1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

Care ar fi caracteristicile unei comunităţi politice bune sau care ar fi substanţa unui contract cetăţenesc dezirabil, aşa cum rezultată din prezentarea de mai sus? Aşa cum spuneam, în primul rând comunitatea politică are obligaţia de a crea un cadru în care cetăţenii să poată avea acces facil la un loc de muncă stabil. Acesul la un loc de muncă este văzut prin prisma lui de generator de venituri menite să asigure traiul familiei. Dacă e să vorbim de condiţiile de muncă, ele par a fi prea puţin importante în măsura în care principala preocupare a cetăţenilor este asigurarea unui venit şi nu în mod necesar asigurarea unui venit în conformitate cu anumite standarde dezirabile. Totuşi din relatări rezultă o condiţie esenţială pe care trebuie să o îndeplinească salariu (venitul) obţinut în urma muncii prestate şi anume să îţi asigure traiul de zi cu zi, mai exact cu acest salariu să îţi poţi umple frigiderul, dacă se poate şi cu carne, să îţi poţi plăti taxele, impozitele şi alte obligaţii, să poţi asigura educaţia copiilor şi în ultimă instanţă să poţi să îţi faci concediul la mare – şi nu 2 zile - fără a fi nevoit să economiseşti pentru asta tot anul.

Fie din salariu, fie cu ajutorul „statului” trebuie să îţi poţi cumpăra (asta însemnând dobânzi mici ) sau să primeşti o locuinţă (de la întreprindere sau de la stat) care să fie a ta şi pe care să o poţi mobila din când în când, fără a afecta astfel substanţial veniturile familiei. Locuinţa este important să fie a ta şi să nu fii nevoit să o împarţi cu alţii, necontând atât de mult suprafaţa „acoperişului”, cât existenţa acestuia.

Un alt element important în construcţia contractului cetăţenesc, prin raportare la ce a fost bun în comunism, ţine de ceea ce intervievatele numesc ordine, disciplină şi siguranţă. Este bine ca cetăţeniilor să nu le fie frică să meargă pe stradă, să fie protejaţi de infractori şi vagabonzi, iar această ordine şi siguranţă este generată numai dacă tuturor le este frică de o forţă coercitivă exterioară ce le impune disciplina. Frica, teama nu sunt a priori valorizate negativ, ele fiind importante mai ales pentru românii care chiar au nevoie de dictatură pentru a se civiliza. Tineri şi toţi ceilalţi care nu sunt diciplinaţi şi aruncă hârtii pe stradă, vorbesc urât, nu respectă oamenii în vârstă, nu îşi caută de muncă, care înşeală, mint şi doresc să câştige ilicit din munca altora (aceste „atribute” sunt asociate fecvent cu politicienii şi cu patronii sau clasa îmbogăţită rapid după revoluţie), trebuie aspru pedepsiţi şi fără tergiversare deoarece numai aşa, în timp, toată comunitatea va prospera.

Educaţia şi sănătatea sunt şi ele aduse în discuţie. Toţi cetăţenii trebuie să aibă acces la educaţie de bună calitate, sevicii care să fie asigurate gratuit astfel încât şi cei defavorizaţi să aibă şansa de a practica o meserie şi, dacă îşi doresc, să facă o carieră. În acest sens întâlnim în interviuri multe referiri la beneficiile accesului la educaţie, mai ales pentru persoanele din mediul rural care astfel au putut scăpa de săracie. Pot fi şterse astfel inegalităţi structurale care se pot constitui ca barirere în calea egaităţii de şanse, rupându-se transmiterea dependenţei şi vulnerabilităţilor intergeneraţional. Educaţia trebuie să se facă de profesori dedicaţi şi compentenţi care să îi determine pe copii să citească mult şi să se uite mai puţin la televizor unde de multe ori sunt promovate non-valorile şi principii nesănătoase pentru viaţa lor. De asemena, ei trebuie să dispună de resursele necesare şi să nu vină cu hârtia pentru copiator de acasă sau să pregătească materialele didactice pe banii lor. Copiii performanţi trebuie să fie motivaţi să se menţină la un nivel înalt prin burse, tabere, condiţii de învăţare bune.

Serviciile de sănătate trebuie să fie gratuite şi accesibile, sănătatea fiind unul din bunurile cele mai preţuite de intervievate şi, de asemenea, trebuie să nu fii forţat de sistem sau de doctori să oferi bani sau alte beneficii în schimbul serviciilor medicale.

„Ce mai, cu sănătatea cum era pe vremea lui Ceauşescu, bine, bine, pentru că atunci nu era cu asigurări de sănătate. Nu era cu socoteli din alea cu 75 %, du-te şi la doctor să-ţi faci analizele, dă şi tu 50 de mii. Deci era bine că...noi nu ştiam cum se întâmplau, pur şi simplu te duceai la doctor şi îţi dădea reţetă şi îţi dădea medicamentele şi te internai. Era bine. Acuma suferi. Acolo trebuie să dai bani, acolo trebuie să dai bani. Deci, sistemul de atunci nu ştiu cum era, da’ acuma nu-i bine”.⁴⁹⁹

În ceea ce priveşte economia ţării, aceasta trebuie să se axeze pe industrie şi agricultură. În comunism au fost create fabrici şi uzine în care lucrau bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, care asigurau necesarul intern, dar se mai şi exporta⁵⁰⁰. De asemena, agricultura era o ramură bine dezvoltată în care munceau oamenii de la ţară, colectivizarea având şi avantajul comasării terenurilor şi utilizării eficiente a acestora. Aşa ar trebui să se întâmple şi acum şi astfel ar fi rezolvate problemele legate de şomaj, dar şi de sărăcie.

„Nu ştiu, partea legată de agricultură eu am văzut-o tare bine pentru că în acele cooperative, cum erau ele, se muncea pământul. Acum dacă mergeţi să vedeţi sunt ari, hectare întregi de pământ nelucrate efectiv. Nu mai are cine să lucreze. Ori există şi o logică, aşa cât cunosc eu din ce avem noi, deci prin unirea mai multor parcele poate să intre utilajul pe o suprafaţa mare. Aşa îţi intră ţie, îl călca pe a vecinului. Era o logică, acele asociaţii aveau o logică totuşi. Pentru că şi în străinătate aşa au reuşit”.⁵⁰¹

Rezumând elementele aduse în discuţie mai sus ajungem la concluzia că regimul comunist este perceptut ca fiind capabil să asigure pentru cetăţeni satisfacerea nevoilor de bază – hrană, locuinţă, securitate, chiar dacă în anii 80 hrana a fost raţionalizată, iar fiecare se descurca mai ales dacă avea rude sau prieteni care lucrau în comerţ sau care locuiau la ţară.

Aspectele menţionate mai sus sunt considerate de cea mai mare parte a intervievatelor a fi esenţiale pentru viaţa de zi cu zi, referirile la ceea ce R. Inglehart⁵⁰² numeşte valori post-materialiste, adică acele valori legate de libertatea individuală, accesul la cunoaştere şi cultură, recunoaştere socială, stimă, realizare personală fiind întotdeauna amintite în subsidiar. Această machetă de contract cetăţenesc rezultă în mare parte prin raportare la ceea ce este rău, greşit sau nu merge bine în prezent şi cu felul în care s-a dezvoltat democraţia în România.

Pornind de aici se constuieşte şi discursul legat de polarizarea socială⁵⁰³ ce caracterizează democraţia din România, polarizare care a împărţit societatea în cei bogaţi şi cei săraci şi care, dincolo de elementele nefaste implicite ale acestei divizări, a rupt prietenii şi ca creat tensiune între cei care „odată” (în comunism) prăjeau boabe de cafea la aragaz, pentru ca nu aveau nici măcar maşină de râşnit⁵⁰⁴. Apare astfel un sentiment al nedreptăţii care, în virtutea socializării şi a împărtăşirii unor valori, norme, reguli comune, este transmis şi generaţiilor următoare – el regăsindu-se şi în discursurile intervievatelor cu o mai mică experienţă a traiului în comunism.

Acest sentiment este asociat inevitabil cu capitalismul şi cu democraţia. Aşa apare paradoxul unui trai prost într-un regim considerat a priori bun, mai exact intervievatele sunt puse în situaţia de a găsi o explicaţie pentru o asemena stare de fapt. În măsura în care cele două elemente componente ale paradoxului sunt greu de contestat, experienţa nivelului de trai scăzut fiind pentru ele o realitate incontestabilă⁵⁰⁵. În schimb, democraţia fiind mai degrabă acel ceva, la ale cărui caracteristici sau modalităţi de funcţionare se fac rar trimiteri clare în interviuri, care funcţionează şi crează bunăstare în ţările civilizate. Explicaţia pentru acestă stare de fapt este astfel generată prin alterarea contextului în care cele două componente se desfăşoară: democraţia este un regim bun însă prost înţeles şi prost aplicat în România.

„Nu ştiu dacă, nu ştiu ... să nu fie o falsă idee de libertate şi de bunăstare, nu ştiu”.⁵⁰⁶.

„Acum depinde fiecare cum înţelege şi asta, democraţia asta, şi asta are multe variante ştiţi! Cum o înţelege fiecare. Ăhh mai mult aşa deci libertate, pe vremea lui Ceauşescu nu prea puteai să spui atâtea aşa, să mergi, să fii liber să mai mergi şi pe dincolo, dar …”⁵⁰⁷

Construirea contractului cetăţenesc şi evaluarea cetăţeniei pronind de la critica stării de fapt - o democraţie prost înţeleasă⁵⁰⁸ la care s-a ajuns în urma unei tranziţii ce a generat anomalii⁵⁰⁹ - şi prin raportatare la perioada dinainte de ‘89 ne pune la dispoziţie un tablou asemănător cu ceea ce Inglehart numeşte preocuparea pentru valori materiale specifică societăţilor care nu asigură securitatea membrilor săi din cauza unui nivel de dezvoltare prea scăzut⁵¹⁰. Referirile directe şi fecvente din interviuri la nevoile materiale şi de securitate, asociate cu pimul nivel al piramidei lui Maslow, fac incontestabilă prezenţa în viaţa de zi cu zi a intervievatelor a problemelor legate de asigurarea nevoilor primare. Dincolo de această constatare, prioritizarea nevoilor, dar mai ales poziţia reflexivă din care intervievatele propun aceste diagnoze ale stării de fapt, se resimt într-o formă de radicalism al discursului potenţată şi de acumularea nemulţumirilor generate de incapacitatea folosirii unui instrument bun – democraţia – pentru a genera bunăstare pentru cetăţeni. Mai mult, construcţia realităţii prin raportare trecut – prezent, prezent – trecut, peste care se spurapune capacitatea actorilor de a fi produce sensuri şi de a genera semnificaţii, conduce la situaţia, pradoxală am putea spune, a semnificării comunismului ca regim bun în măsura în care, fiind un regim totalitar, deci a priori rău, a reuşit „totuşi” să genereze satisfacerea nevoilor de bază.

5. 2. 2 Democraţie bună – comunism rău sau prezent bun – trecut rău.

Însă cele prezentate până acum rezumă doar o parte a evaluării comunism – post-comunism/ tranziţie/ democratizare/ democraţie, pentru a completa imaginea rezultată din această analiză comparativă impunându-se aducerea în discuţie a felului în care se construieşte şi celălalt model de cetăţenie, anume cel care se fundamentează pe opoziţia democraţie bună – comunism rău sau prezent bun – trecut rău. Aşa cum am mai precizat pe parcursul lucării, cele două discursuri, pe de o parte cel cu privire la perioada comunistă, iar pe de altă parte cel cu privire la perioada post–comunistă, nu sunt complet disociate. Astfel, referirile la valorile materialiste sunt completate şi de dezvoltă în paralel cu referiri la valori post-materialiste, chiar dacă de cele mai multe ori în subsidiar, referiri care în acelaşi timp întregesc imaginea cetăţeniei dezirabile. Avem de-a face aşadar cu o dezvoltare prioritizată a contractului cetăţeni/ cetăţene - comunitate politică, prioritizare care nu este excluzivă, ci dimpotrivă care stimulează legăturile dintre nivelurile de interese urmărite.

Consider că potenţarea acestor conexiuni între materialism şi post-materialism este generată în mod special de contextul specific ţărilor post-comuniste în care cetăţeni au avut posibilitatea să experimenteze, forţat, limitarea la satisfacerea nevoilor primare. Aceste constrângeri au generat o sensiblitate aparte faţă de bunurile rare⁵¹¹, în acest caz faţă de cele caracterizate de valorile post-materialiste care, aşa cum am prezentat şi în prima parte a acestui capitol şi aşa cum rezultă şi din prezentate mai jos, sunt amintite de intervievatele noastre.

„Măi rău era, ohooo. Era din toate punctele... Eu am fost printre cei care am participat la revoluţie, în sensul că am fost prima care am început să iau atitudine aşa chiar înainte de a cădea regimul. Cam refuzam anumite activităţi şi nicioadată când era să laud pe tovarăşul ... eram recalcitranta şcolii. Mă amuzam la şedinţele astea de partid şi nu am ... am fost exemplu negativ. Niciodată nu am slăvit pe tovarăş, nu cred că există elev de al meu care să zică ca doamna învăţătoare ne-a educat că „tovarăşul şi cel mai iubit fiu...”. Au avut liberatea să creadă sau să nu creadă. Nici vis a vis de religie nu am impus nimănui nimic. Ce era rău, nu ştiu, nu te simţeai liber”.⁵¹²

„Rău era ca erai rupt de toată lumea, nu aveai .... vorba aia te bucurai de o revistă, mi-aduc aminte, ooaaa de parcă aş fi văzut nu ştiu ce. Nu, deci nu aveai reviste, nu aveai contact cu exteriorul, era ruptă România de exterior, ruptă de tot, nu numa’ reviste, media şi nu ştiu ce. Călătorii ioc! Deci nu puteai vedea nimic în afara ţării tale şi asta era rău. Apoi a intrat tot chestia cu media, televizor ioc. Şi restul toate cu limită, curentul, că doar învăţam la lumina lămpii aşa. No, deci mai multe aspecte deci erau legate de...sunt mult mai multe”.⁵¹³

„[...] citind şi studiind şi comparând şi ieşind în Europa, am văzut că acest comunism nu avea rost, deci asta a fost cea mai mare tâmpenie posibilă. Nu există nici democraţie…există competiţie, există o viaţă pe care trebuie s-o duci ca o competiţie continuă pentru că asta este, trebuie să te lupţi să ai nişte bunuri …că ele se numesc la un moment dat lux... Am mai spus, ţine de tenacitate, de noroc, de multe altele [...] tot trebuie să ţii situaţia sub control pentru că altfel ajungi să te descalifici singur şi să te izoliezi pentru că nu te vrea societatea [...] Dar noi trebuie să gândim clar că lucrurile stau aşa, ne-am născut, de când suntem trebuie să ne motivăm să facem mai multe lucruri, să fim pregătiţi pentru eşec, s-o luăm de la capăt şi să ne facem treaba cum trebuie [...] Odată e mai bine pentru că spunem ce gândim, mai sunt temeri, am rămas cu probleme din trecut. Suntem tributari comunismului, nu-ţi ies din minte jaloanele, nu-ţi ies din minte doctrinele aşa uşor, dar le-am cam dat, în 20 de ani le-am cam dat afara şi normal ca avem putere de discernamânt, nu toţi . Generaţia părinţilor mei s-au simţit mai bine aşa pentru ca veneau dintr-o sărăcie cruntă şi comunismul le-a dat o siguranţă, acea certitudine ca ai un serviciu … deci n-a fost aceasta nebunie cu şomaj, cu ceea ce se întâmplă şi care pentru mulţi este o drama”.⁵¹⁴

Mai mult decât atât, unele intervievate fac reale diagnoze economice, care sunt însoţite şi de soluţii rezultate din analize comparative complexe, fapt ce certifică încă odată preocupările interconectate ale acestora în raport cu distincţia valori materiasilste şi valori post-materialiste. În acest context ele discută despre Uniunea Europeană, despre impactul aderării, dar şi despre modele alternative de dezvoltare economică ce au fost implementate în alte state şi care au dat rezultate.

„Stăm mai prost cu câştigurile, că sunt foarte modeste, atât la personalul care lucrează cât şi la cei pensionaţi. Sunt foarte multe persoane care nu au servici, sunt în şomaj, nu sunt suficiente locuri de muncă. Preţurile zic că nu-s destul de bine calculate fiindcă toate sunt văzute prin prismă ţărilor europene, dar câştigurile la noi nu sunt ca cele din Uniunea Europeană, nici câştigurile salariale, nici pensiile, nici veniturile, sunt mult mai mici decât sunt la alte ţări europene”.⁵¹⁵

„Mi-ar plăcea dacă ar avansa un pic agricultura, pentru că eu am o gospodărie la ţară şi atâta îmi pare de rău. Că o rămas mulţi bătrâni şi aia e foarte greu să lucreze pământul şi o rămas mult pământ nelucrat. Deci dacă s-ar pune un pic bazele pe agricultură mult mai bine ar fi pentru întreaga ţară. Eu aşa zic, că de aicia ar trebui să se poarnească, că pe urmă se dezvoltă şi industria şi toate [...] Era bine dacă se lăsa în agricultură, să nu îi spună colectiv, să îi spună indiferent cum, dar după mine aşa da la fiecare... că sunt atâtea tractoare, atâtea – la fiecare comună. Dacă nu sat, măcar comună, să dee câte un tractor cu combină, semănătoare şi unelte din astea şi să se organizeze, să facă ca un fel de ... cineva să răspundă de aşa ceva şi pământul să îl lucreze. Să îi spună la fiecare om „no cât poţi să lucrezi”, „atâta” şi restul să îl lucreze. Să ducă lume să îl lucreze, câţi îs fără servici, să îi plătească şi să îi dee la omul care dă pământul 20 %, 30% cât îi dă şi să ştiţi că ar merge mai bine treaba”. ⁵¹⁶

În primul rând să ştiţi eu nu sunt de acord cu supermarket-urile astea mari pentru că aduc foarte multă marfă din afară. Am devenit o piaţă de desfacere. Dar noi nu mai producem, noi nu mai ştim să producem. De exemplu uitaţi-vă la polonezi, nu au lăsat nici un supermarket să pătrundă din exterior. Toate supermarket-urile sunt din ţară, marfă din ţară, deci ei consumă ceea ce produc, nu? Asta este, noi nu. Săru-mâna coane! [...] Aşa cum am spus. Suntem o piaţă de desfacere. Eu zic aşa - era nevoie chiar de împrumutul acela de la FMI? Eu nu cred. Deci eu nu cred. De ce nu s-a împrumutat de la populaţie din bonurile acelea de trezorerie. Pentru că Romanaia încă are bani aşa. Întâi de acolo ar fi trebui să facă împrumutul. De la noi. Deci noi, noi să fim ca ţară, să încercăm că până la urmă ce o să facem. O să tot plătim împrumutul ăsta. Poate ajung să plătească şi copiii împrumutul ăsta”.⁵¹⁷

“Nu. Păi nu era, într-un fel, că nostalgicii plâng după comunism, că în primul rând băteam pasul pe loc. Deci toate ţările se dezvoltau şi noi rămâneam numai aşa... Puteam rămâne aşa în continuare? Şi prea îngrădiţi. Eram ca şi cum cineva dictează, conduce, şi tu faci exact ce-ţi spune. Aşa a şi fost! Aţi văzut: program la televizor de 2 ore, de 3 ore, în străinătate n-ai voie să mergi, deşi ei marii, anumite persoane, mergeau. Dar numai ăia... Dar nu-i voie aşa ceva! Nu dai libertate la om...! Nu e creaţie... La noi e haos încă, că încă nu înţelege lumea bine democraţia asta şi încă nu s-o echilibrat. La noi poate mai trec 30, poate 50 de ani până să ajugem să fie o democraţie adevărată. Dar... Să sperăm că va fi pentru generaţiile următoare... Aici încă e haos, la noi încă e haos. Dar e bine să laşi omul să fie liber. Atunci e creativ, atunci descoperi valori. Dacă tu îl îngrădeşti, îi dai numai teme – toţi ziariştii aveau numai teme, nu aveau voie să scrie aia, numai aia... Teatrele, tot era totul dictat. Nu era corect. America de ce s-o dezvoltat? Uite, ruşii, să facem o comparaţie între ruşi şi americani: păi ruşii au mai mult teritoriu decât au americanii şi ar fi putut să se dezvolte de nu ştiu câte ori, că şi ei au naţionalităţi conlocuitoare la ei... Şi-or câştigat al doilea război de le-o fost numa’. Şi-atunci o fost bine în Rusia, când o fost uniţi ei, din cele 18 republici. Dar americanii, de aia, că americanii o dat voie fiecare să facă ce vrea, ce-l taie capul, numai să respecte anumite reguli: fiscul – să plăteşti datoriile... nu te caută americanii dacă ţi-ai plătit! Am prietenă care o spus: am deschis magazin, nu atâtea birocraţii formal, ţi-ai plătit, nu-ntreabă nimeni nimica niciodată. Nimic”.⁵¹⁸

Cum se completează contractul cetăţenesc în urma prezentării şi al celui de-al doilea model de relaţii dezirabile dintre cetăţeni şi între cetăţeni şi comunitatea politică din care fac parte? Elementele legate de autonomie şi realizare personală, de competenţe şi aptiudini gernerate într-un climat competitiv, aspecte legate de eficienţă economică, de libertatea de exprimare şi de manifestare, de accesul la informaţii, de liberatea de mişcare se suprapun astfel peste primul nivel al satisfacerii nevoilor de bază şi al valorilor materialiste. Mai mult, aceste elemente nu sunt doar menţionate în interviuri ci sunt susţinute de argumente şi de analize complexe, fapt ce întăreşte şi mai mult conexiunile dintre cele două modele şi interdepenţele dintre ele în construcţia realităţii.

Totodată, trebuie menţionat şi faptul că, nu se poate susţine existenţa unei legături directe între percepţia şi evaluarea celor două perioade şi variabilele vârstă sau venit. Mai exact, o analiză generaţională nu ar conduce la statuarea unuia sau altuia dintre cele două modele discutate, ci cel mult am putea distinge între intensitatea cu care sunt puse în evidenţă animite aspecte, intensitate care poate fi corelată cu zonele de interes direct ale fiecărei intervievate. În acelaşi timp, nu numai persoanele cu un anumit confort al veniturilor au făcut referire la valorile post-materialiste, ci şi cele care şi în prezent se confruntă cu nevoi legate de asigurarea traiului de zi cu zi.

5. 3 Particularităţi rurale

În structurarea discursurilor o altă dimensiune ţine de distincţia rural – urban vorbind de această dată pe de o parte de experienţe legate de procesul de industrializare masivă ce a avut loc preponderent în urban şi cum a afectat acest proces viaţa de zi cu zi a femeilor, iar pe de altă parte de procesul de colectivizare din rural şi efectele sale, dar şi de efectele conjugate ale celor două, ce se regăseau în special în fenomenul navetei⁵¹⁹. Inevitabil distincţia rural-urban modelază practica cetăţeniei în viaţa de zi cu zi, elementele care izolează cele două categorii de analiză având implicaţii în ceea ce priveşte felul în care cetăţenii şi cetăţenele îşi definesc relaţia cu statul – pe verticală, dar şi relaţia cu ceilalţi cetăţeni – pe orizontală.

Trebuie să mărturisesc că observaţia legată de conservatorismul mediului rural, în sensul stric şi etimologic al cuvântului, dar şi cele care vin să susţină particularităţile acestor arii structural-teritoriale, le-am formulat iniţial în urma unui destul de lung proces de observaţie participativă, dar şi de analiză compartivă rezultat din însăşi propria-mi experienţă de viaţă. Astfel, navetismul ultimilor 11 ani care m-a plasat în permanenţă pe drumul între comuna natală şi oraşele devenite ulterior adoptive, alături pe de o parte de încercarea de a-mi defini identitatea, iar pe de altă parte de fascinaţia de a cunoaşte şi înţelege lumea/lumile în care trăiam şi trăiesc în continuare, a produs în timp modele prin care cele două lumi pe de o parte interacţioneză, iar pe de altă parte se încheagă ca universuri distincte. Uneori acestea au fost întărite de lecturarea divereselor studii care puneau în discuţie aspecte legate de distincţia rural-urban ca varabilă sociologică, alteori desfiinţate de aceleaşi lecturi şi nu de puţine ori întărite de însăşi faptul că există, din punctul meu de vedere, o tendinţă evidentă în România de a cuantifica, de a categoriza excesiv, de a explica comportamente, femomene, procese, interacţiuni fără însă a face eforturi şi de a înţelege ce se află în spatele acestor enumerări⁵²⁰. Astfel, nu de puţine ori personal m-am confruntat cu sentimentul creat de citirea unor analize seci, în care un întreg proces de creare de semnificaţii, de inovaţie socială, de construire a unor relaţiii interumane funcţionale într-un mediu da, era ţinut în spatele unor „paravane” statistice în care erau numărate animalele, hectarele de pământ, cuantificate veniturile şi eventual întrebaţi cetăţenii de la sate ce părere au despre una şi alta.

Ocazia de a realiza o parte din această cercetare în satul Sâncrai din judeţul Hunedoara a venit în întâmpinarea dorinţei mele de a înţelege mai bine cele două lumi şi s-a manifestat ca o provocare mai ales din perspectiva capacităţii de a crea un cadru prielnic de interacţiune cu intervievatele pe care, cel puţin într-o anumită măsură, credeam că le înţeleg. Pe măsură ce voi dezvolta cele câteva teme puse în discuţie în această lucrare, cu scopul ultim de a dezvălui mecanismele prin care este înţeleasă şi trăită cetăţenia în viaţa de zi cu zi a subiectelor aceste cercetări, voi accentua elementele care izolează experienţa traiului la ţară de cea a traiului la oraş. Doresc însă acum să revin la subiectul principal al acestui subcapitol şi anume raportarea comunism bun – comunism rău, punând evident accent pe informaţiile obţinute în urma interviurilor şi focus-grupului realizat cu femeile din Sâncrai.

Principala observaţie care se desprinde din analiza acestor interviuri este că pentru intervievate viaţa în comunism se construieşte în jurul activităţilor desfăşurate la Cooperativa Agricolă de Producţie (C.A.P)⁵²¹. Cu toate că se discută prea puţin de această muncă în sensul valorizării ei ca aducătoare de satisfacţii, munca la „colectivă” era elementul ordonator al vieţii de zi cu zi, norma de lucru fiind acea bornă în funcţie de care erau planificate şi realizate toate celelalte activităţi. Această construcţie este prea puţin contestată în interviuri sau în discuţia de grup, ea fiind internalizată de interviavate ca un dat, interesant fiind însă faptul că această internalizare se face mai degrabă pe fondul asocierii colectivizării cu mediul de viaţă şi nu cu o formulă de organizare politică. Astfel, obligaţia de a lucra la C.A.P. era efectul faptului că „stăteam la ţară şi asta era”⁵²² şi nu a felului în care ideologia comunistă se manifesta pragmatic în construcţia şi organizarea socială.

Apropierea Sâncraiului de platformele industriale de la Călan (cocserie) şi Hunedoara (combinatul siderurgic) a schimbat într-o oarecare măsură viaţa locuitorilor de aici. Această schimbare a avut impact şi asupra relaţiilor de gen în sensul unei anumite forme de structurare a rolurilor în familie. Interesant este însă că, munca plătită prestată „la oraş” era văzută subsidiar celei de la C.A.P. Un exemplu în aceste sens ţine de organizarea turelor de lucru „la sevici”, „la oraş” în funcţie de activităţile de la colectivă şi nu invers, cum am avea tendinţa să credem - „Femeie de servici la combinat şi am lucrat şi la cantină, lucram ture de noaptea şi ziua mergeam la combaină cu Valeria şi făceam ture de noaptea şi dormeam cu capul pe combină până se umpleau sacii...”⁵²³.

Distribuţia normelor ce trebuiau lucrate la C.A.P.pe familie suprapusă peste diviziunea muncii în funcţie de gen, poate explica într-o anumită măsură această poziţionare a intervievatelor faţă de munca la „colectivă”. Chiar dacă unele din subiectele noastre au beneficiat de emanciparea prin muncă atât de promovată de regimul comunist şi au avut astfel acces la serviciu⁵²⁴, acest lucru era o experienţă nouă pentru ele ce pare a nu fi depăşit ca semnificaţie şi importanţă obiceiurile, credinţele, tradiţiile bine înrădăcinate în rural şi conform cărora femeile trebuie să se ocupe în principal de casă şi de gospodărie⁵²⁵.

Impactul acestei construcţii asupra vieţii de zi cu zi a bărbaţilor a fost, aşa cum se poate bănui, cu totul altul ei se ocupau în primul rând de munca plătită, iar dacă mai puteau sau dacă mai era nevoie ajutau şi la muncile câmpului şi la realizarea normei.

„F3 S 05 (CO): avem normă, eu cu soţul o normă, adică o jumătate de porţie de om.

F3 S 01 (BM)⁵²⁶: o normă, pentru că cei care erau acasă trebuiau să aibă o normă şi care nu, aveau o juma de normă.

F3 S 05 (CO): pentru că stăteam la ţară şi asta era.

F3 S 01 (BM): trebuia să lucrăm şi jumătatea aia de normă.

(Şi soţul trebuia să lucreze şi el?)

F3 S 01 (BM): da, păi şi ei, toată lumea.

[...]

F3 S 01 (BM): el lucra mai puţin că el era mecanic şi ... în combinat, dar cu acces pe CFR-u şi trebuia multă atenţie, multă odihnă şi ... Mai ales când o fost la bătrânţe so bolnăvit, că de aia o şi murit şi nu o mai putut să lucre şi ... Noi lucrăm şi acuma, şi dacă putem şi dacă nu putem, tot lucrăm.”⁵²⁷

Vorbim deci de bărbaţi ai muncii plătite şi de femei ale casei, peste care se suprapune nediscriminatoriu obligaţia de a lucra la C.A.P, dar şi respectarea valorilor tradiţionale asociate cu respectul pentru lucrul pământului şi pentru traiul la ţară ca formă de manifestare a economiei de subzistenţă.

Diferenţele apar însă atunci când, din cauza nevalorizării muncilor casnice şi a invizibilităţii lor, dar şi a noutăţii intrării femeilor în sfera muncii plătite, se ajunge la situaţii în care, aproape inuman, putem totuşi vorbi de tripla zi de muncă a femeilor, şi de dubla zi de muncă a bărbaţilor. Mai exact, de femei care aveau un loc de muncă plătit, îşi făceau şi norma la „colectivă”, în acelaşi timp ocupându-se de treburile casnice, de creşterea şi îngrijirea copiilor, dar şi de bărbaţi care după serviciu mergeau la câmp, la coasă, la sapă etc.

„(Dar bărbaţii voştri făceau mâncare, spălau rufe...?)

F3 S 02 (SV): nu, nu. NU, el spăla pe naiba. El era la servici şi după aceea merea cu mine la câmp, la cules, la fân, la... (Dar de copii aveau grijă?) SV: avea (ironic). Adică, îi spăla, îl schimba, îi dădea să mănânce? SV: da, cum să nu, toată ziua ironic, râd....Cum să aibă, că atuncia eram eu şi eram mama. Ei erau la servici. Veneau de la servici şi mergeau la coasă.

(Dar F3 S 01 (BM), tu care ai avut servici, soţul tău, Dumnezeu să îl odihnească, făcea şi el mâncare, spăla, căra apă ...)

F3 S 02 (SV): aaa, au făcut pă naiba bărbaţii mâncare atunci...

F3 S 01 (BM): când stăteam numai cu el atunci la oraş, făcea mâncare mai ceva ca o femeie. Aicia ce zice, zice „ce, că mă vede pe mine că scutur la covoare sau ceva, să fac mâncare!”. Nu că nu ştia, dar zicea că nu vrea să facă, că îl văd vecinii.

F3 S 02 (SV): aşa, şi o trecut viaţa şi ce să facem!”⁵²⁸

Relatările de mai sus reflectă felul în care diviziunea muncii în funcţie de rolurile de gen s-a menţinut în acea perioadă şi cum industrializarea nu a condus, cel puţin în spaţiul rural cercetat, la reducerea „expolatării” în familie a femeilor, ironia discursului punând şi mai mult în evidenţă greutatea demontării unor norme bine întipărite în reglarea intereacţiunilor din viaţa de zi cu zi a femeilor şi bărbaţilor din Sâncrai.

Însă, un element nou este adus în discuţie în finalul relatării şi anume cel legat de presiunea comunitară, o altă caracteristică pe care o consider definitorie pentru rural. Ca rezultat al interacţiunilor ce se stabiliesc între membrii comunităţii respective se manifestă şi o tendinţă de conservare a normelor, valorilor, regulilor care să eficientizeze acest proces. Intensitatea acestori interacţiuni transformă mediul în care se manifestă într-unul familiar, populat cu persoane a căror părere contează, în măsura în care acestea fac parte din cotidian, din sfera personalului. Astfel, în comunităţile restrânse cum sunt şi cele din rural, structurile au tendinţa de a se osifica, proces facilitat de împărtăşirea unui stoc comun de cunoştiinţe semnificativ, relativ uşor de transmis şi cu puţine modificări prin intermediul agenţior de socializare. Exemplul de mai sus este unul relevant în acest sens şi are putere explicativă şi în direcţie inversă, mai exact ne ajută să înţelegem de ce femeile intervievate în Sâncrai nu îşi pun problema contestării rolurilor de gen, dimpotrivă le promovează ca definind normalitatea.

Lipsa de contestare a rolurilor de gen⁵²⁹ se încadrează sub umbrela a ceea ce am putea numi firescul acceptării obligaţiilor şi tendinţa către fatalism⁵³⁰. Aceasta este încă o caracteristică ce pune în lumină specificul rural. Dacă din interviurile realizate în urban se putea observa o tendinţă de raportare evaluativă faţă de acea perioadă, lucrurile se schimbă într-o anumită măsură când facem o analiză pe datele culese în rural. Interviurile şi focus-grupul realizat în Sâncrai ne aduc în prim plan femei care povestesc despre experienţele lor în comunism, dar care nu îşi maifestă la fel de explicit dorinţa de a se poziţiona evaluativ faţă de regimul politic de atunci⁵³¹, ci au mai degrabă perspective fataliste: „aşa ne-a fost scris”, „aşa a fost să fie”.

Perioada regimului comunist pare a se integra într-un lung şir al experienţelor supravieţuirii, al muncilor grele la câmp de la vârste fragede, al lipsurilor de tot felul, de la lipsa locuinţei, a pământului, pâna la lipsa banilor, a ajutorului de orice fel etc. Acest continuum al traiului modest, chiar al sărăciei, se menţine şi în postcomunism, distincţia dictatură-democraţie fiind prea puţin relevantă în raport cu viaţa de zi cu zi a intervievatelor din Sâncrai - „(Pentru dumneavoastră la ce a fost bun comunismul?) A fost că am avut serviciu. Cât am avut serviciu nu pot să mă plâng. (Dar democraţia?) Nici de democraţie nu pot să mă plâng sunt alte persoane cu probleme mult mai multe.”⁵³²Mai mult decât atât, specificul rural legat de gospodăria de subzistenţă face ca o parte din criticile aduse regimului comunist de intervievatele din urban – raţionalizarea alimentelor – să nu fie valide şi în acest caz şi să contribuie la ştergerea distincţiilor între trecut şi prezent.

Tot acest context dă naştere unui mecanism de autoapărare prin acceptarea şi asumarea vieţii de zi cu zi, nu ca spaţiu al căutării fericirii, ci mai degrabă ca spaţiu al chinului şi asigurării supravieţuirii⁵³³. Mecanismul dezvoltat astfel este unul periculos din perspectiva construcţiei cetăţeniei, deoarece facilitează izolarea cetăţenilor de reprezentanţii politici, dar şi posibilitatea exploatării lor în sensul întăririi obligaţiilor şi slăbirii drepturilor. Mai mult, subzistenţa şi mica economie de consum din rural, facilizează acest izolaţionism şi întăresc presiunile asupra comunităţii care astfel devine principalul cadru de urmărire şi atingere a intereselor şi, care aşa cum spuneam, se osifică şi în scopul îndeplinirii acestei funcţii.