Subiectul 1: Iconomia Duhului Sfânt şi legătura Sa cu iconomia Fiului ttde, pag 144 – 148: Iconomia Duhului Sfânt

Subiectul 1: Iconomia Duhului Sfânt şi legătura Sa cu iconomia Fiului
TTDE, pag 144 – 148: Iconomia Duhului Sfânt

Există o legătură inseparabilă între iconomia şi misiunea Fiului şi iconomia şi misiunea Duhului Sfânt. De pildă, Unul e Unsul, Celălalt este ungerea: „ Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul M-a uns" (Lc. 4, 18-19). Iisus este sfinţit ca Mesia, în întreita Lui slujire; Profet, Arhiereu şi Domn, prin ungerea Duhului la întrupare (Is. 61, 1). La manifestarea publică (epifania) a lui Iisus ca Mesia, cu ocazia Botezului în Iordan, Duhul vine „ca" porumbel din cer peste El. Prin lucrarea Duhului Sfânt în Fecioara Maria, Tatăl pregăteşte venirea şi-L dăruieşte lumii pe Emanuel (Mt. 1, 23).

Duhul, Care este activ în creaţie şi Se arată la începutul lumii ca o mamă care dă naştere copilului (Ps. 103, 28-31; Iov 33, 4), Care a vorbit prin Prooroci, i-a inspirat pe scriitorii biblici, i-a uns pe preoţi şi pe regi. Acelaşi Duh Se odihneşte în Fiul şi este trimis în lume de Fiul (In. 15, 26) şi, aşa cum Fiul L-a proslăvit pe Tatăl, tot aşa Fiul va fi proslăvit de Duhul Sfânt. „Nimeni nu poate să spu­nă: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt" (I Cor. 12, 3). El este şi Duhul Fiului.

Planul şi lucrarea mântuitoare (iconomia) a lui Dumnezeu Cel întreit, realizate în Hristos în timpul întrupării, sunt completate de trimiterea şi de revărsarea Duhului peste Apostoli şi de adunarea Bisericii la Cincizecime. Duhul Sfânt este trimis de Tatăl în inimile noastre ca să con­firme că suntem „fiii" Săi, strigând „Avva, Părinte" (Gal. 4, 6) Biserica a devenit trupul lui Hristos şi templul Duhului Sfânt la Cincizecime, când Iisus, în starea Lui de Domn (Kyrios) şi Hristos în plină slavă, răspândeşte peste Apostolii şi ucenicii Săi Duhul Său (F.A. 2, 36-38), Care să-i călăuzească spre tot Adevărul.

Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli la Cincizecime, în limbi ca de foc, este punctul final din istoria mântui­rii, adică realizarea definitivă a profeţiilor şi făgăduinţelor mesi­anice dinainte de întrupare (Ioil 3, 1-2; F.A. 2, 16-21), cu alte cuvinte, începutul Bisericii istorice, prin ungerea sacerdotală a unui nou popor al lui Dumnezeu. Duhul este „martorul" prin excelenţă al Fiului, garantul că Jertfa Acestuia, singurul Care iartă păcatele şi poate salva lumea, a fost primită de Tatăl. Du­hul vine şi este primit ca Mângâietorul Fiului, ca Unul Care în­soţeşte Cuvântul.
Revărsarea Du­hului Sfânt peste Apostoli şi peste ucenici în Ierusalim la Cinci­zecime - confirmă faptul că împăcarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa de reintegrare a Fiului constituie o realitate unică şi ireversibilă. Născuţi de sus, primind arvuna Duhului Sfânt, Apostolii sunt martorii lui Iisus prin Care Duhul a venit în lume şi, de aceea, au puterea să judece lumea (Mt. 19, 28). Şi pentru că este Duhul înfierii, oricine-L contrazice pe Hristos Cel răstignit nu este de la Duhul. Duhul conduce la Hris­tos şi-L aduce pe Hristos, totdeauna pe Hristos - Unsul Care poartă semnele cuielor. Cei ce caută Duhul lui Dumnezeu şi darurile acestuia trebuie să le caute în adunarea (ekklesia) care s-a constituit la Cincizecime prin ungerea Duhului (F.A. 8, 1). Dumnezeu a ales să lucreze în şi prin poporul Său uns, sacerdo­tal, care poartă pecetea Duhului ca arvună a împărăţiei lui Dum­nezeu. Duhul Sfânt este libertate, de aceea ia iniţiative şi-i an­trenează pe oameni să răspundă prin credinţă lui Hristos. El cau­tă să realizeze „plinătatea trupului" Bisericii, recapitularea tu­turor în Hristos. De aici, responsabilitatea misionară şi profetică a celor „unşi" (hristoşi), fie prin Ungerea cu Mir, fie prin Hiro­tonie (sau punerea mâinilor). Este de datoria creştinilor să nu stingă Duhul nici în viaţa lor, nici în viaţa Bisericii ca instituiţie, nici în lumea „din afară". „Nu stingeţi Duhul" (I Tes. 5, 19) este mai degrabă un avertisment, deoarece Duhul nu poate să fie stins. Rugăciunea proprie Bisericii este: „Vino, Duhule Sfânt".
Roadele Cincizecimii: Dacă iconomia ca răscumpărare începe de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, mântuirea personală ca restaurare şi ca sfinţenie începe cu Persoana Duhului Sfânt, Care vine Cel dintâi în inima omului, pregătind cale de intrare şi loc de odihnă lui Iisus ne­despărţit de Tatăl. „Pe Duhul Sfânt îl primim la botez. Dar, fi­indcă Acesta este numit Duhul lui Dumnezeu şi Duhul Fiului, de aceea prin Duhul primim şi pe Tatăl şi pe Fiul" (Marcu Asce­tul, „Despre Botez", în Filocalia I). Astfel, spaţiul uman devine loc de întâlnire a Persoanelor Sfintei Treimi, tem­plul Duhului Sfânt, căci Duhul pregăteşte acest loc. La fel, Du­hul este Cel Care pune persoana umană în faţa altei persoane, constituind astfel relaţii de comuniune după modelul treimic. Persoana nu apare cu propria ei origine, cum a crezut Adam care a voit să devină el însuşi originea creaţiei. Omul nu este deci o ipostază autonomă a naturii umane, ci o persoană relaţională, care se defineşte în faţa altei persoane.

Duhul Sfânt este garantul, sacramentul filiaţiei divine: „Toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu" (Rom. 8, 14). El dăruieşte darurile şi binecuvântările împărăţiei lui Dumnezeu. Iisus Hristos rămâne prezent şi actual, după înălţarea Sa la cer, în şi prin Duhul Sfânt, pe Care îl trimite, nu ca înlocuitor al Său, ci ca Cel Care împărtăşeşte lumii roadele împăcării cu Dumnezeu, adică, darurile împărăţiei lui Dumnezeu.

Creşterea ,,omului duhovnicesc", dezvoltarea spirituală a celui botezat, se face sub influenţa Duhului Sfânt „ Vino la noi, Duhule Sfânt, fa-ne părtaşi sfinţeniei Tale, luminii celei neînserate, vieţii celei dumnezeieşti a împărtăşirii celei cu bun miros" (Canon, Luni după Rusalii, Penticostar). „Vino către noi, Mângâietorule, împlinind a Ta mângâiere, celor ce cântă dum­nezeieşte slava Ta cea negrăită " (Pavecerniţa, Luni după Rusa­lii, Penticostar).

Duhul Sfânt este forţa de coeziune, dar şi de extindere a Bisericii. Fixată în Hristos, piatra din capul unghiului, Biserica trăieşte, se manifestă şi se extinde prin puterea Duhului Sfânt ( I Tes. 1, 5-8). Fără Duhul Sfânt, Biserica este menită eşecului. Astfel, creştinii trăiesc în Duh şi umblă după Duh („Noi nu umblăm după trup, ci după Duh" Rom. 8, 4).

Confruntarea dintre istorie şi eternitate, dintre uman şi divin, dintre istorie şi rânduiala lui Dumnezeu, se numeşte, în termeni biblici, criza, judecată (Krisis, iudicium - II Tes. 1, 5; I Cor. 2, 1). Ea este descrisă în mod simbolic prin foc, comparaţie atât de frecventă în Sfânta Scriptură (I Cor. 3-13) şi în scrierile creştine din secolele II-III. Criza aceasta are două aspecte: pe de o parte, ridicarea vălului sau întunericului care acoperea o situa­ţie, un sistem, o ordine bazată pe tiranie, pe nedreptate, pe opre­siune; pe de altă parte, depăşirea acestei contradicţii prin revela­rea şi punerea în acţiune a unor forţe noi. Criza nu este o con­damnare a unui Dumnezeu atotputernic, autoritar, nici absenţă a lui Dumnezeu din istorie, ci o contracarare a unui proces destructiv prin transcenderea acestuia.
În aceste crize, Duhul vine în ajutorul istoriei umane ca să o tragă din întuneric la lumină, să o sustragă din clătinarea ei de creatură, ca să o expună luminii veşnice şi să o întărească pe piatra care nu se clatină. Căci El a „întemeiat" pământul şi cerul care se vor schimba, dar temelia lor nu se va distruge (Ps. 101, 26-27). Istoria este schimbătoare, tropică; Duhul lui Dumnezeu este neschimbător, atropic, etem.
DEE, pag 163 – 174: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de – viaţă – făcătorul…” (Pnevmatologia)
Rugăciunea poate avea loc numai în puterea Sfântului Duh (rugăciunea „Împărate ceresc”).
Lucrările în afară ale Treimii sunt neîmpărţite. Acest principiu nu împiedică totuşi nici Biserica Răsăritului şi nici pe cea a Occidentului să atribuie câte o lucrare divină „ad extra” fiecărui Ipostas: creaţia – Tatălui; mântuirea – Fiului, iar sfinţirea – Duhului Sfânt. Aceasta nu înseamnă desigur că opera de mântuire a lumii este fărâmiţată sau împărţită.
Mitropolitul Filaret Drozdov, într-o predică din Vinerea Mare a anului 1816, spunea că: „Iubirea Tatălui e iubirea care răstigneşte. Iubirea Fiului e iubirea răstignită. Iubirea Duhului Sfânt este iubirea care triumfă prin puterea Crucii”.
Pentru teologia ortodoxă lucrarea Duhului Sfânt nu este pur şi simplu o prelungire a lucrării lui Hristos. Lucrarea Sf. Duh e identică cu lucrarea Domnului înălţat numai în măsura în care lucrarea Domnului înălţat este în acelaşi timp şi lucrarea Tatălui. Trimiterea Sf. Duh la Cincizecime creează un „mai mult”, ceva nou faţă de lucrarea Fiului. Într-o predică la Rusalii Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dacă n-ar exista Duhul Sfânt, n-am putea spune «Doamne Iisuse». Căci nimeni nu poate spune că Domn este Iisus decât numai în Duhul Sfânt (…). Aşa cum nu putem spune Domn, tot aşa nu putem să-L numim pe Dumnezeu Tată (…). Când Îl numeşti pe Dumnezeu Tată, cugetă că la imboldul Duhului Sfânt te-ai învrednicit de această agrăire”.
Mai mult, teologia ortodoxă nu socoteşte relaţiile intratrinitare ca fiind identice cu lucrările din afară ale Treimii, aşa cum afirmă Biserica Apuseană. În acest caz ar trebui să accepte şi adaosul Filioque. În acest sens, Vladimir Lossky afirmă: „Pogorârea personală a Duhului Sfânt nu poartă caracterul unei lucrări subordonate lucrării Fiului. Cincizecimea nu este o continuare a Întrupării, ci rodul şi efectul ei”(Teologia mistică).
S. Bulgakov: „În cel de-al Treilea Ipostas şi în lucrarea Lui se desăvârşeşte revelaţia Tatălui”. Ea încheie într-un alt mod autorevelarea Tatălui, şi anume prin emiterea Duhului Sfânt în direcţia Fiului.
Duhul Sfânt odihneşte peste Fiul, Care primeşte această odihnire, şi nu invers. Dacă nu ar exista lucrarea Duhului, mântuirea „ar însemna anularea persoanelor umane în Hristosul unic, o îndumnezeire impersonală, o fericire în care nu există fericiţi” (Vladimir Lossky).
În acelaşi timp, PS Kallistos Ware accentuează că Duhul Sfânt transformă „indivizii în persoane”, fiindcă a fi persoană înseamnă, în esenţă, a sta în relaţie. Persoană, prosopon înseamnă faţă. Nimeni nu este într-adevăr persoană dacă nu priveşte pe alţii „în faţă”.
Frumuseţea este un alt semn distinctiv al Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este un „Duh al frumuseţii”(Pr. Pavel Florenski şi PS Kallistos Ware – frumuseţea, doar în măsura în care aceasta e un simbol al transcedenţei).

Subiectul 2: Lucrarea Sfântului Duh sau harul dumnezeiesc şi colaborarea liberă a omului cu acesta TDO 2, pag. 311 – 329

1. Lucrarea Sfântului Duh sau harul dumnezeiesc

Dacă din punct de vedere constitutiv Biserica constă din Hristos - Capul, şi din umanitatea - corpul Lui, Duhul Sfânt este Cel ce uneşte pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos. Dar Duhul Sfânt rămâne în Biserică neîncetat, prin iradiere ne-încetată din Hristos. Prin Duhul curge şi creşte mai departe viata cea dumnezeiască în Biserică, creşte Biserica însăşi.

Chiar dacă lucrarea Duhului în Biserică nu se mai împlineşte în continuare prin minuni sensibile, ca la pogorârea Lui de la Rusalii, El întreţine viaţa dumnezeiască în ea, adică menţine Biserica în continuare . Desigur nu face aceasta fără colaborarea factorului uman.

Lucrarea generală mântuitoare a Duhului lui Hristos în Biserică se efectuează prin harul dumnezeiesc, sau ea în­săşi este harul dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie Palama: harul este o energie necreată, izvorâtoare din fiinţa dumnezeiască a Celor trei ipostasuri şi e nedespărţită de ea, sau de aceste ipostasuri. Termenul grecesc "energeia" se traduce în româ­neşte prin "lucrare". Aceasta pune în evidenţă faptul că în har ca lucrare e prezent însuşi subiectul dumnezeiesc care o săvârşeşte.

Harul e fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca persoană, sau ca comuniune treimică de persoane, p dată ce Dumnezeu ne-a pus prin har în relaţie cu Sine. Ca atare harul ne dă putinţa împlinirii noastre ca "chip al lui Dumnezeu", sau ajută înaintarea noastră în asemănarea cu EL sau în infinitatea relaţiei iubitoare cu El.

Există oarecum două forme sau grade de prezentă a harului în om: o imprimare a lui în om, ca pu­tere, deşi şi această prezentă este o lucrare "a Duhului; şi o prezenţă deplin asimilată şi simţită de om ca lucrare prin lucrarea sa.

La începutul tuturor darurilor stă un har primit printr-o Taină. Din colaborarea omului cu harul răsar diferite daruri, corespunzător capacităţilor lui naturale. Harul acordat prin Taine presupune şi el o pregătire, dar semnificaţia pregătirii stă mai mult într-o asigurare a colaborării viitoare din par­tea omului.

De aceea se poate vorbi şi de o stare de har, sau de harul care îmbracă pe un om. Sfântul Simeon noul Teolog cere lui Hristos un har care să fie împreună cu el, care să-1 acopere, să-1 arate întreg nesupus ruşinii, care să-1 îmbrace, să fie înlăuntrul lui, să-1 lumineze. Omul e transformat cu timpul în întregime prin har sau prin lucrarea Duhului, dacă colaborează cu El;

Harul, împreună cu toate darurile este deci nu numai al Duhului, ci şi al lui Hristos. Duhul ne ajută să străbatem calea pe care a străbătut-o Hristos ca om, pentru a îndumnezei şi realiza deplin natura noastră. Ne ajută să ducem o viaţă fără de păcat, fără de îngustimea egoistă, să murim nouă înşine pentru Dumnezeu, să murim fată de tot ce e contrar lui Dumnezeu. El pune totodată în sufletul nostru forţele care îl vor face capabil să-şi învie trupul. Nu există altă cale pe care credinciosul să se desăvârşească, decât cea urmată de Hristos şi din puterea lui Hristos.

Duhul nu are alt rol decât acela să ne facă proprii aces­te energii ale lui Hristos şi darurile care ne apropie de asemănarea cu El. Prin Duhul, noi intrăm într-un dialog cu Hristos, în care ni se comunică puterea şi lumina cunoaşterii Lui, a cunoaşterii treptate a infinităţii dumnezeieşti, care sălăşluieşte în umanitatea Lui accesi­bilă nouă.

Începe o chenoză a Duhului, Care Se coboară la nivelul nostru, pentru a ne ridica la nivelul de parteneri ai lui Hristos. El nu e un ipostas cu natură umană deosebită, deci nu e în­trupat asemenea nouă, cum e întrupat Hristos, şi de aceea nimic nu-L împiedică pentru a Se infuza ca ipostas în ipostasele noastre, devenind un fel de ipostas al persoanelor noastre. Iar aceasta ni-L face cu atât mai intim. Aceasta totuşi nu ne anulează ca persoane, ci ne dezvoltă ca persoane, aşa cum lumina soarelui ce pătrunde în noi şi ne dă putinţa să vedem nu ne anulează ca persoane. De aceea s-a spus că Sfinţii sunt încorporările Duhului, desigur nu în sensul că natura lor umană are ca ipostas pe Duhul în acelaşi sens în care Hristos este ipostasul naturii Sale umane; ci în sensul că subiectele lor se realizează într-o su­premă intimitate cu Duhul, şi nu numai subiectele lor cu­noscătoare şi voitoare, ci şi trupurile lor, adică toată fiinţa lor. Intimitatea aceasta între Duh şi omul care crede, face pe omul duhovnicesc să nu-L simtă pe Duhul ca pe un Tu, ci de câte ori zice eu, aude şi pe Duhul spunând în el. Eu. Eu-1 său a devenit Eu-1 Duhului; Eu-1 Duhului a devenit eu-1 său, într-o unire desăvârşită fără confuzie.

Desigur şi Hristos ne reprezintă în faţa Tatălui, ca un Eu omenesc. Dar fată de noi El e un Tu, pentru că e dintre noi. Duhul însă nune reprezintă ca un eu omenesc deosebit de noi, deci ca un Tu al nostru. Şi ajutaţi de Duhul, prezent în eu-rile noastre, ne înfăţişăm noi înşine Tatălui, aseme­nea Fiului, pe de o parte ca o multiplicitate de eu-ri, pe de altă parte ca un singur eu, sau ca un eu multiplu.

Astfel Duhul ţine de Biserică. Aceasta e o altă caracte­ristică a Lui. De aceea nu putem vorbi despre har, ca de ceva în afară de Biserică, ci ca de ceva ce tine de Biserică. La fel nu se poate vorbi de Biserică fără har, sau fără Duhul Sfânt. Sfântul Irineu zice că "unde este Duhul, acolo este Biserica şi unde este Biserica, acolo este Duhul Sfânt".

a. Lucrarea aceasta a Duhului Iul Hristos, sau harul, ne este absolut necesară pentru mântuire, dacă mântuirea în­seamnă împărtăşirea de viaţa dumnezeiească din trupul Domnului Hristos şi dacă harul e tocmai această împărtă­şire. Harul face începutul mântuiri} noastre şi^el ne este ne­cesar tot timpul, pentru ca să ne mântuim.

Despre necesitatea lui la începutul mântuirii. Domnul Iisus Hristos spune: "Nimeni nu poate veni la Mine, de nu-1 va trage pe el Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine" (In 6, 44). Dar Hristos vrea ca toti să se mântuiască. Tot despre acest început al mântuirii prin har spune Iisus Hristos: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra întru împărăţia lui Dumnezeu" (In 3, 5). Trebuie să intre întâi Dumnezeu în mod voluntar în raza de existenţă a omului, să-Şi trimită iubirea Lui spre acest om, ca acesta să poată lua putere de viaţă nouă.

b. Harul se dă gratuit, căci pe Dumnezeu ca persoană nu-L putem forţa sau obliga prin nimic ta să intre în relaţie cu noi. În modul cel mai deplin a pus această putere în lucrare Sfânta Fecioară Măria, bucurându-se din această cauză şi de un ajutor mai mare din partea lui Dumnezeu. Nicolae Cabasila spune că ea, punând această "putere" în lucrare ca "nimeni altul", "a mişcat pe Dumnezeu la iubire faţă de om" şi "a atras pe Cel nepătimitor şi aşa S-a făcut om, pentru Fecioara, Cel ce era scârbit de om din pricina păcatului"

c. Dar lucrarea Duhului sau harul lui Hristos îmbiindu-se tuturor prin Biserică, întrucât Hristos este sălăşluit cu tru­pul Său în ea, nu forţează libertatea omului, adică nu lu­crează irezistibil, silindu-1 să-1 primească şi să-1 mântuiască cu sila, cu sau fără conlucrarea lui.

Faptul că nu se mântuiesc toti nu se datoreşte deci decât necolaborării unora din oameni cu harul, nu unei predes­tinări a unora spre mântuire şi a altora spre pierzanie din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu "vrea ca toţi oamenii să se mân­tuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului" (1 Tim. 2, 4), Apoc. 3, 20 etc).

2. Colaborarea liberă a omului cu harul

Lucrarea Duhului ca persoană în noi cere colaborarea noastră liberă, arătându-se şi în aceasta importanţa ce ne-o acordă Dumnezeu ca persoane. Duhul cere să ne însuşim lucrarea Lui şi să ne-o facem proprie printr-o voinţă şi printr-o lucrare a noastră. Duhul nu forţează, adică nu anulează voinţa, pe care tot El, ca Dumnezeu, ne-a dat-o prin creaţie. EI nu o anulează, pentru că El însuşi e liber de toate pasiu­nile, deci şi de pasiunea de a stăpâni. Libertatea e cea mai proprie caracteristică a Duhului, a Spiritului autentic su­prem. "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (2 Cor. 3, 17). El vrea să elibereze pe om de pasiunile care îl robesc şi îl ţin închis într-o repetiţie monotonă. El vrea să-1 facă liber pentru iubirea lui Dumnezeu, izvor infinit de da­ruri. Duhul ne ajută să ajungem la "libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 21).

Dar libertatea nu e un capriciu, nu e libertate pentru pă­cate, care de fapt înseamnă robie/îngustare în egoism, în repetiţia aceloraşi patimi care trec peste libertatea noastră; ea înseamnă o eliberare de robia cu aparentă de libertate, de robia care se ascunde cu viclenie sub masca libertăţii. Dar e liber numai cine nu e stăpânit de patimi şi poate elibera şi pe alţii de ele.

O libertate absolut neutră, sau un liber arbitru nu există însă. Există numai o libertate care serveşte în mare parte răului, o falsă libertate, şi o libertate în bine. în omul de sine, dată fiind slăbiciunea firii sau voinţei; libertatea e dusă uşor spre cele rele, sau rezistă greu ispitelor spre rău. Ea nu se poate decide singură spre o făptuire exclusiv bună. Liberul arbitru, sau .libertatea absolut neutră, este o con­strucţie arbitrară a cugetării noastre. Dar la libertatea în bine, la adevărata libertate nu se poate ajunge fără ajutorul unei persoane superioare, deşi e necesar simultan un efort liber din partea celui ajutat. La libertatea adevărată, sau la libertatea în bine, nu ajunge omul nici numai prin sine, nici silit de o persoană superioară.

Colaborarea cu harul ajută pe om cu atât mai mult sa­şi dobândească adevărata libertate, cu cât harul e energia lui Hristos, prin Care voinţa umană a fost cu adevărat resta­bilită. Omul colaborând cu harul se restabileşte în umani­tatea sa adevărată, după asemănarea lui Hristos. Sfântul Maxim zice, completând cuvintele de mai sus: "Şi dacă (Cu­vântul) a avut voinţa naturală ca om, a voit cu siguranţă acelea pe care El ca Dumnezeu le-a sădit în fire, când a înfiinţat-o prin creaţie".

Subiectul 3: Darurile Duhului Sfânt şi rodirea lor în Biserică TDO 2, pag. 329 - 340

Răspunzând la întrebarea: de ce nu se mai întâmplă acum minunea învăţării limbilor dintr-odată, cu cel ce se botează, cum s-a întâmplat la Cincizecime cu Apostolii, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde că sunt minuni vizibile pentru ochi şi minuni invizibile pentru ei, minuni simţite în conştiinţă sau văzute în alt chip: "Dintre darurile duhovni­ceşti, unele sunt nevăzute şi se sesizează numai cu credin­ţa, altele se arată şi prin semne sensibile, spre încredinţarea celor necredincioşi. De exemplu: iertarea păcatelor este un lucru spiritual, este un dar nevăzut, căci nu vedem cu ochii trupului cum se curăţesc păcatele". Dar darurile nevăzute cu ochii sunt mai mari ca cele sensibile. Iar aceasta e tot în favoarea unităţii Biserica. Dacă unul sin­gur ar primi totul de la Duhul Sfânt, n-ar mai căuta unitatea cu ceilalţi, tot aşa cum, dacă un Apostol ar fi primit darul tuturor limbilor, n-ar mai fi avut nevoie să se completeze în misiune cu ceilalţi.

Astfel, Duhul acoperă ca ipostas, sau actualizează, Bi­serica în întregimea ei, aşa cum sufletul acoperă sau actua­lizează cu totalitatea funcţiilor sale totalitatea funcţiilor cor­pului, deşi pe de altă parte e prezent întreg în fiecare organ al corpului şi prin aceasta le tine unite pe toate. Tot aşa Du­hul, ca ipostas, ţine unite toate mădularele Bisericii Sfântul Vasile cel Mare zice: "Duhul ţine legate între ele mădu­larele prin darurile care se intercondiţionează. Toate mădu­larele înzestrate cu daruri diferite completează prin aceas­ta corpul Iui Hristos şi, în unitatea Duhului, transmit unii altora bunătăţile acestor daruri care le sunt necesare tutu­ror, făcând pe toţi să se bucure de toate darurile".

Duhul ca ipostas e Duhul unificării celor cu daruri dife­rite, e "Duhul comuniunii” (2 Cor. 13, 13), e "Duhul unităţii" (Ef. 4, 3). Numai pentru că suntem toţi "în acelaşi Duh", dar diferiţi între noi, suntem toţi în Hristos şi avem apropierea, în El, de Tatăl (Ef. 2, 18).

Legătura aceasta înseamnă că fiecare mădular al Bise­ricii e avizat la celelalte şi responsabil fată de ele, pentru că e avizat la Biserică ca întreg şi obligat fată de ea, având prin aceasta acces la Duhul întreg şi fiind obligat să ajute la actualizarea Lui ca întreg în toate darurile ce le acordă. Fiecare are prin aceasta simţirea că se află totodată în Hristos întreg şi e dator să ajute la activarea Iui Hristos în­treg, prin Biserică.

Sfântul Grigorie Palama zice: "Aşadar Duhul, după., fiinţă este neîmpărtăşibil, dar după lucrare..., după care Se varsă şi Se dă şi Se trimite Cel ce e pretutindeni şi e înte­meiat statornic în identitatea nemişcată. Duhul e împărtă-şibil celor vrednici".

O însuşire mai remarcabilă a unui membru al Bisericii se numeşte "dar" nu numai pentru că e dăruită de Duhul Sfânt, ci şi pentru că e destinată să slujească altora, să se facă un dar altora. Din cauza aceasta, prin fiecare "dar", o persoană săvâr­şeşte nu numai o lucrare pentru sine, ci şi pentru întreg, sau o lucrare comună cu ceilalţi prin unirea darului său cu al altora. Sfântul Vasile cel Mare zice: "Duhul Sfânt este numit de multe ori legătura celor ce se sfinţesc", adică a celor ce depăşesc mărginirea lor egoistă şi contrară celorlalţi oameni şi lui Dumnezeu, deschizându-se cu sinceritate şi cu curăţie comunicării cu viaţa de iubire nesfârşită şi preacurată a lui Hristos şi, prin aceas­ta, unor relaţii de iubire curată cu semenii lor. Duhul Sfânt deschide pe unul celorlalţi şi-i face să comunice.