Muntele vrăjit expunere premergătoare

Thomas Mann

MUNTELE VRĂJIT

Expunere premergătoare

Povestea lui Hans Castorp, pe care avem intenţia s-o istorisim, nu de dragul lui (căci lectorul va învăţa a-l cunoaşte ca pe un tînâr modest şi deopotrivă de simpatic), ci de acela al întîmplării însăşi care ni se pare demnă în cel mai înalt grad de a fi relatată (şi, în legătură cu aceas­ta, este totuşi potrivit să reamintim că e povestea sa şi că un eveniment oarecare nu se întîmplâ nu importă cui): aşadar, povestea aceasta s-a petrecut cu multă vreme în urmă, şi este, ca să spunem aşa, acoperită de patina istorica, astfel că e absolut necesar să fie prezentată sub înfăţi­şarea trecutului celui mai îndepărtat.

S-ar putea ca, pentru o poveste, faptul acesta să nu fie un neajuns, ci, mai curînd, un avantaj; se cuvine doar ca povestirile să aparţină tre­cutului întrucît, se poate spune, cu cît s-au petrecut într-o vreme mai îndepărtată, cu atît răspund mai precis exigenţelor povestirii, şi acest fapt este cu atît mai favorabil pentru povestitor, adică pentru evocatorul în şoaptă al timpului trecut. Dar se întîmplă cu ea ca şi cu oamenii de astăzi şi la urma urmelor şi cu povestitorii: e cu mult mai batrînâ decît vîrsta lor, vechimea-i nu se poate măsura în zile, iar timpul care o apasă nu se măsoară cu revoluţii în jurul soarelui; pe scurt, treapta sa de vechime de fapt nu timpului şi-o datoreşte şi, prin această observaţie, înţelegem să facem aluzie la dubla esenţă, îndoielnică şi ciudată, a aces­tui tainic element.

Dar ca să nu întunecăm cu meşteşugire o stare limpede a faptelor, iatâ despre ce este vorba: nemărginita vechime a povestirii noastre izvorăşte din aceea că se desfăşoară înaintea unei anumite răsturnări şi a unui anumit hotar care a tulburat adînc Viaţa şi Conştiinţa... Ea se desfăşoară sau — pentru a evita cu bună ştiinţa orice urma de prezent — se desfăşura, adică s-a desfăşurat odinioară, cîndva, în acele apuse zile

6

THOMAS MANN

ale lumii dinaintea Marelui Război, cu al cărui început atîtea întîmplări au început, şi care de atunci fâra îndoiala abia au încetat să înceapă. Prin urmare, povestea aceasta s-a desfăşurat mai înainte, daca nu cumva cu foarte mult înainte. Dar caracterul trecut al unei povestiri nu este cu atît mai profund, mai împlinit şi mai legendar cu cît se desfăşoară mai apropiat de „odinioară"? Pe deasupra s-ar putea ca această povestire a noastră să aparţină în alte privinţe, şi chiar prin natura ei intimă, mai mult sau mai puţin legendei.

Vom relata-o în amănunţime, cu îngrijire şi cu cea mai mare băgare de seama, dar oare, în adevăr, plăcerea sau plictiseala ce ne-o provoacă au atîrnat vreodată de spaţiul şi de timpul pe care le-au cerut cu stăruinţa? Fără a ne teme că ne expunem învinuirii de-a fi exagerat de meticuloşi, înclinam dimpotrivă să credem că plăcut cu adevărat este numai ceea ce-i lucrat cu îngrijire.

Prin urmare, povestitorul nu va sfîrşi cît ai bate din palme istoria lui Hans. Nu-i vor fi suficiente nici cele şapte zile ale sâptâmînii, şi nici şapte luni. Cel mai potrivit este să nu se întrebe dinainte cît timp se va scurge pe pâmînt, în vreme ce povestirea aceasta îl va ţine în mrejele sale. Şi, Doamne Dumnezeule, nu vor fi chiar şapte ani!

Şi cu aceasta, începem.

Sosire

Un tînăr modest pleca în toiul verii de la Hamburg, oraşul sau natal, spre Davos-Platz, în Graubiinden. Se ducea în vizita pentru trei săptâmîni.

Dar de la Hamburg şi pînă acolo jos călătoria este lunga; de fapt, prea lungă pentru scurtimea şederii proiectate. Treci de pe platoul înalt al Germaniei meridionale mai întîi prin diferite ţinuturi, urcind şi coborînd, şi în cele din urmă ajungi pînă la ţărmul lacului Constanţa, iar de aici pluteşti cu vaporul peste valurile săltăreţe, dincolo de prăpăstii socotite odinioară ca fiind genuni fără fund.

Apoi, călătoria începe să se fărîmiţeze, după ce atîta vreme se desfâ-şurase în linie dreaptă, ca dintr-un salt. Intervin întîrzieri şi greutăţi. Pe teritoriul elveţian, în localitatea Rorschach, trebuie să foloseşti din nou drumul de fier, însă nu ajungi decît pînă la Landquart, o mică staţiune alpină, unde eşti silit să schimbi trenul. E o linie îngustă de cale ferată, unde urci în vagon după ce ai stat multă vreme în bătaia vîntului, într-un ţinut lipsit de orice farmec, şi chiar din clipa cînd se urneşte locomotiva -mică, dar cu o putere de tracţiune excepţională după cît se pare — începe partea cu adevărat aventuroasă a călătoriei, un suiş abrupt şi greu, care parcă nu mai ia sfîrşit. Deoarece gara Landquart se află încă la o altitu­dine relativ scăzuta; dar acum o apuci serios către inima munţilor, pe un drum stîncos, sălbatic şi anevoios.

Hans Castorp — căci acesta este numele tînărului — stătea singur într-un compartiment capitonat în cenuşiu, cu valiza din piele de crocodil, un dar din partea unchiului şi tutorelui său, consulul Tienappel - ca sâ-l prezentăm de pe acum pe numele lui - , cu paltonul ce se legăna agăţat de un cîrlig şi cu pătura făcută sul; stătea la fereastra cu geamul lăsat şi, cum răcoarea după-amiezii se simţea din ce în ce mai tare, îşi ridică,