reexaminării datelor ei. Una le, de care până atunci nu ţinusem seama, mă izbi deodată: existenţa, dublul organ pe care îl formează rex şi flamen Dialis, a unui alt ansamarhia, sub rex şi deasupra lui pontifex maximus, a trei flamines maiores rmare a zeilor pe care îi servesc, Iuppiter, Marş şi Quirinus. Această struclogică, încă neexplicată şi, de altfel, neglijată, cu toate că vechimea şi ui ei preroman erau confirmate prin structura identică (IuuMari- -) a teologiei umbrienilor de la Iguvium, îmi păru paralelă cu structura iarna-clase sociale din India: în pofida tezelor recente şi pe atunci î favoare, Marte se interesează incontestabil de război; deasupra lui upiter, zeu ceresc, dătător al puterii şi al semnelor prevestitoare, adminisele mai înalte părţi ale sacrului; mai prejos de Marte, toate îndatoririle te ale lui flamen Quirinalis îl arată în serviciul agriculturii, mai exact lor, fapt la care trimite şi sărbătoarea zeului său, Quirinalia, iar în ace-? Numele lui îl apropie de Quirites, pe care vocabularul latin îl opune lui Insuficientă pentru Iuppiter şi pentru Quirinus, această primă privire itivă era pe deasupra deviată de ponderea excesivă pe care o atribuiam sociale indiene în problema în cadrul căreia se ivise comparaţia şi anume lema raportului dintre tipurile de oameni sacri desemnaţi prin cuvinfsn şi brahman. Notele acestei vechi prelegeri, pe care le-am păstrat, poarltlu semnificativ în această privinţă: 'Iuppiter, Marş, Quirinus; sacerdotes, milites, Quirites'. Enunţul nu era bun şi cuprindea germenul unor fals* probleme, care m-au făcut să pierd după aceea mult timp, de pildă: de ce fiecare dintre zeii romani ai celor trei niveluri are câte un flamen, în timp ce, îr structura castelor-vama, brahmanii nu apar decât la primul nivel, dar îl oc'ups singuri? Cu toate acestea, esenţialul era dobândit: romanii străvechi şi umbrie nii aduseseră cu ei în Italia aceeaşi concepţie pe care o cunoşteau şi indo-ira nienii şi pe care indienii, îndeosebi, îşi întemeiaseră orânduirea socială. Aceas tă concepţie trebuia deci readusă în vremurile indo-europene şi, în consecinţă apărea necesitatea de a i se cerceta supravieţuirile sau urmele la celelalte populaţii din această familie. Această concluzie a fost repede justificată prin examinarea triadei divine care era onorată în templul din Vechiul Upsal şi car domină mitologia scandinavă, Odinn.

— Forr, Freyr şi, în general, prin examinarea celor două mari diviziuni ale panteonului nordic, a zeilor Asi, cărora le aparţin Odinn şi. Porr şi a zeilor Vani, dintre care Freyr este cel mai popular Nu pot rezuma aici munca celor treizeci de ani care au urmat. Voi spuni doar că un progres hotărâtor a fost înfăptuit în ziua în care, către 1950, mi-an dat seama că 'ideologia tripartită' nu se însoţeşte numaidecât, în viaţa une societăţi, cu diviziunea tripartită reală a acestei societăţi, după modelul în dian; că, dimpotrivă, ea poate, acolo unde o constatăm, să nu fie (să nu mai fie sau, poate, să nu fi fost niciodată) decât un ideal şi, în acelaşi timp, un mij loc de a analiza, de a interpreta forţele care asigură mersul lumii şi viaţa oa menilor. Prestigiul castelor-vama indiene fiind astfel exorcizat, multe falşi probleme au dispărut, de exemplu, aceea pe care o enunţam mai înainte flaminii majori de la Roma nu sunt omologi cu clasa brahmanilor (brahmana) ci cu altceva, cu brahman, în sensul restrâns şi primar al cuvântului (unu dintre cei trei preoţi principali ai oricărei celebrări sacrificiale): cu acesta tre buie comparat, în raporturile sale cu zeul său, oricare ar fi el, tipul de preo numit flamen. Astfel s-a conturat o concepţie mai sănătoasă, în care diviziu nea socială propriu-zisă nu este decât o aplicare între multe altele, adese absentă când altele sunt prezente, a ceea ce am propus să se numească – ci un termen poate rău ales, dar care a intrat în uz – structura celor trei 'func ţiuni': dincolo de preoţi, de războinici şi de producători, chiar mai esenţiale de cât ei, se articulează 'funcţiunile' ierarhizate de suveranitate magică şi juri dică, de forţa fizică şi mai cu seamă războinică, de belşug liniştit şi fecund.

Dar chiar şi înainte de această corectare, vederea însuşită în 1938 risi pişe iluziile din 1920, care le continuau pe cele ale secolului al XlX-lea. Mitolc giile erau reaşezate aşa cum se cuvine, în ansamblul vieţii religioase, sociale filosofice a popoarelor care le practicaseră. În locul unor fapte izolate – chiar prin aceasta incerte – observatorului i se înfăţişa o structură general în care, ca într-un cadru vast, problemele particulare îşi găseau locul precis mărginit. Concordanţa numelor divine pierdea, dacă nu orice interes, puţin ne legitimul ei primat, în folosul altei concordanţe, aceea a conceptelor şi îndeoset a ansamblurilor articulate de concepte. Mărturia grecilor – critici, novator: creatori – ceda pasul în favoarea acelora ale unor popoare mai conservatoare şi anume ale italicilor şi germanicilor. În sfârşit, mijloacele noilor interpretai nu erau împrumutate de la teorii preexistente, frazeriene sau altele, ci izvora din fapte pe care sarcina exegetului era doar să le observe în toată întindere lor, cu toate învăţămintele lor, atât implicite cât şi explicite şi cu toate conse cinţele lor. I, a drept vorbind, nu mai era vorba de 'mitologia comparată' cam la această dată, în chip discret, fără să avertizez pe nimeni şi fără ca c; neva să fi băgat de seamă (altfel ar fi fost nevoie cel puţin de o decizie miniî am făcut să dispară din titulatura cursului meu de pe afişul de la es Hautes fâtudes această venerabilă expresie pe care Sylvain I, evi o procu mărinimie în 1935, nu multă vreme înainte de moartea sa. De atunci se tipări: 'Studiu comparativ al religiilor popoarelor indo-europene'.

A aceasta nu mai era de ajuns. Când College de France binevoi, în 1948, 'pte noua disciplină de studii, ilustrul meu naş recomandă crearea unei

: de 'civilizaţie indo-europeană'.

N 1938 încoace, dată la care el însuşi a publicat un al doilea articol despre sociale indo-iraniene, F^mile Benveniste n-a încetat să-mi sprijine cer- „ şi, îndată după război, el şi le-a extins pe ale sale asupra Italiei. Puţin iceea, colegi eminenţi, comparatişti sau specialişti ai diverselor provinlumii indo-europene, ni se alăturară. Pentru India, exemplul a fost dat i Wikander, pe atunci docent la Dund; prima parte a cărţii de faţă nu va cât să dezvolte o descoperire capitală a lui. Schiţa pe care o dădusem deştele iraniene a fost completată şi îmbunătăţită de către Kaj Barr la taga, Jacques Duchesne-Guillemin la I/iege, Geo Widengren la Uppsala îgretatul Marijan Mole la Paris. Jan de Vries în Olanda, Werner Betz la en, Edward G. Turville-Petre la Oxford, de acord cu esenţialul rezultalele în domeniul germanic, le-au adus preţioasele retuşări. Descifrarea liii B* a permis să se extindă tripartiţia la cea mai veche societate greaoscută: acesta a fost aportul lui L. R. Palmer la Oxford şi al lui Michel e la Paris, în vreme ce Francis Vian, la Clermont-Ferrand, interpreta cu în acelaşi sens, mai multe fapte din Grecia clasică. De opt ani încoavos Angeles, sub impulsul lui Jean Puhvel, se află în curs active cercetări e după aceeaşi metodă. Fie-mi îngăduit să reamintesc, cu deosebită reinţă, contribuţia pe cât de variată, pe atât de originală adusă, timp de pesâzeci de ani, de către cel mai vechi colaborator al meu, Ducien Gerschel, î şi strălucitele publicaţii care, în ultimii cinci ani, au impus atenţiei un savant japonez aflat la Paris, Atsuhiko Yoshida. În sfârşit, aş vrea să magiul meu lui Herman I/Ommel, care, cu mult înaintea mea, năzuise şi insese restaurarea acestor studii şi care, după ce întâmpinase rătăcirile a o indulgentă simpatie, n-a încetat să mă încurajeze pe noul meu drum; oria sa cale, el continuă să publice asupra religiilor Indiei şi Iranului expumparative din care cea mai mare parte se îmbină fără greutate cu re-: le muncii mele.

Îplorarea a cuprins toate părţile lumii indo-europene şi toate tipurile de pe care le produce îndeobşte gândirea omenească şi pe care, fireşte, se cade listingem, în pofida legăturilor lor neîncetate şi a unităţii lor profunde: a, mitologia, ritualurile, instituţiile şi, deopotrivă, literatura – lucru tranţă la fel de vechi ca şi cea mai veche societate vorbitoare. Cercetarea răduit să-şi păstreze neîncetat simţul autocritic, rezultatele anterioare iereu reconsiderate în lumina celor noi. În sfârşit, după ce s-a limitat vrevreo zece ani la structura centrală care tocmai fusese identificată, ea Ireptat din nou, cu metoda şi concepţiile fundamentale puse la punct în; a acestui mare subiect, spre alte materii de însemnătate mai restrânsă, de pildă ocazia – cu privire la zeiţa şi la ritualurile 'aurorei' în India toma – de a restaura o 'mitologie comparată solară', la drept vorbind diferită de cea veche.

Iceastă strălucită descifrare a silabarului micenian a fost reuşită de M. Ventris şi Ţ. Chadanul 1953.

Voi încredinţa acum câtorva cărţi bilanţul acestei lungi strădanii, bila deja târziu, în ceea ce mă priveşte, dar prematur, în ce priveşte întreaga opei Din 1938 încoace, prin scrieri fără îndoială prea numeroase, dar îndeosebi prelegerile mele de la Ecole des Hautes Etudes, apoi la College de France, am: mulţit aproximările, retuşurile, retractările, confirmările şi, de asemenea, aj rările şi contraatacurile, rămânând cu sentimentul foarte plăcut că materia arăta în mâinile mele nespus de maleabilă şi de perfectibilă. Dacă previziun biologice, chiar şi optimiste, nu m-ar constrânge, n-aş căuta să-i dau o aparei de fermitate pe care cei mai tineri decât mine să poată, neîntârziat, să o facă minciună – ceea ce este un lucru bine venit şi pe care fiecare dintre noi cuvine să-l dorească. Ştiu prea bine care sunt faptele care, în această expun şi în cele ce vor urma, ar cere încă proba timpului. Dacă cititorul se va ir uneori, îl rog să nu uite, spre dezvinovăţirea mea, că niciuna din problem abordate aici, în afară de una – cea a valorii funcţionale a celor trei fam narte, care bătea pasul pe loc din 1930 – nu era pusă şi nu putea fi pi acum treizeci de ani.

Bilanţul de faţă este prevăzut în două serii de cărţi, una privind faptele ligioase şi instituţionale, cealaltă literaturile. În cele două serii, primul volt adică acesta, este consacrat faptului central, asupra căruia m-am aplecat mai statornic, anume ideologia celor trei funcţiuni.

Din fidelitate faţă de titlul care, în trei rânduri, a adăpostit primele et; ale anchetei (1941 – 1949), bilanţul religios se va numi Jupiter Marş Quirit, deşi faptele specifice romane au fost tratate exhaustiv în recenta mea a La religion romaine archaâque (1966). Dacă ar fi să am timp, aş încerca seps şi pentru indienii vedici, pentru iranieni, pentru scandinavi, ceea ce am fă pentru Roma în acest voluminos tratat: nu numai să prezint ceea ce fiecare aceste popoare a moştenit din timpurile indo-europene, ci şi să plasez aces moştenire în cadrul ei religios, pe scurt, să alcătuiesc o istorie a religiei pective în care datele comparative ar putea fi utilizate cu acelaşi drept c faptele deja cunoscute. Dar va trebui să mă limitez la o carte unică, mai ţin bogată şi mai puţin echilibrată, lăsând urmaşilor mei grija diverselor a tari ulterioare. În ea voi expune în plus, pentru învăţătura studenţilor, r sul cercetării, greutăţile întâmpinate, greşelile săvârşite şi considerentele i au dus la corectarea lor.

Bilanţul literar al ideologiei celor trei funcţiuni este materia cărţ faţă, pe care doar motive de comoditate au făcut-o să fie redactată înaintea leilalte. Din literatură, în aceste epoci îndepărtate, nu au a fi examinate c două forme, cea lirică şi cea narativă, iar aceasta din urmă (exceptând pe tile) poate fi destul de bine definită – fie că se prezintă în versuri, în p sau într-o formă mixtă – prin termenul de epopee, fiind de la sine ţeles că epopeea este încărcată de genuri literare (istoria, romanul) cai diferenţiază de ea mai mult sau mai puţin curând şi, de asemenea, că ea în comunicare constantă, în ambele sensuri, cu basmele. Epopeea astfel I leasă este aceea despre care vom vorbi aici.

Într-adevăr, câteva dintre expresiile cele mai folositoare ale ideologiei trei funcţiuni se găsesc în unele opere epice: chiar şi în sânul unor soci unde aceasta îşi pierduse foarte devreme orice actualitate, ea a păstrat un tigiu îndestulător pentru a constitui, de-a lungul veacurilor, temeiul unor risiri eroice, uneori foarte populare. Trei popoare au tras îndeosebi un folos de pe urma ei: indienii, în Mahabhărata; romanii, în 'istoria' originilo] şi apoi, în legendele sale asupra eroilor narţi*, un mic popor din Caucazi