1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

1. 2. 2 Noi evoluţii în teoretizarea cetăţeniei
a) Cetăţenie cosmopolită, cetăţenie multiculturală

În finalul acestei părţi, consider necesară o scurtă trecere în revistă a două abordări care nu de puţine ori sunt considertate a fi antitetice şi care capătă tot mai multă vizibilitate în câmpul studiilor cu privire la cetăţenie: abordarea cosmopolită şi abordarea multiculturalistă⁹².

Cetăţenia cosmopolită îşi are originea moderna în filosofia lui Immanuel Kant - ca şi cea liberală - care a pus bazele unui un model de etică universală ce are ca fundament calitatea de fiinţă umană, în special prin postularea imperativului categoric – acţionează întotdeauna după o maximă care ai vrea în acelaşi timp să devină o lege universală, respectiv a imperativului practic - acţionează întotdeauna astfel încât să tratezi umanitatea, atât în persoana ta, cât şi a oricărui altora, întotdeauna ca scop, şi niciodată numai ca mijloc⁹³. Această etică universală este călăuzită de un principiu fundamental şi anume: oricărei fiinţe umane trebuie să i se respecte demnitatea de a fi scop în sine. Imperativul practic al lui Kant se transpune astfel, prin interpretările derivate de aici, în ataşamentul universal pentru demnitate şi libertate egale pentru toţi oamenii, indiferent de stare socială, rasă, etnie, religie, pentru guvernarea care este legitimă doar dacă oamenii consimt la aceasta.

Alejandro Colas foloseşte în definirea cosmopolitismului următoarele trei principii derivate din perspectiva kantiană: 1. indivizii sunt membrii unei singure comunităţi morale în virtutea umanităţii lor; 2. au obligaţii morale unii faţă de ceilalţi, obligaţii care transcend graniţele particulare ale etniei, naţionalităţii sau oricărei alte forme de definire particulară a identităţii şi 3. aceste obligaţii necesită implicare politică în sensul punerii lor în aplicare⁹⁴. Aşa cum este uşor de observat, primele două principii amintite ţin de dimenisunea morală a cosmopolitismului în timp ce cel de-al treilea ţine de dimensiunea politică, dimensiuni care au stârnit ample discuţii cu privire la viabilitatea acestui concept, mai exact la posibilitatea transformării viziunii morale într-una politică.

Ca mecanism de evitarea a capcanelor imperialiste sau etnocentriste, în nucleul dur al cosmopolitismului este bine încastrat principiul respectului pentru diversitate. Pornind de respectul pentru diversitate ajungem, aşadar, inevitabil la un alt concept esenţial în cosntrucţia cosmopolită şi anume cel de identitate, amplu dezbătut de filosoafe precum Marta Nussbaum⁹⁵ sau Onora O’Neill⁹⁶ care susţin că tocmai identităţile formate în diversitate generează un set complex de interacţiuni care pot fi uneori conflictuale, dar care sunt deosebit de utile în crearea unei viziuni cosmopolite. Am putea adăuga aici interpretarea din perspectivă cosmopolită a binecunoscutei dialectici hegeliene, în sensul că interacţiunile conflictuale între naţiuni, etnii, religii etc., conduc la o „luptă” care ar putea revela ceea ce ne uneşte pe toţi - calitatea de fiinţa umană. Această „luptă” pentru recunoaştere poate naşte înţelegere şi respect mutual prin cunoaşterea celuilat⁹⁷. Important de accentuat este faptul că naşterea cetăţeanului cosmopolit nu se poate realiza prin eliminarea procesului de cunoaştere/înţelegere a celuilat, ceea ce implică un proces dialectic în care sinteza presupune în mod necesar existenţa tezei şi a antitezei.

Abordarea cosmopolită a cetăţeniei este cel mai frecvent criticată din perspectiva faptului că impune mai degrabă o viziune utopică cu privire la cetăţenie şi nu una pragmatică, care să se regăsească efectiv în drepturi şi obligaţii concrete care să poată fi exercitate. Asumându-şi o parte din aceste critici, teoreticienii cetăţeniei cosmopolite continuă să conteste abordările tradiţionale care leagă cetăţenia de statul-naţiune punând accent pe faptul că indivizii sunt membrii societăţii internaţionale şi subiecţi ai dreptului internaţional⁹⁸.

Cetăţenia multiculturală. Teoreticienii cetăţeniei multiculturale susţin nu numai că cetăţenia universală sau cetăţenia în forma ei clasică, ataşată de statul-naţiune, sunt de multe ori formule nerealiste, dar şi că nu sunt dezirabile a priori. Pornind de la premisa că orice societate este poate fi multiculturală, alcătuită prin populaţii diverse, cetăţenia are trebui să ofere un spaţiu favorabil gestionării acestor diferenţe astfel încât să garanteze în aceeaşi măsură dezvoltarea identitară a tuturor cetăţenilor. Multiculturalişii susţin că drepturile minorităţilor nu pot fi subsumate drepturilor omului deoarece standardele tradiţionale la care acestea din urmă se raportează nu pot oferi răspunsuri la întrebări cum ar fi : Ce limbă ar trebui utilizată în administraţie ? Fiecare grup etnic ar trebui să primească finanţare pentru învăţământ în limba maternă ? Graniţele interne ale statelor ar trebui astfel trasate astfel încât să asigure în interiorul lor majoritatea diverselor grupuri etnice ? Ar trebui descentralizată puterea guvernamentală ? Funcţiile ar trebui distribuite proporţional cu diversitatea etnică din interiorul statului respectiv ? Ar trebui ca minoritarii să se integreze ? Este responsabilitatea lor să se integreze ?⁹⁹ Deci, drepturile cetăţeneşti comune, original definite de şi pentru bărbatul alb, creştin, din clasa de mijloc nu pot face faţă nevoilor speciale ale altor grupuri, iar o cetăţenie integrativă trebuie să ţină cont de diferenţe¹⁰⁰.

Kymlicka vorbeşte de trei tipuri de drepturi de grup asociate cetăţeniei diferenţiate : a) drepturile de reprezentare specială în cadrul instituţiilor politice reprezentative ; b) drepturile la autoguvernare (drepturile minorităţii respective de a hotărî în privinţa aspectelor care au o importanţă deosebită pentru ea – cum ar fi educaţia, limba, familia etc), c) drepturile polietnice – protecţia practicilor religioase şi culturale specifice comunităţii respective, protecţie de care nu beneficiază prin intermediul legislaţiei existente¹⁰¹.

Totuşi, lucrurile nu sunt deloc simple în ceea ce priveşte cetăţenia multiculturală, problema minorităţilor necesitând atenţie sporită, având în vedere numeroasele conflicte care au tulburat naţiunile multietnice de-a lungul timpului, iar întrebarea care apare frecvent în studiile referitoare la această problemă este următoarea : trebuie multiculturalismul recunoscut şi acceptat şi dacă da, până în ce punct ? Nu există încă un răspuns clar la această problemă, însă consider că totuşi cel mai relevant vine din prisma multiculturalismului liberal. Astfel, în încercarea de a oferi un răspuns pragmatic Kymlicka vorbeşte de două tipuri de gupuri etnice : cele care impun restricţii interne membrilor săi şi cele care nu impun asemena restricţii¹⁰². Peste acest aspect putem suprapune nevoia de protecţie exprimată explicit sau implicit, dorinţa de integrare sau mai degrabă de privatitate, sau ambele, a diverselor grupuri, toate conducând la o varitate de condiţii ce crează contextul în care judecăm problema minorităţilor. Însă, din punctul meu de vedere, protecţia minorităţilor în virtute respectării privatităţii etno-culturale a acestora ar trebui să se oprească (cel puţin) la poarta restricţiilor interne care limitează dreptul membrilor să conteste şi să revizuiască normele şi regulile interne. Însă această soluţie este asumată în special de multiculturalismul liberal, şi mai puţin de alte curente cum ar fi multiculturalismul iliberal sau abordările radicale.

Rezumând în mare cadrul pe care se fundamentează construcţia cetăţeniei multiculturale am putea spune ca : identităţile cetăţenilor sunt complexe şi ele trebuie să se regăsească în definirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, grupurile definite prin caracteristici etno-culturale specifice pot beneficia de drepturi colective, drepturile universale nu sunt suficiente, ele acoperind doar o parte din nevoile indivizilor. Într-o societate foarte diversă, cetăţenii îşi construiesc identitatea în interiorul grupurilor cu ajutorul drepturilor de grup şi ei pot şi trebuie să militeze pentru obţinerea acestora.

b) Cetăţenia europeană – o construcţie atipică

Atunci când punem în discuţie conceptul de cetăţeniei europeană este inevitabil să nu abordăm două aspecte în funcţie de care acesta s-a dezvoltat de-a lungul timpului, aspecte care nu de puţine ori par a fi în opoziţie. Discutăm aşadar, pe de o parte de cetăţenia europeană - construcţie politică şi juridică, iar pe de altă parte de cetăţenia europeană - construcţie identitară, culturală dar şi practică.

Construcţia juridică şi politică al cetăţeniei europene capătă consistenţă odată cu adoptarea tratatului de la Maastricht în 1992, tratat în care au loc „primele codificări ale cetăţeniei supranaţionale. [...] se pune problema democraţiei şi guvernanţei europene, a construcţiei unui spaţiu public şi a unei cetăţenii europene”¹⁰³. Am putea spune că din acest punct de vedere cetăţenia europeană reprezintă un contract între indivizi şi comunitatea politică europeană prin intermediul căruia sunt reglementate drepturile şi obligaţiile acestora.

Însă lucrurile nu sunt de loc aşa simple. Din punctul meu de vedere principalul impediment constă tocmai în dificultatea stabilirii unei legături de responsabilitate între cetăţenii europeni şi comunitatea politică europeană, legătură care să aibă caracteristicile puse în discuţie în paginile de mai sus (reflexivitate, tranzitivitate şi asimetria). Dificultatea stabilirii unei asemena legături este potenţată de configuraţia europeană care combină diverse niveluri de integrare, supranaţional şi interguvernamental şi care, în ceea ce priveşte drepturile cetăţeneşti, lasă încă statele naţiune să fie principalele reprezentante şi responsabile ale comunităţii politice.

Totodată, o altă problemă delicată pe care o aduce în discuţie conceptul de cetăţenie europeană este cel cu privire la suveranitate, iar aşa cum ştim cetăţeanul este deţinătorul unei părţi a suveranităţii. Întrebarea care apare acum este: cui şi cum individul deleagă o parte din suveranitatea sa pentru a fi guvernat devenind astfel cetăţean, în condiţiile în care vorbim de coexistenţa a două structuri capabile de a fi receptate ca posibile comunităţi politice? Chiar dacă am putea aduce ca argument faptul că cetăţenia se află într-o continuă transformare şi că, aşa cum iniţial am vorbit de cetăţeni în oraşe cetate şi burgurile medievale, mai apoi de statele naţiune, putem vorbi acum şi de cetăţenia europenă ca o formă de evoluţie a conceptului, nu trebuie însă uitat că cetăţenia are şi o valoare instrumentală. Acestă caracteristică o face greu de desprins de cadrul instituţional, politic, social în care capătă substanţă şi pe care îl asociem acum cel mai frecvent cu statul naţiune. Chiar dacă, setul de drepturi şi obligaţii este în permanentă negociere prin participare – aspect pe care îl consider deosebit de important, aşa cum va rezulta şi din paginile urmăroare – totuşi existenţa cadrului în care are loc această negociere este la fel de importantă, acest cadru perminţând astfel cetăţeniei să îşi îndeplinească funcţia primară de a conecta indivizii cu o structură politică şi civică menită să le promoveze interesele. Întrebarea care apare acum este: de ce eu ca cetăţean/ă m-aş raporta la comunitatea europeană şi nu la statul naţional, în măsura în care acesta din urmă este cel care îmi garantează cea mai mare parte a drepturilor?

Dincolo de acest aspect, contextualizarea cetăţeniei, naţionalizarea acesteia pune în discuţie tranzitivitatea relaţiei dintre indivizi şi comunitatea politică. Astfel, vorbim de cetăţeni europeni care au garantate în virtutea acestui statut un număr relativ redus de drepturi şi obligaţii egale¹⁰⁴, dar care în virtutea cetăţeniei naţionale beneficiază de drepturi cetăţeneşti diferite, deci de cetăţeni inegali ai Uniunii Europene. Acest aspect nu pune oare sub semnul întrebării gradul de coeziune care s-ar putea naşte între cetăţenii UE?

Intervine acum ce-a de a doua dimensiune amintită mai sus şi anume cea care ţine de „asumarea culturii organizaţionale, a normelor şi comportamentelor specifice entităţii politice de referinţă; cetăţeanul se identifică cu spaţiul public sau cu anumite componente ale acestuia [...], în sens psihologic şi cultural, cetăţenia este o identitate colectivă, o formă de atribuire şi asumare a unor particularisme culturale sau politice”¹⁰⁵. Astfel, putem vorbi de niveluri de asumare şi de construcţie a cetăţeniei dispuse în forma unor cercuri concentrice, din care se detaşează încă statul naţiune.

Adăugarea dimensiunii identitare a construcţiei cetăţeniei europene care ţine a asumarea apartenenţei la comunitatea europeană complică şi mai mult problema. Chiar dacă putem vorbi pe de o parte de o construcţie comună ce leagă istoric ţările continentului european, cele două decenii de referendumuri nereuşite trăgând un semnal de alarmă şi în acest sens¹⁰⁶.

Conştienţi de importanţa dimensiunii identitare în construcţia cetăţeniei, dar şi în legitimarea unei construcţii politice a U.E., se pare că reprezentanţii comunităţii acodră atenţie indicatorilor care conecteză evoluţiile U.E. cu întărirea indentităţii europene. De exemplu, Eurobarometrul publicat în decembrie 2010 cu privire la atitudinile şi percepţiile publice din zona euro, în care este testat impactul introducerii monedei unice şi asupra construcţiei identităţii europene¹⁰⁷. Alt studiu arată că sprijinul pentru U.E. cât şi beneficiile percepute ca fiind generate de apartenenenţa la comunitatea europeană au scăzut în 2010 faţă de 2009 cu aproximativ 3 – 4 %, suportul pentru apartenenţa la UE înregistrând aproape cel mai redus nivel înregistrat în ultimii 10 ani¹⁰⁸. Evident că în analizarea acestor cifre trebuie să ţinem seama de recentele evoluţii care ţin de criza economică¹⁰⁹, dar şi de schimbarea componenţei UE, însă ceea ce am dorit să pun în evidenţă este grija pe care o acordă „elita europeană” pentru ceea ce am putea numi construcţia identitară europeană.

Pe scurt, abordarea problematicii cu privire la construcţia identitară a cetăţeniei europene este cel puţin dificilă, dacă nu complicată. În acelaşi timp, simplul fapt că cel puţin până acum această construcţie este contestabilă, nu face ca elementele structurale să nu poată influenţa în timp asumarea unei identităţi europene şi nu reduce din valoarea dată de unicitatea acestei construcţii.

1. 3 (Re) construcţia cetăţeniei
1. 3. 1 Cetăţenie şi participare.

Aşa cum spuneam, teoriile cu privire la cetăţenie vin să ofere răspunsuri la întrebările : ce îi determină pe indivizi să se organizeze într-o comunitate politică stabilă şi coerentă în interiorul căreia se transformă în cetăţeni? Cum se construieşte şi ce înseamnă identitatea de cetăţean? Cum se construiesc structurile în perimetrul cărora se defineşte cetăţenia? Ce stă la baza tuturor acestor construcţii?

Dacă liberalii pun accent pe indivizi şi pe urmărirea intereselor, comunitarienii pun accent pe comunitate ca formatoare de indivizi, republicanii pe virtutea civică care se formează la intersecţia dintre individ şi comunitate, cosmopolitiştii îşi construiesc întreaga argumentaţie pe viziunea kantiană cu privirea la natura umană, în virtutea căreia promovează conceptul de cetăţean al lumii, multiculturalişii atrag atenţia asupra diversităţii indivizilor şi asupra construcţiei identitare a acestora, iar cetăţenia europeană este încă un concept greu de definit şi contestabil. Totodată, teoriile prezentate în această lucrare nu sunt singurele, ci din perspectiva mea cele care au o vizibilitate mai mare, care sunt amplu discutate în perioada actuală şi care în acelaşi timp pot fi considerate ca fundament în dezvoltarea altor teorii cu privire la cetăţenie şi mă refer aici la dezvoltările feministe, ecologiste, culturaliste.

Adăugând aceste aspecte, tabloul cetăţeniei se complică tot mai mult însă, dincolo de diversitatea răspunsurilor ce pot fi oferite la întrebarea de mai sus, toate teoriile asumă implicit sau explicit faptul că în construcţia efectivă a cetăţeniei se porneşte de la scopul ultim de a crea o guvernare bună şi legitimă. Aşadar, cetăţenia modernă se construieşte în mod necesar pe fundamente democratice¹¹⁰. Fie că indivizii în calitate de cetăţeni participă sau nu efectiv la procesul de luare a decizilor şi de gestionare a problemelor comunităţii din care fac parte, simplul fapt că pot să o facă schimbă fundamental poziţia pe care aceştia o au în interiorul comunităţii politice respective cât şi felul în care indivizii se construiesc pe sine, îşi construiesc identitatea politică şi civică. Existenţa elementelor care să facă posibilă participarea¹¹¹ în procesul de guvernare pe verticală, dar şi pe orizontală în cadrul societăţii civile, în virtutea suveranităţii care emană de la cetăţeni şi pentru cetăţeni, activează două mecanisme pe care le consider fundamentale în reglarea construcţiei democratice şi în acelaşi timp în reglarea drepturilor şi obligaţiilor: legitimitatea şi responsabilitatea.

Consider că cele două concepte nu pot fi disociate şi că ele acţionează atât asupra celor care sunt sursa legitimării, cât şi asupra celor care sunt subiecţii legitimării. Aşadar, într-un regim democratic chiar dacă nu există o viziune general împărtăşită cu privire la felul în care egalitatea, libertatea şi securitatea se pot combina pentru a genera cele mai bune condiţii pentru cetăţeni, există totuşi arena în care se poate dezbate cu privire la aceste aspecte şi în care se constuieşte consensul. Acest consens este transpus în legitimarea de către cetăţeni a unei formule de guvernare, care trebuie să acţioneze responsabil faţă de mandatul pe care îl deţine, şi a unei anumite structurări a societăţii civile. În acelaşi timp cetăţenii, având posibilitatea de a (re)negocia contractul, trebuie la rândul lor să acţioneze responsabil faţă de comunitatea politică din care fac parte. Se nasc astfel drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti.

Pragmatic, dincolo de modelarea teoretică, înţelesul cetăţeniei ataşat regimurilor democratice presupune o permanentă negociere şi renegociere a conţinutului contractului social, dar nu şi a regulilor fundamentale ale jocului. Participarea devine astfel un concept cheie care transcende cadrul teoretic şi care poate fi văzut mai degrabă ca un pilon de sprijin în modelarea cetăţeniei. Trebuie de asemena să ţinem seama de rolul important pe care îl au pe de o parte actorii, adică cetăţenii şi felul în care aceştia înţeleg practică cetăţenia la un moment dat, iar pe de altă parte structurile deja existente care sunt evaluate şi internalizate de actori.

În plus, teoriile cu privire la cetăţenie puse în discuţie în paginile de mai sus asumă participarea ca fiind vitală constucţiei unui guvernământ bun: liberalii consideră că piaţa liberă este cel mai bun mecanism de urmărire a propriilor interese, statul fiind necesar pentru garantarea libertăţilor, dar urmărirea intereselor presupune în esenţă participarea la piaţă; pentru republicani participarea civică şi politică este fundamentală, ea reglând raporturile între indivizi şi stat şi garantând protecţia indivizilor în faţa guvernământului, dar şi dezvoltarea virtuoasă a acestora; comunitarienii, prin susţinerea ideii că indivizii se formează în comunitate, asumă evident participarea indivizilor la procesul de socializare continuă care are loc în comunitatea respectivă; multiculturaliştii asumă necesitatea drepturilor particulare în virtutea nevoii indivizilor de a-şi construi identitatea prin participarea la o comunitate în interiorul căreia să se poată regăsi; nu în ultimul rând cosmopolitiştii asumă cetăţenia ca mijloc prin care indivizii să poată participa la orice construcţie de pe o poziţie egală, de pe o poziţie care le granteză drepturi şi obligaţii în principal în virtutea calităţii de fiinţe umane.

Ne putem imagina cetăţenia ca rezulând la intersecţia a două axe fundamentate pe participare. Prima axă este cea verticală ce caracterizează participarea politică, legătura şi interacţiunile dintre cetăţeni şi comunitatea politică din care fac parte şi guvernarea (sau deţinătorii puterii politice), iar cea de-a doua axă este cea orizontală în care vorbim de participare civică, legăturile şi interacţiunile dintre cetăţeni şi organizaţiile societăţii civile. Punerea în evidenţă a celor două axe atrage atenţia asupra celor două tipuri de participare pe care le consider importante în dezvoltarea argumentelor acestei lucrări şi pe care le voi pune în discuţie în cele ce urmează, şi anume participarea politică şi participarea civică.

Felul în care definesc distincţia între cele două tipuri de participare îşi are originea pe de o parte în tradiţia lockeană a contractului social, care identifică societatea civilă şi societatea politică¹¹², iar pe de altă parte în disticţia între interse şi presiune făcută de Dominico Fisichela¹¹³ şi Samuel Finer¹¹⁴. Astfel, participarea politică presupune promovarea şi apărarea intereselor prin influenţarea decidenţilor şi/ sau a alegerilor şi poate presupune şi aplicarea unor sancţiuni licite sau ilicite. Ea este formată din ansamblul de acte şi atitudini, vizibile sau latente, care tind să influenţeze (într-un mod mai mult sau mai puţin direct, mai mult sau mai puţin legal) deciziile celor care deţin puterea în sistemul politic sau în organizaţiile politice luate separat, precum şi alegerea lor, în perspectiva de a păstra sau a modifica structura sistemului intereselor dominante¹¹⁵.

În ceea ce priveşte participarea civică, ea presupune promovarea intereselor pe căi alternative şi nelegate în mod direct de influenţarea sferei politice, care se construieşte în principal pe ineracţiunile dintre cetăţeni, care are un potenţial ridicat de a se transforma în participare politică, dar care nu urmăreşte în mod necesar schimbarea, menţinerea sau obţinerea puterii politice şi nici asumarea responsabilităţii guvernării.

O altă modalitatea de a aborda participarea este cea care face referire dimeniunea acţională a acesteia¹¹⁶. Astfel putem vorbi de: a) participarea activă, care presupune implicarea efectivă şi angajată a indivizilor şi grupurilor în procesul de guvernare care le afectează viaţa¹¹⁷, b) participare pasivă, care implică şi faptul că lipsa de acţiune poate fi o formă de răspuns sau de evaluare a contractului social la un moment dat sau o formă de acceptare a status-quo-ului¹¹⁸. Ambele forme de participare respectă regulile jocului¹¹⁹, presupun legitimitate şi legitimare, responsabilitate şi responsabilizare.

Corelând felul în care indivizii fac judecăţi de valore cu privire la puterea de guvernământ şi felul în care aceştia acţioneză Thomas Janoski şi Brian Gran propun următoarea tipologie de cetăţeni pe care o consider utilă în punerea în evidenţă afelului în care mecanismul de negociere şi renegociere a contractului dintre indivizi şi comunitatea politică se atitudinal şi comportamental într-o construcţie de drepturi şi obligaţii:

• 
  Cetăţeanul încorporat – este parte a elitei, sau se simte a fi parte a elitei, susţine activ interese de partid, este mai degrabă parte a puterii şi nu a opoziţiei, are încredere foarte mare în lideri, operează oarecum altruist deoarece are beneficii prin simplul fapt că este parte a sistemului politic aflat la putere;
  
• 
  Cetăţeanul activ - participă în multe activităţi politice, este preocupat de cei din grupul său, este de multe ori în conflict cu elitele estabilshment-ului, poate fi membru al au unui partid sau al unei organizaţii, are tendinţa de a fi în opoziţie, este într-o anumită măsură radical, reformist şi altruist;
  
• 
  Cetăţenaul deferent - nonparticipant, acceptă autoritatea elitelor existente, dar nu internalizează ţelurile partidului sau ale statului, uşor manipulabil, are tendinţa de a avea încredere în lideri pentru că are impresia că aceştia lucrează în favoarea sa, lasă participarea politică pe mâna elitelor, dar merge la vot şi contactează politicienii în caz de nevoie;
  
• 
  Cetăţeanul cinic – se comportă similar cu cetăţeanul activ, dar nu participă deoarece este total lipsit de încredere, este mai degrabă pasiv, nihilist şi foarte critic;
  
• 
  Cetăţeanul marginal – este detaşat şi alienat de sistem din cauza lipsurilor materiale sau/şi de putere, stresat, votează rar şi aleator, orientaţi doar către familie şi prieteni (imigranţii);
  
• 
  Cetăţeanul oportunist – ia decizii raţionale legate de staisfacerea unor interese materiale pe termen scurt, nu participă decât când are avantaje directe, este mai degrabă free rider. ¹²⁰
  

Tipologia prezentată mai sus ne atrage atenţia asupra unui aspect important şi anume construcţia simbolică a cetăţeniei, mai exact asupra faptului că cetăţenii îşi formează o conceptie personală în relaţia cu statul, cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le practică şi implicit îşi formulează strategiile de utilizare a cetăţeniei, de acţiune politică şi civică¹²¹. De asemena, important de precizat este faptul că, Janoski şi Gran introduc un nou criteriu în analiza felului în care cetăţenii participă, şi anume cel care ţine de relaţia cu puterea care devine cu atât mai importatnt cu cât vorbim de o abordare feministă a cetăţeniei. Mai exact, devine foarte interesant de analizat în partea aplicată a acestei lucrări ce fel de relaţie dezvoltă femeile în raport cu cetăţenia şi cu acest criteriu, cum aleg ele să semnifice şi să se raporteze la putere, mai ales că teoriile feministe au dezvoltat aborări contradictorii în ceea ce priveşte înţelegerea conceptul de putere de către femei.¹²²

Aşadar, construcţia cetăţeniei este şi semnificativ simbolică şi de multe ori indirectă, cetăţenii nefiind perfect informaţi (raţionalitate limitată) şi interesaţi de ceea ce se întâmplă în sfera politică, dar acţionând în interiorul acesteia în funcţie de felul în care receptează şi interpretează personal informaţiile cu care intră în contact. Această construcţie simbolică a cetăţeniei nu slăbeşte cu nimic legitimitatea şi responsabilitatea nici a cetăţenilor nici a guvernanţilor, în măsura în care presupune, de fapt, internalizarea individuală a cetăţeniei şi mai departe acţiunea, civică, politică sau de alt fel, în conformitate cu această internalizare.

Aşa cum spuneam, cetăţenia modernă se dezvoltă în directă legatură cu regimurile democratice şi presupune apartenenţa la grupul celor care iau decizii, prin implicare activă sau pasivă, cu privire la organizarea colectivă a comunităţii politice. Deci, felul în care cetăţenia se echilibrează la un moment dat într-un set de drepturi şi obligaţii este rezultatul a ceea ce membrii unei comunităţi îşi doresc şi transmit prin intermediul mecanismelor ce le garantează paticiparea la luarea deciziilor şi la viaţa publică, mai exact garantarea drepturilor de participare.

Astfel, trei aspecte ale cetăţeniei – apartenenţa la o comunitate democratică, drepturile şi obligaţiile rezultate din statutul de membru şi participarea la procesele politice, economice şi sociale care se derulează în interiorul respectivei comunităţi – se combină în variate forme pentru a genera starea de fapt existentă la un moment dat într-o anumită societate.