1. Adamclisi, com. Adamclisi, jud. Constanţa [Tropaeum Traiani]

106. Goruneşti, com. Slătioara, jud. Vâlcea

Punct: Biserica parohială “Intrarea în biserică a Maicii Domnului” - Vioreşti

Cod sit: 173098.01

Colectiv: Emil Lupu (ABRAL ARTPRODUCT SRL)

Finanţator: ONPP; Proiectant general: AXEL IMPECO SRL - şef proiect arh. A. I. Botez
În perioada 27 - 29 septembrie 2001 la biserica parohială Vioreşti (cunoscută pentru celebra "friză cu potecaşi"), a fost efectuată prima campanie de cercetare arheologică, necesară obţinerii datelor pentru aplicarea proiectului tehnic de consolidare şi restaurare a bisericii, precum şi pentru eliberarea de sarcină istorică a zonelor în care se execută lucrări de consolidare a infrastructurii.

Biserica este ctitorie a lui Ion sin Vlad şi a soţiei acestuia Andreca, din anul 1781. În anul 1895, conform sinodiconului bisericii, au fost închise arcele de zid ale pridvorului şi au fost desfiinţate arcele de zidărie ce compartimentau naosul şi pronaosul.

În această campanie arheologică au fost efectuate 4 casete, numai la exteriorul bisericii, fiind urmărite următoarele obiective: stabilirea etapelor şi a eventualelor faze de construcţie sau refacere, investigarea structurală a fundaţiilor, determinarea unor eventuale epoci anterioare de locuire umană şi obţinerea nivelmenturilor necesare aplicării în teren a proiectului tehnic de restaurare şi consolidare.

Pământul viu (fără urme antropice), este reprezentat de un strat de argilă, conţinând şisturi, combustii vegetale şi urme nisipoase. Având în vedere configuraţia terenului, aflat în pantă uşoară de la V către E şi de la N către S, acest strat nu a fost întâlnit la aceeaşi adâncime în toate casetele. Pe partea de N a bisericii, el apare la -0,2 m, pe partea de E la -0,7 m, iar la S de biserică nu a fost interceptat în săpătura arheologică până la -0,85 m, datorită prezenţei unor morminte de inhumaţie de epocă modernă.

Pe partea de N a bisericii nu se mai păstrează (ca depuneri antropice), decât stratul de construcţie şi o depunere actuală, situaţia aceasta fiind determinată de o sistematizare verticală efectuată în ultimii 10 ani, care a lăsat deasupra nivelului de călcare tot soclul.

Pe partea de S a bisericii, au fost surprinse mai multe morminte de inhumaţie de epocă modernă, suprapuse de un nivel de moloz şi un altul de mortar, aparţinând probabil intervenţiei constructive din anul 1895. Peste acest strat se află humusul actual.

Fundaţiile bisericii sunt unitare şi întreţesute la nivelul tuturor compartimentărilor sale. Ele au fost unitar construite, prin săparea unui şanţ de fundare, în care a fost turnat amestecul de var, nisip şi bolovani de râu şi (sau) lespezi de piatră. La nivelul pridvorul, în caseta efectuată, nu au fost întâlniţi decât bolovani de râu de dimensiuni medii. La jumătatea inferioară a fundaţiei, liantul (de o calitate foarte slabă), s-a dezagregat datorită umidităţii mari din sol. La nivelul pronaosului, naosului şi altarului, alături de bolovani de râu şi mortar de var cu nisip, au fost întâlnite şi lespezi de micaşisturi.

Toate casetele arheologice au fost efectuate în perimetrul unor crăpături vizibile, ce coborau din cornişă către soclu. În nici una din casete nu s-a constatat propagarea crăpăturilor din elevaţie, la nivelul fundaţiei, nici măcar sub formă de fisuri.

Fundaţia bisericii are o înălţime totală ce variază între 0,68 şi 1 m. Cea mai mare înălţime se constată la pridvor, cea mai mică fiind la altar.

Concluzii

Biserica de la Vioreşti este una din cele aproximativ patruzeci de ctitorii, atribuite de tradiţie vătafului de plai Ion Urşeanu, aflate pe toată întinderea fostului plai Horezu. Nu am putut stabili până acum dacă există o înrudire între Ion sin Vlad, din pisania bisericii şi vătaful de plai Ioan Urşeanu, considerat ctitor al bisericii, de către o parte din istoriografia obiectivului.

Majoritatea bisericilor din zonă au fost pictate atât la interior, cât şi la exterior, însă biserica de la Vioreşti este singura în care apare reprezentat vătaful şi la exterior. Pe registrul superior al bisericii, este pictată o unică friză, cuprinzând parada întregii obşti de ctitori moşneni, ce sintetizează întregul fenomen al ctitoririlor din plaiuri.

În secolul al XVIII-lea, vătaful de plai, asemenea căpitanilor de odinioară, era însărcinat cu paza plaiului „de hoţi, tâlhari şi furii de dobitoace". Având în subordine câteva zeci de plăieşi, proveniţi din mai multe sate aşezate în apropierea unui plai sau punct de trecere, el împiedica birnicii să fugă în Transilvania, încasa vămile de la punctul de trecere controlat, având dreptul la o treime din mărfurile confiscate pentru contrabandă, judeca pricinile mai mici dintre locuitori, se bucura de scutiri de dări, podvezi, clacă. Pe lângă aceste beneficii, în această zonă cu tradiţie în creşterea oilor, începând din secolul al XVII-lea vătaful de plai primea şi câte un caş şi un miel de fiecare turmă ce urca la vărat. Autoritatea sa era foarte mare, din secolul al XVIII-lea având atribuţiile unui subprefect.

Istoricii de artă consideră că semnificaţia ctitoririi bisericilor din fostul plai Horezu de către vătaful Ion Urşeanu nu este doar vanitatea celui îmbogăţit, ci şi însemnul libertăţii şi prosperităţii unei obşti întregi, al cărei exponent este vătaful de plai. Subiectul ctitoriilor colective este în continuare un deziderat al cercetării istorice, de artă, arhitectură sau arheologie socială medievală. Ctitoriile colective sunt percepute ca fenomen arhitectonic doar începând din secolul al XVII-lea, majoritatea operelor respective păstrate, datând din sec. XVIII şi XIX. Pentru a păstra coerenţa afirmaţiei că vătaful Urşeanu se erijează în garantul obştii moşneneşti din rândul căreia s-a ridicat, luând-o părtaşă la actul de ctitorire, ar fi necesară dezvoltarea unei demonstraţii logice şi argumentate că pictura exterioară este contemporană cu pisania şi pictura interioară, înscriindu-se deci într-un unitar demers ctitoricesc.

Pisania actuală, mutată din uşa pronaosului în cea a pridvorului, nu lasă nici un dubiu în ceea ce priveşte comanditarul locaşului: „Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au înălţatu această sfântă besearică în hramu sfintei (!) Intrarea în be(seri)că a Născătoarei de Dumnezeu Fecioarei Mariei şi a sfîntului Ioan Botezătorul şi s-a făcut de robul lu(i) Dumnezeu Ion i soţia lui Andreca i părinţii mei Vladu, Stancea şi s-a făcut cu toată cheltuiala lui. Noiembre 1(ea)t 7290 (1781)".

În timpul lucrărilor s-a observat că în zona tabloului ctitorilor, s-au realizat la un moment dat modificări, adăugându-se câteva personaje noi, prin refacerea parţială a picturii iniţiale. Acest sector de biserică ni se pare foarte important pentru că, între preotul aflat în colţul de NV al pronaosului urmat de presvitera sa, apoi de jupâniţa Nedelea şi jupân Ion Urşeanu vătaful şi Constantin vătaf cu soţia sa, aflaţi în colţul de SV, în golul actual al arcului, s-au mai aflat şi alte personaje, care au dispărut odată cu demolarea zidului de V al pronaosului.

O primă întrebare este cea legată de poziţia în care a fost reprezentat Ion Urşeanu. Acesta, în loc să se afle pe peretele de V al pronaosului, pe locul lui Constantin vătaf, este reprezentat pe peretele de N, împreună cu o jupâniţă Nedelea, şi nu cu Andreca din pisanie. În poziţia de onoare se află un preot necunoscut nouă, împreună cu prezvitera sa şi acel Constantin vătaf. Deasupra arcului peretelui dintre pronaos şi pridvor, în nişa din pridvor unde ar fi trebuit să se afle pisania, este reprezentat un personaj biblic iar în pronaos, Capul Sf. Ioan Botezătorul.

O primă concluzie este aceea că biserica Vioreşti a fost realizată într-o singură etapă, de către o familie de ctitori locali, ai cărei exponenţi au fost Ion sin Vlad şi (sau) Ion Urşeanu, fiind terminată în anul 1781. Este foarte posibil ca această biserică să fi aparţinut unuia din multele şi anonimele „schituri de sat" ridicate în secolul al XVIII-lea, în toată Ţara Românească. Tradiţia locală vorbeşte despre faptul că pe locul actual ar fi existat o „mănăstire" ale cărei chilii, risipite la V de biserică, se mai păstrau la nivel de ruină, la începutul secolului XX.

În a doua etapă, care o considerăm larg în primul sfert al secolului XIX, biserica a suferit transformări, foarte probabil determinate de serioasele avarii produse de un cutremur. A fost închis pridvorul, a fost mutat portalul din pronaos, în pridvor, a fost realizat arcul de zid dintre pronaos şi pridvor şi cel dintre naos şi pronaos. Între naos şi pronaos credem că a existat un zid de compartimentare, cu un singur gol pentru acces, care a fost transformat în arc de descărcare. Cu această ocazie biserica a fost parţial repictată. Acum au apărut personajele din pronaos: preotul cu prezvitera, Nedelea, Ion Urşeanu, Constantin vătaf cu soţia, dintre aceştia preotul şi Constantin vătaf, fiind principalii comanditari, având în vedere poziţia acestora în tabloul ctitorilor.

Este posibil ca acum să fi fost realizată şi celebra pictură exterioară, „friza cu potecaşi". Toate aceste presupuneri, ca şi cronologizarea etapei, nu pot fi verificate decât printr-o atentă analiză de pictură şi printr-o cercetare arheologică în interiorul bisericii.

La sfârşitul secolului al XIX-lea au fost mărite golurile ferestrelor şi a fost construită o troiţă din zid.

La sfârşitul secolului XX a fost realizată o sistematizare verticală a terenului, la N de biserică, ce a îndepărtat toate depunerile antropice, până sub nivelul de construcţie din sec. XVIII şi a fost demolată troiţa din 1895.

În această campanie nu au fost descoperite materiale arheologice. Mormintele surprinse în situ, în casetele 1, 2 şi 3 nu au fost deranjate, săpătura fiind oprită la contactul cu acestea.

Planşa 59