1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

PARTEA I

CADRUL TEORETIC
CAPITOLUL I - Construcţia şi (Re)construcţia cetăţeniei
Modalităţile de definire şi înţelegere a cetăţeniei pot fi variate, pornind de la cetăţenia ca statut juridic, pâna la cetaţenia ca practica indivduală, de la cetăţenie ca status ce garantează în primul rând accesul la un set de drepturi la cea care presupune în primul rând un set de obligaţii, de la ceăţenia multiculturală la cea cosmopolită, liberală, republicană etc. Pentru a-mi delimita demersul în aceast câmp de posibilităţi, principala idee pe care urmează să o dezvolt în acest capitol este aceea potrivit căreia cetăţenia este prin esenţă un concept aflat într-o permanentă reconstrucţie, mai ales din perspectiva faptului că implică, dincolo de dimensiunea ei legală, şi o dimensine pragamatică ce îi conferă substanţialitate pentru indivizi. În acelaşi timp, unul din principalele elementele care stau la baza acestei dinamici este participarea - civică, politică, dar şi alte forme care în, funcţie de semnificaţia acordată, pot deveni relevante în raport cu statutul de cetăţean(ă). Pornind de aici putem pune în discuţie două forme de manifestare a participării: participarea activă - care presupune implicarea efectivă şi angajată a indivizilor, pe de o parte în procesul guvernării, pe de altă parte în sfera societăţii civile¹⁰, dar şi alte forme de participare cum ar fi cea în cadrul familiei sau a comunităţii restrânse a prietenilor sau vecinilor, şi participarea pasivă care implică faptul că lipsa de acţiune vizibilă în sferele amintite mai sus poate fi interpretată ca o formă de răspuns sau de evaluare a contractului cetăţenesc existent la un moment dat şi care se poate manifesta de această data prin acceptarea status-quo-ului sau prin resemnare şi afişarea dezinteresului faţă de sfera politică¹¹.

Aşadar, pornind de la o abordare generică a cetăţeniei care presupune o relaţie între indivizi şi o comunitate politică prin care sunt reglemenate drepturi şi obligaţii de ambele părţi este uşor de sesizat că toate cele patru noţiuni interconectate astfel – indivizii, comunitatea politică, drepturile şi obligaţiile - nu sunt nici pe departe concepte inflexibile ci, dimpotrivă. Iar dacă ar fi să punem în evidenţă aceste interdependenţe putem aminti, printre altele: construcţia identitară a indivizilor, construcţia comunităţilor politice, viziunea filosofică şi politică dominantă la un moment dat cu privire la natura şi structura relaţiilor ce reglementează conexiunea între indivizi şi construcţia politică, asumarea ce către cercetător/oare a unei paradigme teoretice, condiţiile economice, sociale şi politice care descriu contextul luat în discuţie. Natura contextuală a cetăţeniei se susţine cu atât mai mult cu cât, chiar dacă am presupune că aceste noţiuni sunt prin esenţa lor stabile, modelarea simplă¹² a conexiunilor ce se stabilesc între ele poate conduce la o pluralitate de construcţii menite să descrie, dar în acelaşi timp şi să prescrie care este şi/ sau ar trebui să fie substanţa conceptului de cetăţenie.

Studierea contextualităţii cetăţeniei are cel puţin două implicaţii majore, pe de o parte pune la dispoziţia cercetătorilor un instrumentar util cu ajutorul căruia putem înţelege felul în care conceptul s-a transformat de-a lungul timpului, iar pe de altă parte poate ajuta la conturarea unor posibile direcţii cu privire la felul în care relaţia indivizilor cu comunitatea politică, dar şi relaţiile dintre indivizi ar putea să fie remodelate. Un asemena demers este necesar şi pentru că literatura de specialitate tratează mai puţin integrat problematica contextualităţii şi a permanentei reconstrucţii a cetăţeniei, acestea fiind puse în evidenţă adesea fragmentar, pierzându-se astfel din substanţa înglobată în acest concept, în favoarea unor analize care izolează cetăţenia de însăşi elemntele care îi dau profunzime şi care o fac un instrument menit să servească intereselor cetăţenilor.
1. 1 Clarificări conceptuale
Pentru claritatea demersului consider necesar un prim subcapitol din care să fac o prezentare clară a conceptelor care sunt utile în definirea şi înţelegerea cetăţeniei şi cu care voi opera pe parcursul lucrării. În acelaşi timp, îmi propun în această etapă, o abordare analitică a acestora prin raportare permanentă la nucleul tare al acestui capitol şi anume cetăţenia ca noţiune fundamental contextuală, aflată în permanentă reconstrucţie. Conceptele care vor fi luate în discuţie în cele ce urmează sunt cele de: cetăţenie, individ, comunitate politică, relaţie, drepturi, obligaţii, participare.

Ce este cetăţenia?

Cum definim cetăţenia ? Dacă sunt disponibile mai multe definiri ale cetăţeniei care sunt totuşi elementele care rămân constante? Acestea sunt întrebările la care voi încerca să găsesc un răspuns în cele ce urmează.

Isin şi Turner definesc cetăţenia ca un status legal deţinut sub autoritatea unui stat¹³, un proces social prin intermediul căruia indivizii şi grupurile se angajzează să îşi urmărească interesele prin participarea la modelarea obligaţiilor şi a drepturilor¹⁴. Accentuând dimensiunea participativă, Richard Bellamy se referă la cetăţenie ca fiind un set particular de practici politice care implică drepturi şi obligaţii specifice în relaţie cu o comunitate politică¹⁵. Enikö Magyari-Vincze pune de asemenea accentul pe practica drepturilor şi obligaţiilor în viaţa de zi cu zi spunând că cetăţenia nu presupune numai definirea felului în care se configurează drepturile şi obligaţiile indivizilor dintr-o comunitate politică, ci şi percepţia despre sine în calitate de cetăţean, cât şi despre ceilalţi cetăţeni, percepţie care se dezvoltă în context¹⁶.

Rogers M. Smith identifică patru înţelesuri diferite ale conceptului de cetăţenie rezultate din procesul evolutiv de dezvoltare al acestuia. Atât în republicile democratice antice cât şi în cele moderne cetăţeanul a fost acea persoană care deţinea dreptul de a participa la procesul popular de auto-guvernare; în special în perioada modernă, statutul de cetăţean oferă posibilitatea de a fi recunoscut ca membru al unei anumite comunităţi politice suverane, statut în virtutea căruia beneficiezi de anumite drepturi; în ultimul secol cetăţenia a fost folosită pentru a desemna apartenenţa la aproape orice asociaţie fie că era o comunitate politică sau un simplu grup; iar astăzi cetăţenia este folosită pentru a desemna nu numai apartenenţa la un anumit grup, dar şi un set de standarde de putere¹⁷.

Keith Faulks pune accent pe importanţa cetăţeniei ca mediator al relaţiei între societatea civilă şi stat şi pe faptul că felul în care cetăţenii înţeleg să îşi exercite drepturile şi obligaţiile este crucial pentru sănătatea şi stabilitatea oricărui sistem de guvernare¹⁸. Dincolo de aceste definiri, binecunoscuta teorie liberală a cetăţeniei dezvoltată de T.H. Marshall, ce susţine existenţa unei legături directe şi orientate între drepturile civile, politice şi sociale poate aduce un plus de substanţă definirii cetăţeniei. Implementarea drepturilor civile determină apariţia şi extinderea drepturilor politice, care determină la rândul lor apariţia şi dezvoltarea drepturilor sociale. Abordarea liberală se concentrază pe ataşamentul pentru valori comune care garantează accesul la drepturi văzute mai degrabă ca libertăţi negative: libertatea individuală (libertatea de exprimare, drepturile de proprietate etc.) – cetăţenia civilă; dreptul de a participa la procesul de exercitare a puterii politice – cetăţenia politică; drepturi care să garanteze standarde minimale de bunăstare socială - cetăţenia socială¹⁹.

Un punct de vedere total diferit, originat în tradiţia marxistă, este cel al lui Michael Mann care în susţine faptul că cetăţenia este o strategie a clasei conducătoare folosită în scopul de a controla potenţialele elemente opozante. Mann sugerază că cetăţenia este o construcţie de sus în jos a cărei extindere sau contracţie este determinată de acţiunile clasei conducătoare care controlează statul. De asemenea, autorul face distincţia între cei care iau parte la încheierea contractului social şi care împart puterea şi cei care se conformează comportamentelor care le sunt prescrise²⁰.

Având o abordare comunitariană, Amitai Etzioni aşează între indivizi şi stat familia, asociaţiile de volunariat şi alte structuri intermediare care din punctul lui de vedere sunt fundamentale în construcţia drepturilor şi obligaţiilor individuale şi de grup ale cetăţenilor. Aşadar, pentru el cetăţenia reprezină o cale prin care indivzii îşi umăresc interesele într-o comunitate în interiorul căreia ei sunt recunoscuţi şi se recunosc pe sine, în primul rând ca membrii ai acelei comunităţi şi în al doilea rând ca indivizi²¹.

Alţi cercetători pun accent pe statutul de apartenenţă implicat de cetăţenie şi pe conexiunea dintre identităţile individuale şi procesul de construire al cetăţeniei. De exemplu, Thomas Janoski şi Brian Gran abordează cetăţenia din perspectiva apartenenţei, active sau pasive, a indivizilor la un stat-naţiune care le garantează drepturi universale şi obligaţii la un anumit nivel de egalitate²², un proces în care fiecare persoană vede relaţia dintre drepturi şi obligaţii ca pe un schimb şi ca pe o balansare prin care se dezvoltă sinele în relaţie cu o varietate de grupuri politice şi cu statul²³. Aceast tip de abordare a cetăţeniei, care pune accent pe aproprierea şi practica într-un anumit fel a drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, pe interpretarea şi înţelegearea particulară a substanţei relaţiei dintre indivizi şi comunitatea politică din care fac parte, se apropie mai mult de mai noile dezvoltări teoretice relevante pentru acest demers şi anume cele constructiviste şi post-moderne.

Revenind la întrebările cu care am deschis această discuţie, observăm deci că există o vaiertate de modalităţi de definire a cetăţeniei, în funcţie de orientarea teoretică, politică etc., dar care păstrează constante câteva elemente şi anume relaţia instituţionalizată dintre indivizi şi o comunitate politică, relaţie căreia îi este asociat un set de drepturi şi obligaţii. În cele ce urmează voi lua pe rând în discuţie aceste elemente şi felul în care ele relaţionaeză în procesul de construcţie a cetăţeniei.
La ce fel de indivizi ne raportam când facem o radiografie a construcţiei cetăţeniei?

Literatura de specialitate propune două abordări, complementare în opinia mea, cu privire la indivizi şi anume abordarea bio-sociolgică²⁴ care pune accent pe determinismul biologic şi/sau social şi abordarea filosofico-politică²⁵ fundamentată pe concepţia cu privire la natura umană. Aceste abordări sunt importante în măsura în care calitatea de cetăţean implică o doză de abstractizare necesară pentru transformarea indivizilor în subiecţi de drept, cetăţenia având şi o importantă dimensiune juridică, şi în măsura în care la intersecţia dintre biologie, construcţie socială şi construcţia filosofico-politică apar conceptele de rasă, clasă, gen, etnie ce constituie în evoluţia istorică a cetăţeniei, repere ale consolidării conceptului²⁶.

Aşadar, precepţia realităţii este generată de felul în care combinatorica elementelor ce ţin de biologie, sociologie şi filosofie politică este stabilizată în reprezentarea unui model de individ sau în reprezentarea unui ideal tip, în sens weberian, ca instrument utilizat de cercetător/are. Totodată, este simplu de intuit că nu există un singur punct de echilibru care conduce la stabilizarea modelului şi că vorbim de echilibre multiple, potenţate de contextul în care are loc la un moment dat stabilizarea modelului. De exemplu, două asemenea echilibre sunt dezvoltate în teoriile lui Locke şi Rousseau cu privire la dreptul natural şi dreptul civil. Dacă Locke susţinea că în virtutea raţionalităţii pe care o deţin indivizii, drepturile naturale preced şi sunt sursă a drepturilor civile, acestea din urmă fiind de fapt drepturi ale omului „promulgate, delimitate, sancţionate garantate şi devenite efective”²⁷, pentru Rousseau omul este în mod fundamental o construcţie a societăţii în care trăieşte şi deci raportul se schimbă, drepturile civile fiind acelea care garantează drepturile politice²⁸.

Problematica cu privire la natura umană nu este doar o simplă dezbatere, ci are implicaţii serioase în ceea ce priveşte distribuţia valorilor materiale şi non-materiale într-o societate, iar corelat cu conceptul de cetăţenie, în distribuţia drepturilor şi obligaţiilor. Concepţia cu privire la individ aflat la intersecţia între abordarea filosofico-politică şi cea bio-sociologică evoluţionistă are valenţe semnificative în oferirea de răspunsuri cu privire la sfera conceptului de cetăţenie, mai exact cu privire la cine şi de ce ar trebui sau nu să fie cetăţean. Epistemologic şi metodologic, discuţia se rezumă la a răspunde la întrebarea cine pe cine determină?

Personal, sunt adepta abordării care susţine că cele două viziuni nu sunt fundamental opuse, ci dimpotrivă individul nu poate fi gândit în afara constrângerilor sociale, deci societatea nu îi este exterioară ea fiind internalizată, dar nici societatea nu poate fi gândită în afara acţiunii indivizilor pentru că este creată de aceştia. Sara Lucia Hoagland are o abordare asemănătoare atunci când formulează teoria sinelui în comunitate susţinând că auto-determinarea sinelui vine în raport cu comunitatea (autokenonia: auto=sine, kenone=comunitate), deci cu mediul social. Astfel, pe măsură ce ne refectăm sinele social (întâlnirea cu celălat te face pe tine să te vezi şi altfel decât ai fi crezut că eşti până atunci) ne dezvoltăm şi abilităţile de a gândi critic şi de a ne dezvolta în relaţie cu ceilalţi²⁹. Pornind de aici consider că, organizarea socială este folosită instrumental în scopul creării unui climat prielnic în care indivizii să se poate dezvolta. Faptul că prin socializare indivizii învaţă norme şi reguli exterioare, determinate social nu intră în contradicţie cu libertatea lor, atâta timp cât aceste norme şi reguli sunt internalizate, „digerate” de indivizi căpătând semnificaţie pentru aceştia şi fiind folosite în scopul atingerii unui grad cât mai înalt de autonomie şi libertate personală. În acelaşi timp, în cazul în care apar fisuri între ideile, interesele acestora şi structura socială în care activează, în cazul în care societatea este mai degrabă constrângătoare şi nu potenţatoare, indivizii au capacitatea ca prin acţiune să impună schimbări ale structurii în sensul dorit³⁰.

În relaţie cu cetăţenia, indivizii pot fi definiţi ca actori. Un actor este un reprezentant al unei clase, un utilizator sau o entitate care poate interacţiona cu sistemul şi îl poate afecta. Actorii fac parte din sistem şi în interiorul acestuia îşi definesc şi asumă, simultan sau iterativ, mulţimi de roluri pe care le performează sau nu. Trebuie însă reţinut fapul că, diferenţa specifică între un simplu actor într-un sistem şi un cetăţean este aceea că, în interiorul unei comunităţi politice, cetăţenii sunt deţinătorii suveranităţii şi că „ansamblul cetăţenilor este cel care reprezintă sursa puterii şi care justifică executarea deciziilor luate de către guvernanţi”³¹. Aşadar, poate mai mult ca în cazul oricăror alte structuri, cetăţenia nu se poate desprinde de cei care o construiesc, de cetăţeni, nu poate deveni la un moment dat independentă, ci are un scop pur instrumental, acela de a fi mobilul unei guvernări legitime.

Pornind de aici - dincolo de abordarea clasică ce ţine mai degrabă de construcţia sa juridică, de cetăţenie ca structură constrângătoare, modelatoare a comportamentelor, abordare mai apropiată de tradiţia explicativ–holistă - cetăţenia se construieşte şi reconstruieşte permanent, ceea ce îi oferă consistenţă fiind înţelesurile şi semnificaţiile împărtăşite şi acceptate de către indivizii care formează comunitatea cetăţenilor. Voi reveni asupra acestui aspect în cele ce urmează, în cadrul discuţiei cu privire la legitimitate, dar dacă tot am vorbit despre indivizi, despre actori şi mai apoi de cetăţeni în raporturile lor cu o comunitate politică, cum putem caracteriza comunitatea politică atunci când punem în discuţie conceptul de cetăţenie?
Cum putem caracteriza o comunitate politică în raport cu cetăţenia?

Aşa cum am subliniat în partea de definire a cetăţeniei aceasta reprezintă în principal o relaţie între indivizi şi comunităţi politice³². Max Weber caracterizează structurile politice în funcţie de sursa legitimităţii, teritorialitate, mecanismele coercitive disponibile şi gradul de instituţionalizare al sistemului de putere³³. Pornind de la premisa că puterea este o componentă a fiecărei societăţi şi că ea nu se reduce la un simplu derivat al dominaţiei economice ci, dincolo de administrare implică şi guvernarea oamenilor, aceasta devine astfel o componentă de bază în construcţia unei societăţi politice³⁴. Felul în care elementele amintite mai sus se combină determină în mod fundamental natura comunităţii politice la care ne referim la un moment dat. Lista tipurilor de comunităţi politice ce pot rezulta prin această combinare de elemente este lungă şi nesigură, existând încă dispute, care ţin de domeniul antropologiei politice, cu privire la societăţi cu sau fără organizare politică, cu sau fără stat/cu stat , iar aceste dispute cât şi lista în sine nu fac obiectul lucrării de faţă³⁵. Fundamentală însă este existenţa, în toate aceste tipuri de societăţi, a unor relaţii între indivizi şi comunitatea politică în care aceştia activează, despre natura cărora voi vorbi în cele ce urmează.

Literatura de specialitate face referire în mod principal la anumite comunităţi politice atunci când abordează problematica cetăţeniei, discutând despre cetăţenia antică şi cetăţenia modernă, prin raportare la modul de organizare a oraşelor cetăţi din Grecia Antică şi a Imperiului Roman³⁶, respectiv la statul-naţiune³⁷.

De ce vorbim de cetăţenie mai degrabă cu referire la aceste forme de organizare? Aşa cum rezultă şi din definirile prezentate mai sus, cetăţenia implică, pe de o parte o construcţie instituţionalizată, formală de reglementare a unor raporturi între indivizi şi o comunitate politică capabilă să permită garantarea drepturilor şi impunerea respectării obligaţiilor. Pe de altă parte, în virtutea redefinirii fundamentale a legitimităţii, în sensul emergenţei acesteia dinspre indivizii spre puterea politică³⁸, cetăţenia presupune şi o construcţie simbolică ce se traduce în cetăţenia ca practică sau cetăţenia ca sumă de semnificaţii şi înţelesuri, individuale sau împărtăşite, asociate cu statutul de cetăţean. Avem de-a face deci la nivel structural, cu intrarea indivizilor în sfera politică, identificată şi izolată ca atare şi care are ca fundament egalitatea cetăţenilor, rezultată prin înlocuirea raporturilor ierarhice şi de dominaţie cu relaţii de reciprocitate³⁹. La nivel individual discutăm despre asumarea unui status nou şi de implicaţiile acestei asumări, iar modelele de organizare amintite mai sus sunt tratate în literatura de specialitate ca puncte de reper în consolidarea statusului de cetăţeana/ă.

Dacă în cadrul oricărei forme de organizare se crează nemijlocit o legătură între indivizi şi comunitatea politică, cetăţenia reprezintă una dintre acesta, definită în principal prin dreptul indivizilor de a participa la luarea decizilor care le reglmentează viaţa. Paradoxal, cetăţenia poate fi văzută, pe de o parte ca o restrângere (la una) a tipurilor de interacţiuni care se pot stabili între indivizi şi o comunitate politică – acţiunea constrângătoare a oricărei structuri sau cetăţenia ca instituţie – iar pe de altă parte ca o extindere a interacţiunilor în măsura în care cetăţenia incumbă participarea cetăţenilor în cadrul comunităţii politice – cetăţenia ca practică, cetăţenia trăită. Cel mai simplu fel de a identifica cetăţenia văzută ca o restrângere a interacţiunilor este dacă ne plasăm în afara acesteia - de exemplu imigranţii, apatrizii, pentru care cetăţenia poate fi percepută ca acea soluţie care intermediază legături bine definite cu comunitatea politică. Dacă însă ne plasăm în interiorul acesteia, variatele feluri în care, chiar dacă în cadrul definit de statulul de cetăţean, putem să ne exercităm drepturile şi, mai mult, posibilitatea de a participa la modelarea acestora, cetăţenia poate fi percepută ca o extindere a interacţiunilor posibile.

Mergând mai departe în procesul de punere în evidenţă a aspectelor ce contextualizează cetăţenia, cu referire specifică acum la cele legate de comunitatea politică, dincolo de faptul că, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate elementele la care Weber face referire sunt sau pot fi modelate diferit, totuşi unul dintre ele merită o atenţie deosebită datorită fludităţii sale şi anume legitimitatea - în virtutea raportului dintre coerciţie şi o guvernare legitimă. Coerciţia poate servi, pe de o parte „la descurajarea eventualilor recalcitranţi, cât şi la pedepsirea actelor eventuale de recalcitranţă; pe de alta, legitimitatea, recunoscută explicit sau pur şi simplu presupusă de majoritatea actorilor sociali vizaţi, face ca ordinele venite din partea autorităţilor să fie văzute ca obligaţii ce le revin; ascultarea impusă îşi schimbă în ochii lor culoarea şi, astfel, semnificaţia”⁴⁰. Denis Wrong subliniază nevoia de legitimare a oricărui regim politic atât pentru sine cât şi pentru cei pe care îi supune, dar şi relativitatea oricărei legitimări care are şi o componentă greu de stăpânit ce constă în dimensiune psiho-socială a acesteia⁴¹. Mai mult, nu numai că legitimitatea se câştigă, ci „ea trebuie întreţinută şi reînoită în mod constant prin procesul de legitimare. [...] caracterul mixt al puterii politice este conferit de această dinamică combinată şi nu în mod obligatoriu armonioasă”⁴².

Legitimitatea este foarte importantă când vorbim de cetăţenie deoarece aceasta se fundamentează în esenţa sa pe unul sau mai multe tipuri de legitimitate, iar când vorbim de cetăţenia modernă o concetăm automat cu legitimitatea raţional-legală. Ceea ce înseamnă că acest proces continuu implică în principal relegitimarea de jos în sus, mai exact dinspre cetăţeni către puterea politică, deci o permanentă construcţie şi reconstrucţie a cetăţeniei pe de o parte ca practică, iar pe de altă parte ca instituţie. În acest sens, Cezar Bîrzea pune accent pe distincţia între cetăţenia normativă şi cetăţenia efectivă, adică între idealul de cetăţean, susţinător activ al virtuţii civice şi modalităţile active prin care drepturile şi obligaţiile sunt folosite pentru a regla relaţiile dintre cetăţeni şi autorităţile publice⁴³. De exemplu, cetăţenia normativă presupune garantarea de către stat a cadrului în care să poată fi exercitate drepturile, ceea ce nu însemană că toţi cetăţenii beneficiază sau aleg să şi exercite aceste drepturi. Mai simplu, de exemplu garantarea dreptului la vot şi asumarea democraţiei reprezentative ca model nu implică şi faptul că toţi cetăţenii votează.

Aşadar, în general când vorbim de cetăţenie trebuie să avem în vedere o construcţie a comunităţii politice ce are la bază legitimitatea în virtutea căreia se exercită pe de o parte monopolul asupra violenţei, iar pe de altă parte gestionarea resurselor, a drepturilor şi obligaţiilor, o legitimitate de tip raţional-legal dacă punem în discuţie cetăţenia modernă, fundamentată pe participare. În prezent, principalul reprezentant al comunităţii politice este statul modern, statul naţiune, însă evoluţiile actuale aduc în discuţie şi alte forme de organizare politică - vezi evoluţiile multiculturaliste şi cele care au generat construcţia cetăţeniei europeane - ce vor fi puse în discuţie în paginile ce urmează, legitimitatea fiind şi în aceste situaţii generatoarea acestor evoluţii. Vorbesc de un aranjament politic care ar trebui să se stabilizeaze prin însăşi capacitatea sa de a se adapta continuu la nevoile celor pe care îi guvernează.