1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

CAPITOLUL 3. Gen şi cetăţenie – o abordare constructivistă
În aceast capitol îmi propun să pun în discuţie câteva aspecte legate de problematica cetăţeniei din perspectiva unei abordări feminist–constructiviste²¹⁶. Aşa cum rezultă şi din prezentarea anterioară, constructivismul operează mai degrabă cu asumpţii epistemologice, fiind mai puţin o teorie normativă, critică şi cu atât mai puţin militantă. Astfel, o cercetare constructivistă poate cel mult să pună în evidenţă cum arată socialul şi să explice de ce arată aşa. Tocmai de aceea, o simplă abordare constructivistă nu răspunde scopurilor acestei cercetări, în măsura în care nu pune în discuţie relaţiile inegale de putere, asimetriile sociale fundamentate pe diferenţele dintre sexe în termeni contestabili politic. Asocierea dintre feminism şi constructivism vine să depăşească aceste neajunsuri, atâta timp cât putem vorbi de o bază ontologică comună (construcţia socială a realităţii²¹⁷) asumată de ambele teorii.

Din dorinţa de a da claritate demersului, acest capitol debutează cu un subcapitol de clarificări conceptuale în care sunt puse în discuţie conceptele de feminism/ mişcare feministă, gen, patriarhat, autonomie. În cea de-a doua jumătate a capitolului sunt analizate pe de o parte aspecte legate de relevanţa introducerii variabilei gen în discuţia despre cetăţenie (relaţia incluziune – excluziune şi distincţia între cetăţenia formală şi cetăţenia substanţială), iar pe de altă parte aspecte care ţin de specificul teoriilor politice feministe care au implicaţii clare în felul în care este modelată cetăţenia²¹⁸. Pornind de la întrebările „Au femeile o relaţie diferită cu drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti?”, „Există elemente care ne pot conduce la ideea că femeile înţeleg şi practică diferit cetăţenia?”, am pus în discuţie aspecte legate de problema rolurilor de gen, relaţia public – privat, problema diferenţelor, a experienţelor şi a intereselor politice. Lucrarea se încheie cu un argument în favoarea participării ca element fundamental de promovarea intereselor prin intermediul vehicolului numit cetăţenie.

3. 1 Clarificări conceptuale.

În ultimii zeci de ani s-a dezvoltat o literatură consistentă cu privire la cetăţenie, literatură care prezintă teoretizări concurente, evoluţii istorice, studii de caz, fiecare dintre acestea aducând un plus de valoare demersului de prezentare şi înţelegere a conceptului. Prin intermediul acestei lucrări îmi propun să dezvolt anumite aspecte ale problematicii din perspectiva unei abordări feministe, mai exact din poziţia asumării unei grile de analiză feminist-constructiviste.

Pentru claritatea demersului şi pentru a da un plus de substanţă argumentării ce va fi dezvoltată în cele ce urmează, consider necesar un prim subcapitol în care să prezint cadrul de analiză feminist - complementar celui constructivist - în interiorul căruia voi opera în partea aplicată. În acest subcapitol voi încerca să ofer răspunsuri posibile la următoarele întrebări: Ce presupune teoria politică feministă/mişcarea feministă? Care sunt principalele concepte cu care opereză teoria politică feministă? Cum sunt definite aceste concepte sau, mai degrabă, cu care din aceste definiţii voi opera şi de ce? Ce presupune o abordare feminist-constructivistă şi de ce ar fi ea utilă în cercetarea costrucţiei cetăţeniei?
***

Feminism/ mişcare feministă²¹⁹. Teoria politică feministă şi mişcarea feministă s-au dezvoltat împreună, fiind într-o permanentă interacţiune şi urmărind - prin mijloace diferite²²⁰ - acelaşi scop şi anume promovarea drepturilor femeilor, promovarea egalităţii de şanse rezultată din egala valorizare a diferenţelor dintre bărbaţi şi femei. Gloria Watkins consideră că mişcarea feministă continuă să fie cea mai puternică luptă pentru dreptate socială care are loc în lumea de astăzi, afirmând că este mai puţin important dacă numim această mişcare mişcare feministă, mişcare de femei sau mişcare de eliberare a femeilor. Ea susţine că importanţi sunt indivizii care luptă pretutindeni împotriva sexismului şi că, atunci când aceştia reuşesc să se organizeze şi să dezvolte o strategie de acţiune împotriva patriarhatului, ei devin participanţi într-o mişcare²²¹. Linda Gordon defineşte feminismul ca fiind o analiză a subordonării femeilor. Aceasta este necesară pentru a găsi soluţia de a schimba acest fapt²²². Anne Philips adăugă un ingredient esenţial în definirea feminismului şi anume scopul său politic (feminism is politics), propunând astfel implicarea în universul patriarhal şi transformarea acestuia prin mijloace politice²²³.

Având o abordare sensibilă la diferenţe, Mihaela Miroiu defineşte feminismul ca fiind „o reacţie defensivă şi ofensivă faţă de misoginsim şi sexism”²²⁴ prin care se „urmăreşte ca experienţele femeieşti şi feminine să fie (social) valoric tratate la fel ca cele bărbăteşti şi masculine”²²⁵. De asemenea, autoarea face referire la scopurile politice ale feminismului pe care le consideră ca fiind „legate de egalitate de tratament în faţa normelor, instituţiilor şi a practicilor publice şi private [...] de şanse egale în exercitarea autonomiei şi în autoafirmarea persoanei”²²⁶.

Aşadar, se poate afirma că nu există o definire şi o viziune unitară cu privire la aceste două concepte luate în discuţie, ceea însă ce nu înseamnă că fiecare din definiţiile şi abordările prezentate mai sus nu sunt valoroase şi utile în analiză. De asemena, dacă ne uităm mai atent la problematica feministă, vom vedea că în funcţie de perioada de timp²²⁷ la care se face referire, de afilierea teoretică, genul, clasa, rasa²²⁸ etc. a celui/celei care abordează subiectul²²⁹, feminismul şi mişcarea feministă pot avea înţelesuri şi semnificaţii foarte variate, unele chiar contradictorii²³⁰. Personal consider feminismul (mişcarea feministă) ca fiind o abodare critică prin care este contestată, la nivel de teoretic şi/sau la nivel de acţiune civico-politică, o anumită ordine sau configuraţie socială şi politică, definită generic „patriarhat”, ordine care este caracterizată în faptul că femeile sunt dezavantajate în consecința instituţionalizării, formale sau informale, a unor structuri ierarhice de putere în care bărbaţii ocupă nivelurile superioare doar în virtutea faptului că sunt bărbaţi. De asemenea, faptul că în nucleul dur al definirii apare conceptul de putere face ca feminismul să aibă o componentă politică definitorie²³¹.

Dincolo toate acestea, imaginea „feminismului” trebuie completată cu ceea ce Tikner numeşte cercetare feministă: „o privire, atât de sus în jos, cât şi de jos în sus, atât asupra agenţilor (actorilor) cât şi asupra structurilor, căutând să investigheze cum structurile de putere politică, economică, dar şi formele dominante de cunoaştere sunt create, susţinute şi legitimate”²³² mai ales în defavoarea femeilor.

Din perspectiva felului în care asumarea unei viziuni feministe se reflectă în construcţia argumentelor, trebuie precizat că un cadru de cercetare feminist este compus din metode de culegere, analiză, interpretare şi redare a datelor rezultate în urma unor întrebări de cercetare specifice din formularea cărora consider că nu pot lipsi următoarele concepte: gen, patriarhat, sexism şi autonomie.

Gen. În studiile şi analizele feministe genul face parte din nucleul tare al conceptelor utilizate, discuţia cu privire la semnificaţia acestuia nefiind nici pe departe tranşată²³³ şi oscilând între: construcţia socială a genului aflat la intersecţia dintre manifestarea înţelesurilor culturale, a relaţiilor sociale şi a politicilor de putere²³⁴; genul ca instituţie socială²³⁵; genul ca practică²³⁶, adică în sensul de categorie care apare prin interacţiune şi nu a ca atribut individual²³⁷; genul ca model de diferenţiere şi impunere a dominaţiei în virtutea diferenţelor dintre femei şi bărbaţi, integrat în aproape toate procesele sociale²³⁸. Concepţia cu privire la gen cu care voi opera pe parcursul acestei lucrări este apropiată de cea teoretizată de Judith Lorber²³⁹ peste care suprapun concepţia cu privire la gen ca practică. Lorber consideră că genul nu este o categorie omogenă ci o construcţie socială ce implică un anumit status, o anumită asumare identitară şi o formulă de manifestare (display) prin comportament a aparteneţei de gen. Statusul face referire directă la poziţia de dominat sau de dominator asociată genului, identitatea presupune felul în care fiecare individ se auto-identifică în raport cu genul, în funcţie de asta rezultând şi stilul de viaţă pe care îl adoptă, iar formula de afişare se referă la modalitatea în care comportamentele ataşate sunt mai aproape sau mai departe de „standardele” de performare a rolurilor şi relaţiilor de gen definite într-un anumit timp şi spaţiu. Aceste elemente se combină în variate feluri în interacţiunile dintre indivizi, adică genul ca practică, şi nu ca atribut individual, în funcţie de înţelesurile pe care aceştia le asociază construcţiilor în care conceptul se regăseşte.

Important devine acum felul în care indivizii se raportează la construcţiile care încorporează genul ca variabilă, înţelesurile pe care la ataşează acestora, comportamentele rezultate în urma ataşării înţelesurilor şi, în plan secund, necesitatea setării unor categorii predeterminate care să încadreaze genul în limite clare, în urma observării unor modele dominante cu privire la acesta. De exemplu, statusul de femeie asociat cu identitatea de mamă ²⁴⁰ ce poate rezulta ca formulă de afişare printr-un anumit compoartament, stil vestimentar, atitudine, modalităţi specifice de petrecere a timpului liber, schimbarea grupurilor de apartenenţă etc.

Patriarhat. Patriarhatul repezintă manifestarea şi instituţionalizarea dominaţiei masculine asupra femeilor şi copiilor în familie, precum şi extinderea acestei dominaţii asupra femeilor în societate în general²⁴¹. Implicaţiile acestui proces constau în deţinerea puterii şi a controlui celor mai importante instituţii de către bărbaţi, femeile fiind deprivate de aceasta, ceea ce nu înseamnă în acelaşi timp că sunt deprivate de orice formă de putere²⁴².

Referindu-se la abordarea patriarhatului din perspectiva intensităţii cu care aceasta se manifestă, Allan Johnson afirmă că o societate este patriarhală în măsura în care privilegiază bărbaţii - fiind dominată de bărbaţi²⁴³, identificată prin bărbaţi²⁴⁴ şi centrată pe bărbaţi²⁴⁵ - şi în care este organizată în jurul obsesiei de a deţine controlul, obsesie care genereză oprimarea femeilor²⁴⁶. Societăţile patriarhale potenţează atitudinile şi comportamentele sexiste, sexismul şi patriarhatul întărindu-se reciproc la fel cum sclavia întăreşte atitudinile şi comportamentele discriminatorii²⁴⁷.

Astfel de definiri ar putea părea radicale pentru descrierea societăţilor moderne în care preferăm să vorbim mai degrabă de egalitate de şanse şi nediscriminare. Însă esenţial este să facem distincţia între normal şi normativ, dar şi între formal şi informal. În acest sens, există ample perocupări la nivel internaţional în ceea ce priveşte abordarea integratoare a principiului egalităţii de şanse²⁴⁸ în toate domeniile în virtutea faptului că simpla garantare formală a unor drepturi şi libertăţi nu conduce în mod automat şi la posibilitatea efectivă a apropierii şi exercitării acestora.

Pornind de la acest cadru, poate o definiţie mai potrivită a patriarhatului ar fi cea propusă de Mihaela Miroiu în prefaţa volumului Patriarhat şi emancipare în istoria gândirii politice româneşti (2002), aceasta referindu-se la două sensuri ale conceptului: cel descriptiv (relevă organizarea prevalentă a relaţiilor publice şi private după paradigma larg împărtăşită religios şi laic: bărbatul îi este cap femeii) şi cel normativ (indică felul în care aceste relaţii trebuie să fie configurate: bărbatul trebuie să îi fie cap femeii)²⁴⁹. De asemenea autoarea face distincţia între patriarhat şi patriarhalism, cel din urmă fiind definit ca ideologia care susţine organizarea patriarhală ca normă de organizare socială²⁵⁰.

În această lucrare patriarhatul va fi tratat mai ales din perspectiva celor două dimensiuni ale sale propuse de Mihaela Miroiu şi anume cea descriptivă şi cea normativă. Pornind de la observarea şi prezentarea elementelor care ţin de construcţiile patriarhale în cercetarea aplicată voi pune accentul pe felul în care acestea normează viaţa de zi cu zi a femeilor. În acelaşi timp, analiza este dusă mai de parte prin încercarea de înţelege felul în care femeile semnifică aceste construcţii şi mai ales cum, în funcţie de acestea, acţioneză civic şi politic şi cum îşi construiesc astfel relaţia cu statutul de cetăţene.

Sexism. Watkins defineşte sexismul ca fiind o acea formă de exploatare a femeilor de către bărbaţi care generează discriminare şi opresiune şi care conduce la manifestarea, în relaţiile dintre femei, a unei stări defensive care stimulează declanşarea unor comportamente competiţionale²⁵¹. Aşadar, dacă sexismul impune ca femeile să fie tratate drept obiecte sau ca fiind inferioare, acelea care reuşesc să se opună acestui tratament tind să dezvolte o atitudine dispreţuitoare faţă de cele care nu reuşesc să facă acelaşi lucru²⁵². Preluând definiţia dată de Audre Lorde²⁵³, Redford Curry floseşte termenul în sensul de credinţă într-o inerentă superioritate unui sex asupra altuia, superioriate care se materializează în dreptul sexului superior de a-l domina pe cel inferior²⁵⁴. Mihaela Miroiu face distincţia clară între sexism şi misoginism, apreciind că, în timp ce misoginismul are mai degrabă o latură psihologică şi presupune ura, teama sau dispreţul faţă de femei, sexismul are conotaţii mai largi etice, juridice, politice şi sociologice reprezentând ideologia supremaţiei unui sex (în genere a celui bărbătesc)²⁵⁵, cu întreaga mulţime de credinţe care o alimentează²⁵⁶. Cu menţiunea că seximul poate reprezenta la fel de bine şi ideologia supremaţiei femeieşti, consider că această ultimă definiţie acoperă bine plaja de acţiune şi de sensuri dezvoltată de conceptul pus în discuţie, punând în evidenţă pe de o parte construcţia socială a acestuia, iar pe de altă parte caracterul constrângător al structurii astfel generate.

Autonomie. Un alt concept pe care îl consider deosebit de important în discuţia cu privire la gen şi cetăţenie este cel de autonomie, în sens relativ²⁵⁷ (putem vorbi de autonomie în anumite perioade ale vieţii, sau în anumite condiţii²⁵⁸) şi normativ (impunerea conceptului în condiţii de alegere²⁵⁹). Corelat cu dimensiunea esenţialmente politică a feminismului şi în contextul unui amplu acord cu privire la dezirabilitatea regimurilor democratice, conceptul de autonomie capătă tot mai multă substanţă.

Autonomia personală se dezvoltă într-un continuum de interacţiuni între alegeri şi asumarea responsabilităţii cu privire la acele alegeri. Autonomia se construieşte şi, într-un cadru ideal tipic neafectat de condiţii structurale dezavantajante sau constrângătoare, reprezintă suma alegerilor şi acţiunilor trecute potenţată de suma posibilelor alegeri şi acţiuni viitoare. Pentru ca alegerile şi acţiunile să fie autonome, sinele trebuie să fie cel determinant în ceea ce un individ alege sau face²⁶⁰. Aşadar, autonomia este direct legată de dorinţele şi aşteptările celor care o exercită, astfel încât, de exemplu, nu există nici o contradicţie între acţiunile unei femei care îşi petrece 24 de ore din 24 în bucătarie şi ideologia feministă, atâta timp cât acea femeie alege în mod autonom să facă acest lucru. Lucrurile se complică însă atunci când se pune în discuţie felul în care se formează dorinţele şi aşteptările, adică auto-reflexivitatea alegerilor şi acţiunilor indivizilor.

Auto-reflexivitatea este acel proces prin care întregul sine evaluează, ia o poziţe cu privire la un eveniment particular care implică alegerea şi cade de acord cu asumarea unei poziţii posibile²⁶¹. Pentru a construi cadrul unor alegeri şi acţiuni autonome, procesul de auto-reflexie trebuie să nu fie limitat, perturbat de aspecte cum ar fi coerciţia, manipularea, înşelarea, oprimarea, dominaţia etc., aspecte care pot submina parţial sau total autonomia unei persoane²⁶².

Un alt aspect important, corelat cu critica feministă, ţine de individualismul excesiv care este asociat conceptului în defavoarea dimensiunii sociale, relaţionale, interpersonale. Acestă abordare simplificatoare trebuie depăşită prin subilinierea faptului că autonomia necesită un context social pentru a putea fi realizabilă, context social caracterizat prin faptul că sinele se construieşte social prin interacţiune cu „ceilalţi”; capacitatea de a fi autonom implică şi abilitatea de a-i înţelege, cel puţin într-o anumită măsură şi pe „ceilalţi”, de a înţelege alternativele disponibile şi implicaţiile acestora; auto-reflexivitatea presupune capacitatea de a evalua diverse alternative în virtutea unor sisteme de valori formate într-o mai mică sau mai mare măsură în virtutea unei moşteniri culturale²⁶³.

Din punctul meu de vedere este important să ţinem seama pe de o parte de faptul că autonomia se manifestă în interacţiunile sociale, iar pe de altă parte că este dependentă de contextul şi cadrul social în care se manifestă. Putem vorbi de autonomie ca auto-determinare şi posibilitatea de a alege dintre toate variantele posibile pe cea care este dezirabilă pentru individul respectiv, dar în acelaşi timp autonomia se manifestă şi în cazurile în care poţi alege doar între un număr limitat de alternative, atâta timp cât limitarea acestora este legitimă. Intervine aici discuţia legată de constrângerile politice. Legitimitatea acestor constrângeri le scoate pe acestea din categoria factorilor care agresează autonomia şi capacitatea de autodeterminare. Aşa cum spune şi Friedman, inspirată de teoria rawlsiană a dreptăţii, coerciţia politică este justificată atâta timp cât este în conformitate cu concepţia politică cu privire la dreptate, concepţie rezultată în urma consensului, dintre cetăţenii liberi şi egali, cu privire la ataşamentele lor morale, religioase şi filosofice²⁶⁴.

Aspectele definitorii ale autonomiei corelate cu conceptele-cheie ale teoriei politice feministe puse în discuţie – gen, sexism, patriarhat care pun în discuţie legitimitatea unor anumite fromule de coerciţie - subiniază încă odată importanţa conceptului în relaţie cu obiectivele asumate ale teoriei şi mişcării feministe. Pornind de aici, în partea a doua a lucrării voi încerca să ofer răspunsuri la întrebări cum ar fi: cum intervine autonomia în interacţiunile din viaţa de zi cu zi a femeilor? Care sunt contextele în care femeile se mainfestă autonom şi care sunt cele în care autodeterminarea nu funcţionează? Cum se corelează aceste aspecte cu statusul lor de cetăţene şi cu legitimitatea corecţiilor politice?

2. 1 De ce gen şi cetăţenie?
Laura Grünberg spune că nevoia de a clasifica şi ierarhiza în funcţie de gen vine în prelungirea nevoii umane fireşti de a da sens realităţii înconjurătoare²⁶⁵, astfel diferenţele biologice vizibile sau mai puţin vizibile se corelează cu construcţii sociale generând o stare de echilibru, de ordine la care ne raportăm în acţiunile noastre. Problematică, din perspectiva teoriilor feministe, nu este însă clasificarea sau nevoia de clasificare a genurilor, ci ierarhizarea şi automat valorizarea diferită a acestora şi, evident, întreaga construcţie care se dezvoltă de aici.

Ce se întâmplă cu clasificarea şi ierarhizarea genurilor şi cu implicaţiile aferente în contextul unei comunităţi politice care se construieşte în jurul participării indivizilor la luarea deciziilor cu privire buna gestionare a comunităţii? Ce se întâmplă când avem o ierarhie între membrii unei comunităţi politice şi punem în discuţie relaţia acestora cu comunitatea din perspectiva cetăţeniei? Răspunsul este simplu: pornind de la premisa că ierarhia între genuri ar fi justă, ea ar trebui să se reflecte şi în distribuţia drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti. O distribuţie uniformă a drepturilor şi obligaţiilor ar genera nedreptăţi în virtutea faptului că unii sunt mai „merituoşi” decât alţii. Deci în ceea ce priveşte cetăţenia, fie unii sunt cetăţeni şi alţii nu, fie unii sunt cetăţeni de rangul I, iar alţii sunt cetăţeni de rangul II.

Această premisă, chiar dacă nu este actualmente admisă ca atare în contextul democraţiilor, a funcţionat şi încă mai funcţionează în construcţia realităţii, manifestându-se cu o intensitate mai mare sau mai mică şi manifestându-se variat: de la excluderea efectivă şi formală a femeilor de la anumite drepturi şi libertăţi, până la cea informală, de la discriminarea directă până la cea mai subtilă indirectă.

Întregul corp de teoreticieni/teoreticiene şi activişti/activiste feminişti/e probează faptul că, într-adevăr, categorizarea genurilor a avut ataşată ierarhizarea şi valorizarea diferită a acestora, transpusă conform mecanismului logic descris mai sus în tratamente diferenţiate, în inegalităţi între indivizi dar şi în relaţia acestora cu statul (comunitatea politică). S-au scris numeroase volume de teorie politică feministă prin care se demonstrază sistematica aservire a unui sex de către celălalt, în care s-au pus în discuţie originile şi implicaţiile patriarhatului şi ale esxismului, efectele subordonării femeilor de către bărbaţi, mecanismele de înlăturarea a nedreptăţilor generate astfel, felul în care s-ar putea ajunge la valorizarea diferenţelor dintre cele două sexe. În toate aceste lucrări putem găsi argumentele care să susţină necesitatea introducerii variabilei gen în analize, argumente clasificate la rândul lor în categorii în funcţie de perspectiva din care au fost formulate²⁶⁶.

De asemenea, Krinstina Rolin evidenţiază aspectele pozitive ale introducerii variabilei gen în demersul epistemologic şi pune accent pe un element pe care îl consider deosebit de relevant - faptul că analizele sensibile la gen contribuie la dezvoltarea eforturilor de cunoaştere a unor teorii şi ipoteze alternative care ar trebui testate²⁶⁷. Putem vorbi astfel de o filosofie feministă care contribuie la efortul de cunoaştere prin: a) producţia de analize sociale sensibile la dimensiunea de gen şi prin b) examinarea relevanţei acestor analize în procesul de normativizare ce intervine în filosofia ştiinţei²⁶⁸. De asemenea, Laura Grünberg vorbeşte despre gen ca fiind un element revelator care ne incită la explorare, care apare din investigaţii şi este rafinat prin procesul de investigare; strategic, ce reflectă, modelează, sugerează, pretinde şi impune acţiune; ca metaconcept – el însuşi devine subiect de studiu; ca având funcţie descriptivă – utilizat în acele domenii structurale şi ideologice ce implică direct relaţii între sexe; ca având funcţie cauzală – cum şi de ce diverse aspecte de gen apar şi se perpetuează în viaţa socială²⁶⁹.

Revenind la relevanţa genului în raport cu analiza cetăţeniei, Sylvia Walby vede conceptul de cetăţean ca simbol unificator şi ca înţelegere intelectuală a integrării sociale, corelând viziunea sa cu un anumit tip de regim politic²⁷⁰, cel democratic în care numitorul comun al indivizilor ce alcătuiesc acea comunitate politică este calitatea de cetăţean, dincolo de orice deosebire de sex, rasă, etnie, clasă, orientare sexuală etc. Însă, pe de o parte lucrurile nu au stat dintotdeauna aşa, sexul constituind mult timp o categorie clară de excludere de la statutul de cetăţean, iar pe de altă parte recunoaşterea formală a egalităţii în drepturi şi libertăţi a tuturor cetăţenilor nu înseamnă în mod necesar că acest principiu este şi efectiv implementat în practicile sociale sau apropriat ca atare de către toţi cetăţenii. Voi dezvolta în cele ce urmează aceste două aspecte, urmând ca din sintetizarea lor să îmi extrag argumentele.

a) Femeile - non-cetăţeni sau excluşi.

Începând cu dezvoltarea conceptului în Grecia Antică şi până la Revoluţia Franceză când „până şi femeile au reuşit în pretenţia lor ca lumea să li se adreseze cu apelativul citoyenne”²⁷¹ standardul de cetăţean era întruchipat de bărbatul alb, liber, deţinător de proprietăţi. Femeile au obţinut mult mai târziu decât bărbaţii drepturi civile, politice şi sociale, asta în pricipal datorită presiunilor exercitate de mişcările pentru drepturile femeilor²⁷². Indiferent de ordinea în care au fost obţinute aceste drepturi²⁷³, cert este că femeile au intrat mult mai târziu în jocul de construcţie şi reconstrucţie, de permanentă remodelare prin participare a setului de drepturi şi libertăţi asociate statulului lor legal de cetăţene²⁷⁴. De asemenea, subliniez încă odată distincţia între garantarea formală a drepturilor, politice în special când facem referire la cetăţenie şi participare, şi exercitarea lor (aşa cum va rezulta şi din subcapitolul următor), distincţie ce trebuie avută în vedere mai ales de abordările de tip explicativ şi care apelază la metode cantitative de culegere a datelor. Vorbim de un concept care este într-o continuă transformare, care afectează toţi membrii unei comunităţi politice, fie prin faptul ca sunt incluşi, fie prin faptul că sunt excluşi sau marginali, şi la a cărui transformare au contribuit în principal bărbaţii, intrarea femeilor în „ograda” cetăţenilor fiind recentă.

Pentru exemplificare, să luăm în discuţie cazul României. Condiţia femeilor române nu a fost, şi din păcate nu este încă, una dintre cele mai fericite. Mai mult decât atât, România s-a confruntat de-a lungul timpului cu un decalaj faţă de ţările occidentale în ceea ce priveşte emanciparea femeilor, în special din cauza perioadei comuniste care a suprapus peste patriarhatul tradiţional patriarhatul de stat transformând femeile în slugi la doi stăpâni: partidul stat şi bărbaţii²⁷⁵. Cu toate că femeile au fost activ implicate în industrie şi agricultură – un număr aproximativ egal de femei şi barbaţi ocupaţi cu agricultura la recensământul din 1913, şi s-a înregistrat o creştere semnificativă a femeilor implicate în industrie²⁷⁶ - poziţia lor socială era net inferioară faţă de cea a bărbaţilor. Statutul juridic al femeilor era sub demnitatea umană: în căsnicie bărbatul era stăpân, avea dreptul să îşi pedepsească soţia dacă aceasta greşea, dota era administrată de soţ şi revenea soţiei doar în cazul decesului acestuia. Codul civil din 1866 declara incapacitatea femeilor măritate în întocmirea actelor publice, pierderea naţionalităţii în cazul căsătoriei cu un străin, imposibilitatea de a dispune de dotă şi de propriile venituri, obligaţia de a locui la domiciliul stabilit de soţ, lipsa dreptului la căutarea paternalităţii, lipsa totală a drepturilor politice²⁷⁷. Acest statut inferior al femeilor a fost contestat de reprezentantele şi reprezentanţii feminismului românesc al valului I²⁷⁸, în principal de către femei educate ce făceau parte din elita societăţii româneşti din acea perioadă şi care au militat pentru drepturi egale şi schimbarea legislaţiei.

Un pas înainte a fost făcut odată cu adoptarea constituţiei de la 1923 în care, chiar dacă nu li se acorda drept de vot, se menţiona faptul că acest drept va face obiectul unei legi speciale, argumentul folosit fiind unul care nu ne este străin nici astăzi şi anume că la acel moment priorităţile erau altele. 1929 este anul în care femeilor din România li se recunoşte dreptul de vot, dar numai pentru alegerile locale. Constituţia lui Carol al II-lea şi Legea Electorală acordă drept de vot femeilor care au împlinit 30 de ani, însă în condiţii de dictatură valoarea reală a acestui drept a fost nulă. La fel s-a întâmplat şi cu drepturile civile şi politice şi în perioada regimului comunist, şi astfel femeile au votat pentru prima dată liber în România abia în anul 1990²⁷⁹.

Genul este aşadar o componentă semnificativă a cetăţeniei, felul în care în medie 52% din populaţia lumii a fost şi este afectată de o construcţie a cetăţeniei rezultată preponderent din participarea bărbaţilor la sfera publică fiind un subiect central dezvoltat în aria studiilor de gen.


b) Cetăţenie formală – cetăţenie substanţială.

Ruth Lister vorbeşte de o înţelegere teoretică a cetăţeniei, dar şi de necesitatea ca aceasta să aibă implicaţii practice efective şi eficiente²⁸⁰. Aşadar, simpla afirmare a principiului nondiscriminării şi egalităţii în drepturi între bărbaţi şi femei nu presupune implicit funcţionarea de facto a acestor principii. Putem distinge astfel între o incluziune legală şi una efectivă, recognoscibilă sociologic, între modelul formal-legal şi cel substanţial al cetăţeniei concretizat în drepturi şi oportunităţi depline şi egale²⁸¹. Cele două modele se dezvoltă concomitent, intersectându-se pe anumite paliere şi oscilând între două ideal tipuri în sens weberian, adică între paralelism şi perfectă suprapunere. Felul în care un model se concretizează la un moment dat depinde de două aspecte: 1. cum se raportează cetăţenii la modul în care este structurată societatea în care trăiesc într-un anumit moment, cum înţeleg şi ce sensuri dau relaţiei lor cu statul şi cu ceilalţi cetăţeni; 2 care sunt normele, valorile, regulile la care se raportează în realizarea acestor seminficaţii. Cele două aspecte trebuie privite întotdeauna în interdependenţă, iar revenind la discuţia cu privire la gen şi cetăţenie avem, pe de o parte cetăţenii – bărbaţi şi femei – şi relaţia lor diferenţiată în timp cu statutul de cetăţean, iar pe de altă parte două structuri constrângătoare – cea patriarhală şi cea formal-legală a promovării egalităţii în drepturi şi libertăţi.

Revenind la exemplul României, dincolo de faptul că vorbim de o relativ recentă intrare a româncelor în sfera cetăţeniei formal depline, ne punem problema cetăţeniei substanţiale a acestor femei. În acest sens, la cadrul legal amintit mai sus am putem adăuga încercările de a da substanţialitate cetăţeniei femeilor prin adoptarea legii 202/ 2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, a legislaţiei care aduce în discuţie diferenţele dintre bărbaţi şi femei – cum ar fi legea 217/ 2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, dar şi înfiinţarea (şi mai recent desfiinţarea sau comasarea²⁸²) unor organisme specializate în implemetarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi ca Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse Între Femei şi Bărbaţi, Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei. Cu toate acestea, femeile continuă să ocupe un loc inferior bărbaţilor în societatea românească actuală, discrepanţa cea mai mare fiind în cazul acesului la decizii – 11% reprezentare în Camera Deputaţilor şi 5,8% în Senat. De asemenea, femeile continuă să fie plătite mai puţin decât bărbaţii la muncă de valoare egală – în medie cu 9%²⁸³, continuă să sufere în urma legislaţiei deficitare cu privire la violenţa domestică şi implicit a proastei implemetării a acesteia²⁸⁴, în urma constrângerilor dublei zile de muncă²⁸⁵, a discriminări ocupaţionale atât pe verticală (femeile ajung mai greu în funcţii de conducere), cât şi pe orizontală (femeile sunt orientate către domeniile mai prost plătite)²⁸⁶.

Cumularea acestor dezavantaje se reflectă în faptul că femeile în vârstă din România sunt în special predispuse la sărăcie, pentru că au avut salarii mai mici şi pentru că legea privind vârsta diferită de pensionare le-a dezavantajat. Mamele singure²⁸⁷ fac şi ele parte din categoria persoanelor cu risc crescut de sărăcie, având în vedere faptul că ele nu beneficiază de servicii alternative eficiente de îngrijire a copiilor. Femeile din mediul rural, dar şi femeile roma reprezintă categorii speciale care sunt afectate mult mai intens de diversele dezavantaje generate de ierarhiile între genuri. Femeile roma se confruntă cu fenomenul multiplei discriminări (de patru ori mai multe femei rome erau casnice în 2005 compartativ cu media naţională²⁸⁸). Femeile din mediul rural sunt afectate în special de lipsa accesului la piaţa muncii şi la servicii de sănătate eficiente²⁸⁹.

Apar astfel noi dimensiuni ale cetăţeniei. Devine tot mai interesant şi provocator de studiat: Care sunt implicaţiile practice ale unei astfel de configurări a cetăţeniei femeilor? Care este impactul în termenii cetăţeniei substanţiale? Cum înţeleg femeile să îşi exercite cetăţenia în viaţa de zi cu zi? Percep oare femeile diferit legătura lor cu cetăţenia în funcţie de constrângerile patriarhale la care sunt supuse? Cum participă femeile la modelarea cetăţeniei? Felul în care participă are legatură cu experienţele lor specifice, cu impunera unor roluri de gen?²⁹⁰
c) Perspective asupra teoretizării feministe a cetăţeniei.

Dincolo de provocările intelectualiste ale unei abordări feministe, utilitatea unui asemenea demers constă în posibilitatea oferirii unor chei de remodelare a cetăţeniei în sensul reducerii inegalităţilor între bărbaţi şi femei, promovării egalităţii de şanse şi revalorizării diferenţelor între cele două sexe. De aceea, remodelarea cetăţeniei presupune şi un efort de reteoretizare, proces care este inevitabil legat de fundamentele filosofice asumate. În acest sens lucrarea Moirei Gatens, Feminism şi filosofie, este una de referinţă. Autoarea pune în discuţie un aspect fundamental în construcţia teoretică feministă şi anume cel legat de explorarea prejudecăţilor culturale care afectează femeile şi care predomină chiar în formarea categoriilor fundamentale de gândire ale filosofiei moderne²⁹¹. Soluţia este identificarea acelor elemente care ţin de profunzimile gândirii umane şi care se manifestă în teoretizările socio-politice, inversând astfel etapele producerii de analize feministe.

Moria Gatens susţine că simpla introducere a variabilei gen într-o analiză sau într-un studiu nu este relevantă, în măsura în care teoria la care se apelează pentru interpretare nu a fost la rândul ei testată cu privire la felul în care se raportează la această variabilă. “A nu lua în considerare caracterul axiologic subiectiv al oricărei teorii înseamnă a perpetua valorile ce au fost construite de o cultură ce defavorizează femeile”²⁹² şi mai mult înseamă a legitima nedreptatea. Se ajunge astfel la crearea şi legitimarea unei logici periculoase pentru teoretizările feministe, logică ce poate pe de o parte să transmită idea sensibilităţii la problemele de gen, iar pe de altă parte permite ca această sensibilitate să fie filtrată printr-o grilă de gândire cu metehne patriarhale.

Rezultatul unor astfel de abordări se pot concretiza în mascarea oprimării şi a dependenţei în spatele dihotomiilor aşa-zis naturale, în spatele valorilor universale şi a drepturilor egale. Căzând în această capcană devenim “ataşaţi implicit de traseul lor circular şi autojustificator, traseu care include întruparea femeilor ca parte dominantă a acestor dualisme”²⁹³, ca susţinătoare a “acestor” valori universale şi ca beneficiare de drepturi egale.

Laura Grünberg, referindu-se la forme şi tehnici de excludere sau pseudoincludere ale femeilor şi ale problematicii de gen în gândirea sociologică, discută despre : a) invizibilitatea femeilor în sociologie construită prin ignorarea completă a femeilor şi problemelor lor; b) pseudoincludere, adică neglijarea lor în interpretarea rezultatelor; c) alienare, femeile şi problematica lor apar, dar interpretarea se face după norme masculine²⁹⁴. Întâmpinând acceaşi dificultate în teoretizare ca şi Gatens, Grünberg - de această dată pe domeniul sociologiei - atrage atenţia asupra capcanei ca teoriile androcentice să fie cele care mediază între experienţele femeilor şi interpretarea lor, concluziile unor astfel de teoretizări fiind încorporare în categorii masculine şi/ sau convertite în diverse date şi roluri în interiorul unor scheme conceptuale centrate pe bărbaţi²⁹⁵, un bun exemplu în acest sens fiind interpretarea disticţiei public-privat ce va fi discutată în cele ce urmează.

De ce această prezentare? Pentru că la acest test ar trebui supuse şi teoriile cetăţeniei. Oare nu sunt ele construite pe fundamente care dezavantajează femeile în virtutea faptului că femeile au fost marginalizate de la construirea conceptului, a instituţiei? Aşadar, pornind de la această premisă, în această lucrare îmi propun să aduc în discuţie, prin analiza şi interpretarea rezultatelor cetcetării aplicare ce stă la baza celei de-a doua părţi a lucrării, aspecte ce ar putea contribui, într-un pas următor, la reconceptualizarea experienţelor politice, civice şi private ale femeilor în raport cu legătura pe care acestea o au cu comunitatea politică din care fac parte, în încercarea de a oferi o reprezentare mai justă pe de o parte femeilor ca cetăţene şi a intereselor lor, iar pe de altă parte cetăţeniei femeilor.