Piramida Cantemiristă


Păstrarea şi promovarea valorilor identitare româneşti



Yüklə 281,72 Kb.
səhifə6/7
tarix03.11.2017
ölçüsü281,72 Kb.
#29067
1   2   3   4   5   6   7

Păstrarea şi promovarea valorilor identitare româneşti

Participând la „Doudou”, am înţeles, mult mai bine decât din lucrările de sociologie sau etnogenie că tradiţia înseamnă o sumă de valori, o experienţă comunitară ancestrală, în mijlocul care ne naştem şi de la care plecăm în viaţă, ne formăm ca specialăşti sau cetăţeni, şi care ne urmăreşte permanet pe parcursul întregii noastre existenţe. Ele alcătuiesc un corpus de valori, un adevărat tezaur, numit etos. Noi trebuie să cunoaştem şi să promovăm valorile naţionale sau pe cele ale unei zone din arealul românesc, pentru că, numai aşa putem profita de ele, le putem valoriza în beneficiul nostru şi al prezervării indentitatăţii româneşti în marea familie a popoarelor lumii. Numai aşa vom fi respectaţi, ca români şi ca popor. Tradiţiile reprezintă o totalitate de valori identitare, acumulate de societate sau de diferite comunităţi, la un moment dat. Tradiţiile înglobează valori perene ale culturii, educaţiei, moralei, religiei, ştiinţei militare, culturii tehnice etc. Ele, şi numai ele, ne deosebesc de alte naţii. Ele incumbă, din partea statului, comunităţii, dar şi a cetăţenilor responsabilitate pentru păstrarea, îmbogăţirea şi transmiterea lor generaţiilor viitoare. Poporul român are tradiţii milenare, are obiceiuri unice, care pot fi promovate în spaţiul european şi euro-atlantic, ca o imagine vie, realistă, istorică şi contemporană a românilor. Consider că autorităţile publice, fie ele centrale sau locale, au o mare responsabilitate în această direcţie. Tradiţiile populare pot să prezinte şi să reprezinte, cel mai bine, identitatea românească. Uniunea Europeană nu este de natură să estompeze tradiţiile culturale şi identitare româneşti, topindu-le într-un creuzet. Dimpotrivă! Ele trebuie cunoscute de cît mai mulţi locuitori ai planetei. Daca le cultivăm, vom avea şi mai mulţi turişti, care vor vizita România. Din păcate, în loc să ne cultivăm tradiţiile, în unele localităţi din ţară, sunt importate şi promovate, la iniţiativa unor persoane cosmopolite ce ocupă poziţii sociale importante, tradiţii şi manifestări ce exced spaţiului cultural românesc sau nu au nici un fel de legătură cu acesta. Uneori, se încercă inserţia, „altoirea” lor pe puternicul filon naţional românesc. Mass media româneşti, din păcate, umblând după senzaţional, le prezintă publicului românesc. Cîteva exemple: OktoberFest; Giving Day; Valentine’s Day etc. Este o mare eroare....Punctum!



Spiritul cantemirist, punte a relaţiilor româno-ruse

Până în anul 1994, relaţiile militare cu Rusia erau cvasiîngheţate, ca urmare a noii orientari politice a României, care era primul stat est european semnatar al “Parteneriatului pentru Pace”, dar şi a transformărilor ce aveau loc în spaţiul ex sovietic, prin dezintegrarea Uniunii Sovietice şi formarea unor noi state independente. În vara acelui an, a avut o întâlnire, la Bucuresti, între miniştrii apărării ai celor două ţări. George Tinca, diplomat de carieră, era ministrul apărării naţionale. De fapt, era prima personalitate civilă ce, după Revoluţia din decembrie 1989, îndeplinea această funcţie. Evident, erau susceptibilităţi şi reţineri în dezvoltarea relaţiilor politico-militare româno-ruse. Cred că singura activitate concretă convenită, la această întâlnire, a fost un schimb de formaţii artistice între cele două armate.

Din Partea Rusă, s-a stabilit să susţină patru spectacole în faţa militarilor români vestitul Ansamblul “Alexandrov” al Regiunii Militare Moscova şi, la reciprocitate, din partea Romană, Ansamblul Artistic “Doina” al Armatei. Eram şeful Biroului relaţii culturale şi, în mod firesc, am primit sarcina să organizez turneul artiştilor oaspeţi. Spectacolele susţinute ariştii ruşi au fost bine primite de spectatorii din Bucureşti, Ploieşti, Târgovişte şi Piteşti. La plecare, şeful delegaţiei ruse, mi-a comunicat faptul că, Partea Rusă aşteptă ca turneul artiştilor români, să înceapă peste 4 zile. Am cerut replanificarea turneului. Răspunsul a fost ferm: peste câteva zile, vă aştept la Moscova. Era greu, dacă nu aproape imposibil de organizat, datorită unor dificultăţi birocratice şi financiare. Nu exista valuta necesară la Direcţia Financiară, deoarece activitatea trebuia planificată să se desfaşoare cu cel putin 3 luni înainte. În acea perioadă, valuta se obţinea, lunar, prin licitaţie. Partea artistică era mai uşor de pregătit pentru că aveam artişti profesionişti de mare calibru. Singura posibilitate de deplasare pentru a ne încadra în timp era cea cu avionul.

Am obţinut aprobarea pentru două avioane de la Flotila de Transport Aerian. Un AN-24 pentru cei 39 de artişti, tehnicieni şi conducătorul delegaţiei, şi un AN-26 pentru transportul materialelor necesare. Cu toate acestea, s-a apreciat că misiunea nu se poate executa şi că trebuia amânată. Concluzia aceasta s-a prezentat şefului SMG, gl. Dumitru Cioflină, care nu a acceptat-o, spunând că, astfel, noi demonstrăm unui partener de talia Rusiei că nu avem capacitatea organizatorică şi mijloacele necesare realizării unei misiuni convenite la nivel de miniştri ai apărării. Am fost chemat la cabinetul său, ordonându-mi să pregătesc misiunea, orice dificultate pe care o întâmpin să i-o raportez. S-a hotărât ca deplasrea să se facă cu cele 2 avioane, deşi delegaţia rusă efectuase deplasarea cu trenul. Directorul Ansamblului, col. Constantin Popovici, excelent muzician, a pregătit un program artistic adecvat, care cuprindea şi cântece interpretate în limba rusă de Gina Pătraşcu, solistă talentată şi destul de cunoscută în acea perioadă. În final, cel mai greu a fost să-l conving pe reprezentantul Curţii de Conturi să avizeze valuta necesară deplasării, deşi ea se găsea, de acum, în servieta mea.



Formaţia noastră artistică a susţinut patru spectacole în faţa unor militari din 4 divizii mecanizate, situate în apropierea capitalei ruse. Un spectacol a fost organizat la „Cantemirskaia Divizia” , ce îşi avea reşedinţa cam la 100 km de Moscova. Ei bine, aici, în câteva rânduri, ni s-a spus, că „Spiritul lui Cantemir”, deci şi un „spirit românesc”, se mai păstrează atât în mintea militarilor, cât şi a cetăţenilor ruşi din această parte a ţării. „Unii dintre noi – afirma, un colonel din conducerea acestei mari unităţi –, avem şi sânge românesc, pentru că trăim pe pământul ce a aparţinut lui Dimitrie Cantemir” Într’adevăr, savantul român a fost împropietărit de către ţarul Petru I - al cărui consilier intim era -, cu o întinsă moşie, iar divizia funcţiona chiar pe domeniul istoric al lui Cantemir. Împroprietărirea a fost efectuată o dată investirea lui cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei, ca urmare a meritelor sale deosebite în cartografierea teritoriului şi elaborarea hărţilor acestei ţări. Evident, gazdele noastre făceau multe afirmaţii care, din punct de vedere istoric, erau corecte. Unele, însă consideram atunci, reprezentau semne de curtoazie faţă de delegaţia română. Cu toate acestea, am constatat că Dimitrie Cantemir a fost, de- a lungul istoriei, şi poate mai este şi acum, o punte de legătură între popoarele român şi rus. Personal, mai cred că atribuirea, în anul 1949, a numelui Dimitrie Cantemir, Liceului Militar nr. 1, care era dislocat la Roman, a fost şi un gest de complezenţă pentru consilierii militari ruşi, care erau prezenţi la toate eşaloanele armatei noastre. Patronul spiritual a fost ales dintr-o listă consistentă de propuneri, care cuprindea personaliţăţi istorice importante: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, Filimon Sirbu, Vasile Roaită. La listă, cred că se putea adăuga şi ctitorul său, Nicolae Filipescu. Ulterior, patronii spirituali ai celorlalte licee militare au devenit Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazul şi Mircea cel Bătrân.

Sindromul afgan

Într-o seară, aflându-ne la hotelul militar din Moscova, am trecut sa verific, modul în care se comportă personalul. Într-o cameră, piloţii dansau cu câteva balerine pe care la aveam în formaţie, întrucât se aniversa ziua de naştere a unuia dintre ei. La vederea mea, au vrut să pună punct activităţii distractive. Le-am dat permisiunea să continue, dar am solicitat ca volumul muzicii să fie mai mic, pentru a nu deranja pe cei care erau în hotel. Evident, imediat, s-au conformat, iar muzica nu se mai auzea de pe hol. Apoi, s-a petrecut ceva amuzant şi, în acelaşi timp, şocant pentru mine. Un bărbat înalt de aproape 2m, îmbrăcat în ţinută militară de instrucţie, a spus, în limba rusă, pe un ton ameninţător, că vrea să discute cu şeful delegaţiei române. L-am întrebat ce s-a intamplat? El mi-a răspuns că doreşte să omoare un român, deoarece acesta l-a jignit grav, aşa cum nu i s-a întâmplat nici în Afganistan, de unde se întorsese de puţin timp. Imediat, am realizat că partenerul meu de dialog suferă de “sindromul afgan”, şi că trebuie să dau dovadă de mare abilitate pentru a rezolva situaţia. I-am spus că eu sunt colonel al Armatei Române şi că sunt conducătorul delegaţiei. I-am propus să fie de acord să ne întâlnim peste un sfert de oră, la recepţia hotelului. În acest timp, puteam să constat ce s-a întâmplat. Apoi, am mers în zona în care erau cazaţi balerinii, unde am constatat o mare iritare a Luminiţei Mogoşanu, care, mi-a spus că soţul ei Lucian, a facut o mare gafă. L-am invitat pe Lucian să-mi spună exact ce s-a întâmplat. Pe scurt, mi-a relatat că a inteţionat să facă o glumă cu aviatorii, care dansau cu colegele sale. În acest scop, şi-a aplicat la şliţul pantalonilor o “replică” a unui falus, realizată din ipsos la Studioul de Arte Plastice al Armatei. Astfel “echipat”, a intrat în camera în care se auzea muzică. Stupoare, aici a întâlnit un militar rus, care stătea în pat ascultând muzică, la un volum ridicat. Vădit deranjat, acesta i-a facut gesturi ameninţătoare, iar el s-a refugiat la colegi. Ştiam că nu este bine să-mi consum toată muniţia de la început. Am stabilit strategia deacţiune şi i-am cerut lui Serghei, un ofiter de informaţii rus, însoţitorul nostru, care vorbea româneşte, să mergă, împreună cu Lucian, la cel jignit, căruia să-i explice gafă făcută fară nici o intenţie. La început, militarul rus-cazac de origine -, a spus că nu renunţă la idee, şi a pus pe masă o sabie ninja. Cei doi l-au invitat în camera vecină, în care dansul continua. Astfel, cel jignit s-a convins de gafa, fără intenţie, a balerinului român. A spus că-l iartă pe “făptuitor”, şi că doreşte să rămână prieten cu balerinul roman. Condiţia pusă: să bea, pe nerăsuflate, o sticlă de vodkă. Lucian, cu mare greutate, a reuşit să termine sticla, din mai multe încercări, deşi era un ardelean obişnuit să bea palincă. Astfel, şi eu am “răsuflat uşurat” că situaţia s-a rezolvat pe cale amiabilă, ne mai fiind nevoie să intervin personal. Întoarcerea în ţară a fost un calvar. Mai întâi din cauza autorităţilor ruse. Am stat ore bune pe Aeroportul Şerementievo-2, care era închis. Argumentul adus era, am avut impresia, pueril. Urma să sosească un cosmonaut rus. Oricum, era un aeroport utilizat mai mult de militari. Am constatat, atunci, ca se efectuau puţine zboruri. Personalul aeroportului acţiona apatic, dezinteresat să-şi facă dotoria. Totul era în tranziţie, inclusiv respectarea orelor de zbor. Eram la capătul răbdării. Piloţii aveau deja aproape 7 ore de când sosiseră la aerodrom pentru pregătirea avioanelor. Erau, şi ei, mai neliniştiţi decât noi. Am aflat că, şi condiţiile atmosferice de pe o parte a traiectului de zbor, deveneau, din ce în ce, mai nefavorabile. Comandantul zborului, m-a asigurat că, în pofida riscurilor la care ne vom expune în condiţiile meteo existente, vom ajunge cu bine în Bucureşti. Avea temerea că, dacă nu vom decola cât mai repede, exista riscul ca zborul să nu poată fi efectuat. Zborul dura peste 3 ore şi jumătate. Atunci am solicitat reprezentantului Marelui Stat Major al armatei ruse, care ne însoţea, să decolăm în cel mult o oră, invocând faptul că, potrivit regulilor internaţionale, după 8 ore petrecute în aeroport, piloţii nu mai au voie să zboare. În acest caz, Partea Rusă trebuia să asigure cazare şi masă pentru toată delegaţia română, inclusiv pentru piloţi. Ca un făcut, în mai puţin de 5 minute, am fost invitaţi la avioane, şi, în scurt timp, am decolat. În semn de protest faţa de tratamentul la care am fost supuşi, nu mi-am luat rămas bun de la cei ce ne insoţeau. Cele două aparate de zbor de tip Antonov erau fabricate în anii “70 şi, pe cale de consecinţă, avionica lor nu era foarte perfecţionată, fiind depăşită. În condiţiile meteo grele, care au început atunci când ne aflam deasupra teritoriului Basarabiei, doar nişte piloţi foarte bine pregătiţi şi expermentaţi, aşa cum erau piloţii noştri militari, puteau să execute misiunea se transport în deplină siguranţă. Altitudinea la care puteau zbura aeronavele noastre, era relativ mică, de până la 7000 m. Prin urmare, altitudinea de 6600 m la care zburam, nu ne avantaja. Se formaseră, déjà, nori de tipul cumulonimbus, de masă noroasă densă, cu puternică dezvoltare pe verticală. Fragmente din masa norului se desprind şi se deplasează foarte repede, formând trombe şi vijelii. Fenomenul meteo pe care-l provoacă este însoţit de tunete, fulgere puternice şi de grindină.

În cabina fiecărui avion, comandantul urmarea ca traiectul de zbor să ocolească norii de acest tip. Impactul cu aceştia, datorită densităţii lor mari şi a curenţilor verticali de aer ce se produc, de multe ori, în direcţii opuse, pot conduce la dezechilibrarea aparatului de zbor sau chiar a desprinderii unor componente ale acestuia. Pentru mine, a fost impresionant să urmaresc, timp de câteva minute, această operaţiune. Aparatele se “zgâlţâiau” puternic. Soprana Florina Cupşa asemăna zborul cu “mersul pe arătură”. O stare de tensiune puternică a cuprins pe aproape toţi membrii delegaţiei. Eu încercam să-mi ascund teama pentru a putea detensiona situaţia şi le ceream tuturor să nu le fie frică pentru că piloţii au o pregătire exepţional de bună şi vom ajunge în bune condiţii la sol. Polina Manoilă, căreia i s-au raliat, Elisabeta Turcu şi Irina Someşan, adevărate doamne ale cântecului popular românesc, se manifesta nervos, şi nu reuşeau să-şi învingă teama. Cel trei artiste mi-au spus, în cor, că “Se vede şi pe faţa dumneavoastră că vă este frică”. Era o realitate evidentă. În final, am aterizat cu bine pe Aeroportul Otopeni, unde, după doar câteva minute, furtuna a încetat. Aparatul nostru a aterizat, însă, după cel de-al doilea avion. Ulterior, am aflat că, ocolind norii ameninţători, aeronava noastră s-a abătut de la traiect, ocolind zonele cu grad ridicat de pericol pentru siguranţa zborului. Cu câţiva kilometri înainte de aterizare, li s-a sugerat piloţilor să aterizeze pe aerodromul Deveselu sau pe un alt aerodrom, dacă nu au curaj sau apreciau că este imposibilă aterizarea pe Otopeni. Pericolul cel mai mare, mi-a relatat navigatorul, la două zile după terminarea misiunii, îl putea reprezenta defectarea radiolocatorului, iar aparatul nu avea un alt sistem de rezervă. Un factor de risc, înaintea aterizării, îl putea constitui coliziunea cu o altă aeronavă, care ar fi apărut după un nor cumulonimbus, care ar fi ecranat identificarea unui aparat de zbor de către radarul propriu. Aceste situaţii posibile, din fericire, nu s-au petrecut, iar noi am aterizat, cu bine. Încă o dată am constatat că, deşi pilotau avioane fabricate în urmă cu 30-40 de ani, depăşite tehnic multe puncte de vedere, aviatorii militari sunt pregătiţi excelent, fiind adevaraţi “şoimi” ai cerului albastru. Zborul este viaţa lor. Nimic nu este mai tragic pentru un pilot decât oprirea de la zbor.



Cursus honorum

Evident, activitatea în cadrul Direcţiei de Cultură sau al Departamentului pentru Politica de Apărare şi Integrare Euroatlantică, impunea să fiu la curent cu evoluţia fenomenului militar şi alianţelor politico-militare, cu reformele ce au loc în armată în vederea adaptării sale la cerinţele unei armate membre a NATO. Deşi eram absolvent al Academiei şi posesor a încă două licenţe la facultăţi socio-umane, am considerat absolut necesară preocuparea mea pentru învăţarea permanentă. Am absolvit Colegiul de Stat Major - ce funcţiona la Universitatea Naţională de Apărare. După absolvire, am fost numit şeful Şecţiei Gestionare Relaţii Civili-Militari, şi, peste puţin timp, consilier al secretarului de stat, dl. Ion Mircea Plângu. Apoi a urmat Colegiul Naţional de Apărare. Seria noastră a fost deosebită, trei dintre colegi au devenit şefi ai Statului Major General, respectiv generalii Mircea Chelaru, Eugen Bădălan şi amiralul Gheorghe Marin. Generalul Mircea Chelaru a devenit şeful SMG, chiar pe parcursul pregătirii la Colegiu. În perioada de preaderare la NATO, am efectuat stagii de pregătire sau documentări la Monterey-SUA, Cartierul General NATO, SHAPE, EUROCORP, Brigada Franco-Germană, SHIRBRIG, Comanda apărării a armatei Daneze, Ministerele apărării ale Spaniei, Belgiei, Portugaliei, Bulgariei etc. Am participat la câteva şedinţe ale unor comitete NATO, la adunarea generală a Asociaţiei Tratatului Atlanticului, conferinţe europene şi mondiale ale Asociaţiei Militarilor Creştini, seminarii internaţionale, activităţi la care am prezentat comunicări. De asemenea, la Universitatea din Chişinău, am prezentat comunicarea „Cestiunea Basarabiei în opera lui Mihai Eminescu”.



Am iniţiat legături cu Centrul European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”, având, pe parcursul a şase ani, relaţii de colaborare personalizate cu dr. Robert Kenedy, directorul acestei instituţii, precum şi cu succesorul acestuia dr. John Rose. Concretizarea colaborării s-a materializat în cele 6 cursuri mobile organizate în ţara noastră, la care a participat un număr important de reprezentanţi ai principalelor instituţii ale statului, şi chiar ai societăţii civile. Activităţile erau conduse de profesori ai acestui centru, de specialişti NATO sau ai Departamentului Apărării al SUA. Menţionez doar două dintre acestea: „Soluţionarea conflictelor şi managementul democratic al apărării” şi „Managementul crizelor”. După desfăşurarea primului seminar, având clare principiile planificării apărării în statele NATO, s-au făcut, pe cale de consecinţă, având acordul dl Constantin Dudu Ionescu, secretar de stat pentru politica de apărare şi integrare euroatlantică, propuneri pentru Legea privind planificarea apărării, aflată în proces de avizare şi adoptare. După cel de-al doilea, am elaborat o „Concepţie privind managementul crizelor”, pe am trimis-o guvernului, precum şi la instituţiile interesate. Apoi documentul a fost discutat cu experţi NATO, care au apreciat viziunea şi concepţia noastă, şi ne-au sugerat unele principii şi mecanisme de soluţionare a crizelor. Ulterior, prin decizia primului ministru, s-a constituit un grup de lucru interministerial-ale cărei sesiuni le-am condus-, în scopul elaborării unei propuneri de act normativ privind managementul crizelor în România. În noua concepţie, managementul situaţiilor de criză, cu excepţia unei crize grave la adresa securităţii naţionale, revenea guvernului, şi nu CSAT sau preşedintelui ţării. Ministerele manageriau crizele departamentale(mediu; sănătate, agricultură etc), dar şi în asemenea cazuri, guvernul controla situaţia şi punea la dispoziţie mijloacele financiare şi logistica adecvate situaţiei. De asemenea, prevedeam o delimitare clară între organele de decizie şi structurile tehnice sau forţele de intervenţie. După îndelungi discuţii şi dezbateri, după mai multe încercări, s-a adoptat cadrul legislativ pentru situaţiile de urgenţă, evident modificat. Rolul esenţial revine, de această dată, Ministerulul Administraţiilor şi Internelor. Şi nu guvernului cum ar fi normal. Nu s-a înţeles o filosofie simplă, aplicată cu succes în statele ce au tradiţii democratice şi instituţii trainice, şi anume: crizele se planifică din timp de normalitate, iar toţi managerii, începând cu nivelul cel mai de jos şi până în vârful piramidei societăţii, trebuie să fie pregătiţi pentru a gestiona o criză. Pe baza concepţiei M.Ap.N. şi a propunerii de act normativ în materie de management al crizelor, începând cu anul 2001, s-a elaborat cadrul legislativ pe baza căruia s-au creat inspectoratele pentru situaţii de urgenţă. Încă din anul 2000, am avut iniţiativa creării, după modelul altor state, a „Asociaţiei George C. Marshall-România”, care să reunească absolveţii români ai Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall”, de la Garmisch Partenkirchen–Germania. O dată constituită, asociaţia s-a bucurat de sprijinul autorităţilor române şi al partenerilor americani, organizând numeroase activităţi care, într-o formă sau alta, au contribuit la facilitarea procesului de aderare a României la NATO. Am avut şi o anumită activitate publicistică. Menţionez, doar, câteva lucrări şi studii: “Managementul Resurselor de Apărare”, lucrare pe care am coordonat-o; “ Un nou concept şi un nou sistem naţional de management al crizelor în România“; „Canalul Rin-Main-Dunăre şi importanţa sa strategică pentru cooperarea şi securitatea europeană”, studiu publicat în “Dunărea, securitatea şi cooperarea europeană la începutul secolului XXI”, lucrare bilingvă, trimisă la bibliotecile a peste 150 universităţi din SUA şi Europa; „Afganistan, un pământ uitat de timp", în calitate de consultant militar. De asemenea, m-am îngrijit de apariţia, în limba engleză, a lucrării de referinţă „Globalizarea relaţiilor civili–militari: democratizare, reformă şi securitate”, ce conţine documentele conferinţei cu acestă temă, organizată, la Bucureşti, de Departamentul pentru Politica de Apărare în cooperare cu Asociaţia Internaţională de Ştiinţe Politice.

Am avut ocazia să-mi desfăşor activitatea în subordinea sau să colaborez cu militari sau civili, personalităţi puternice, adevăraţi vectori ai reformei domeniului apărării. Activitatea în departamentul în care am lucrat, este o activitate de tip „interagenţie”, presupunând legături permanente cu organele administraţiei centrale, precum şi cu structurile centrale ale ministerului. Pe cale de consecinţă, am colaborat, în condiţii foarte bune, nefiind în subordinea lor, cu şefii Statului Major General, respectiv, generalii Dumitru Cioflină, Constantin Degeratu, Mircea Chelaru şi Mihai Popescu. Am fost solicitat, în mai multe situaţii, de gl. Dumitru Cioflină, cantemirist ca şi mine, pentru a rezolva unele situaţii importante. Era, şi mai este, o personalitate militară de excepţie: foarte echilibrat, înclusiv în situaţii de tensiune maximă; pregătire militară deosebită; viziune de ansamblu asupra fenomenului militar; promotor al reformei în armată; meticulos, moral şi profund în gândire; respectat şi, lucru foarte important, ascultat de către politicienii de vârf ai ţării. Apreciez mult modul în care a dezvoltat, în perioada de preaderare, legăturile cu structurile euroatlantice, precum şi cu omologii săi americani, germani, francezi, unguri, belgieni, britanici, turci etc. De asemenea, am avut numeroase prilejuri de a acţiona pentru a rezolva unele sarcini stabilite de miniştrii apărării: gl. Victor Stănculescu; gl. Nicolae Spiroiu, ultimul minstru general activ, precum şi cu miniştri civili: Gheorghe Tinca, Victor Babiuc, Constantin Dudu Ionescu, Sorin Frunzăverde şi Ioan Mircea Paşcu. Am apreciat la gl. Nicolae Spiroiu viziunea, modul apropiat de lucru cu oamenii, deşi perioada sa de ministeriat s-a confruntat cu multe probleme dificle. Dl. Gheorghe Tinca a dat o mare deschidere armatei spre societate, dechidere pe care, până atunci, n-o avea, sugerând unele acţiuni de la cele culturale, până le cele de factură pur militară, pentru înţelegerea mai bună a rolului său într-o societate democratică. Împreună cu gl. Cioflină, a acţionat pentru lărgirea şi sporirea consistenţei relaţiilor politico-militare ale României, care au impulsionat procesele de integrare a țării în structurile europene şi euroatlantice. Remarcabil este faptul că schimbările paradigmatice, urmate de procesul modernizării, de reformarea armatei au avut determinări intrinseci şi nu a reprezentat un proces cu rosturi exogene. Pot spune că, în acest mod, s-a realizat inserţia socială a organismului militar. Semnele unui proces de politizare a armatei au apărut ceva mai târziu. Este regretabil şi, totodată, dăunător faptul că numirile în funcţii şi promovările de fac, la aproape toate eşaloanele, pe criterii de substanţă politică, şi nu de competenţă. Una dintre puţinele excepţii a constituit-o activitatea dl. George Cristian Maior, care a preluat funcţia de secretar de stat la dl Ion Mircea Plângu, care era membru al altui partid politic, şi a lucrat cu echipa pe care a avut-o precedesorul său.


Yüklə 281,72 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə