1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

1. 3. 2 Cetăţenia – un concept contextual

Aşa cum rezultă din cele prezentate până acum, cetăţenia este un concept complex, multidimensional şi care, dincolo de abordările teoretice, are o finalitate practică ce rezultă din crearea unui instrument menit să asigure o guvernare legitimă în urma participării cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor şi care să se concretizeze prin garantarea drepturilor civile, politice, sociale şi de participare şi prin promovarea unor politici care sunt rezultatul contractului încheiat între cetăţeni şi guvernanţi.

Calitatea instumentală a cetăţeniei subliniază faptul că ea nu este o esenţă dată pentru totdeauna, pe care ar trebui să o menţinem şi să o transmitem¹²³. Ea reprezintă o construcţie istorică¹²⁴, un produs aflat la intersecţia dintre variatele concepţii cu privire la natura umană, la tipurile de comunităţi politice, la tipurile de relaţii ce se pot stabili între indivizi şi comunităţile politice, la materializarea relaţiei în drepturi şi obligaţii şi cu privire la sursa şi natura legitimităţii. Aşadar, putem identifica pentru moment cel puţin două dimensiuni ce pun accent pe analiza contextuală a cetăţeniei: una rezultată din faptul că principalele elemente componente pot îmbrăca forme variate, iar cea de-a două din stabilirea unor relaţii orientate între acestea care depind, pe de o parte de felul în care este construită din punct de vedere instituţional la acel moment cetăţenia, iar pe de altă parte de felul în care aceasta este percepută, asumată şi practicată de actori. În acelaşi timp, evoluţia istorică a conceptului pune în evidenţă faptul că tabloul de ansamblu rezultat la un moment dat în urma unei teoretizări nu este imuabil, ci se află într-o continuă frământare determinată pe de o parte de cadrele teoretice, iar pe de altă parte de schimbările economice, sociale şi politice pentru care se doreşte a fi un cadru explicativ. Astfel, teoriile însele se află într-un proces continuu de reconstrucţie.

Analiza definiriilor cetăţeniei ne conduce către identificarea a cinci elemente componente fundamentale – indivizi, comunitate politică, relaţie de incluziune, drepturi şi obligaţii – dintre care aşa cum spuneam toate, cu excepţia relaţiei, pot varia. Totuşi, relaţia de incluziune presupune prin esenţă deschidere, dinamicitate. Referindu-se la extinderea dreptului la vot Schnapper şi Bachelier subliniază potenţialul capacitator al incluziunii referinduse la dimensiunea sa rasială: lărgirea dreptului la vot „dă sentimentul de a exista [...] Negrul începe să trăiască. Începe să îşi trăiască propria existenţă spunând nu celui care îl oprimă”¹²⁵. Astfel, chiar dacă tipul relaţiei nu se schimbă, natura relaţiei implică în mod automat dinamică prin faptul că presupune în acelaşi timp includere şi excludere, dar şi criterii cu privire la cine poate sau nu poate fi cetăţean. Suprapunând unei asemena relaţii variatele concepţii cu privire la construcţia filosofică şi socială a individului, cu privire la rolul comunităţii politice în organizarea socială, vom obţine forme ale cetăţeniei care pot fi mai degrabă inclusive sau exclusive, care pot seta condiţii dure sau mai puţin dure de accedere la acest status. Putem explica trecerea de al o cetăţenie exclusivă cum era cea din Grecia Antică (cetăţenia bărbaţilor albi, atenieni, deţinători de pământ, care îndeplineau serviciul militar) la cetăţenia contemporană care este una mult mai inclusivă, orientată şi sensibilă la problemele grupurile vulnerablie cum ar fi imigranţii, minorităţile etnice, sexuale, religioase etc.

O retrospectivă istorică a felului în care s-a construit şi a evoluat cetăţenia pune în evidenţă faptul că ea este fundamental legată de variatele organizări democratice (în context) ale societăţii. Conceptul apare în contextul construcţiei democratice din Grecia Antică şi se dezvoltă treptat pe măsura fortificării regimurilor democratice, având ca principale puncte de reper cetăţenie ateniană, cetăţenia în cadrul Imperiului Roman, oraşele state italiene, revoluţia franceză şi cea americană, apariţia statului naţiune, iar mai nou provocările venite din partea abordărilor cosmopolite şi multiculturale¹²⁶.

Un regim democratic este caracterizat în principal prin faptul că se bazeză pe voinţa poporului în virtutea suveranităţii acestuia, adică a dreptului de a se auto-guverna şi prin faptul că generază instrumentele menite să asigure accesul cetăţenilor la luarea deciziilor care privesc comunitatea politică în interiorul căreia aceştia activează. Participarea este astfel asociată cetăţeniei, ea fiind garantată prin intermediul drepturilor civile şi politice şi fiind în acelaşi timp atât un factor intern (prin intermediul drepturilor), cât şi extern (în virtutea faptului că substanţa cetăţeniei se supune principiului suveranităţii poporului) care determină contextualizarea constucţiei conceptului.

În democraţiile reprezentative, participarea presupune într-o abordare simplificată un mecanism simplu electoral, dar care permite cetăţenilor să controleze procesul guvernării. Politicienii candidează pentru funcţii propunând o anume variantă de guvernare care se poate concretiza în politici publice. Cetăţenii aleg propunerea care se află cel mai aproape de dorinţele lor şi astfel, o anume grupare politică ajunge la guvernare. Dacă aleşii guvernează bine, cetăţenii au posibilitatea să îi relegitimeze la următoarele alegeri acordându-le din noi votul, dacă guverneză prost îşi pierd funcţiile prin pierderea alegerilor. În afara procesului electoral, cetăţenii pot apela la o mulţime de alte căi prin care să se implice în luarea deciziilor sau să propună căi alternative şi/sau complementare cu cele propuse de guvernământ: organizaţii sindicale care participă la negocierile cu guvernul, organizaţii non-guvernamentale care militează pentru diverese cauze, pe scurt mecanisme ce ţin de societatea civilă.

Vorbim deci, de guvernări bune sau mai puţin bune în funcţie de capacitatea efectivă a acestora de a garanta drepturile şi de a impune obligaţiile cetăţeneşti, evident în contextul unor regimuri democratice, capacitate care depinde de felul în care sunt gestionate resursele, de măsura în care puterea respectă regulile jocului democratic, de ideologia asumată, de cultura civică şi politică a cetăţenilor, de felul în care aceştia înţeleg şi participă la construirea puterii de guvernământ etc., aşadar de o multitudine de factori care definesc contextul în care acţionează aceea comunitate politică. Participarea, fie ea activă sau pasivă, civică, politică sau de alt fel, trebuie să atragă după sine pe de o parte legitimarea puterii de guvernământ şi responsabilizarea acesteia de a-şi duce la îndeplinire mandatul pentru care a fost aleasă, mandat care se transpune în practică printr-un set de politici publice şi prin garantarea unei anumite configuraţii de drepturi şi libertăţi.

Pe de altă parte, participarea implică şi responsabilizarea cetăţenilor în virtutea faptului că ei sunt sursa legitimităţii, responsabilizare care se transpune în practică print-un set de obligaţii pe care cetăţenii trebuie să le respecte. Are astfel loc o permanentă recalibrare a drepturilor şi obligaţiilor în funcţie de dorinţa suverană a cetăţenilor, recalibrare care totuşi se supune regulilor jocului democratic, făcând astfel ca domeniul drepturilor civile şi politice să susţină mai degrabă cadrul democratic, iar domeniul drepturilor economice şi sociale să fie cel care imprimă dinamica şi contextualizarea. Dacă pentru moment, există la nivel global un larg consens cu privire la cetăţenia civilă şi politică, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în ceea ce priveşte cetăţenia socială deoarece contextele în care aceasta este teoretizată şi practicată sunt în continuă schimbare şi deoarece ea depinde fundamental de perspectiva teoretică asumată şi de resursele disponibile¹²⁷.
Concluzii.

Îmi propun, în cele ce urmează, o sistematizare a discuţiei cu privire la construcţia şi contextualitatea conceptului de cetăţenie oferind răspunsuri la următoarele întrebări: Ce se schimbă? Ce originează schimbarea? Cum se schimbă?

Ce se schimbă?

a) indivizii – pe de o parte din perspectiva asumării uneia sau alteia din viziunile cu privire la natura umană, pe de altă parte se schimbă produsul construcţiei sociale a indivizilor;

b) comunităţile politice – pot fi bune sau mai puţin bune. Vorbim de capacitatea efectivă a statului de a garanta drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti, capacitate care depinde de felul în care sunt gestionate resursele, de măsura în care puterea respectă regulile jocului democratic, de ideologia asumată etc.;

c) natura relaţie de incluziune, mai exact criteriile în funcţie de care se acordă statutul de cetăţean şi implicit gradul de acoperire al cetăţeniei;

d) drepturile şi obligaţiile – variază de la un stat la altul, tocmai datorită faptului că sunt produsul unui complex de factori care depind de contextul economic, politic şi social în cadrul căruia aceste sunt negociate;

e) perspectivele teoretice – fie că vorbim de cea liberală, republicană, comunitariană, multiculturală, cosmopolită, europeană - se află tot timpul în faţa unor noi provocări cum ar fi noua dreaptă, noua stângă, mişcările feministă, multiculturalistă, enviromentalistă, teoriile post-moderne care pun accent pe identitate, pe sexualitate şi life-stile etc.

Ce originează schimbarea?

Cetăţenia are în principal o valoare instrumentală prin intermediul căreia se reglementează raporturile între indivizi şi o comunitate politică cu scopul de a produce un guvernământ legitim (bun). Un guvernământ legitim este acel guvernământ al cetăţenilor, de către cetăţeni şi pentru cetăţeni. Deci, cetăţenia este reflecţie unei adaptări permanente la noi contexte: trecerea de la legitimarea tradiţională la cea legal-raţională, industrializarea, apariţia statului, provocările recente care vin să conteste organizarea statală, diversele mişcări sociale cum ar fi mişcare de eliberare a afro-americanilor, mişcarea feministă etc.

Cum se schimbă?

Fiind direct corelată cu regimurile democratice, remodelarea cetăţeniei are loc prin respectarea regulilor jocului care presupun că cetăţenii sunt deţinătorii suveranităţii, iar în virtutea acestui fapt ei sunt cei mai îndreptăţiţi să conducă, deci să se auto-guverneze. Aplicarea efectivă a acestui principiu se realizează, pe de o parte prin reprezentare şi prin participare politică, iar pe de altă parte prin participare civică. Existenţa unei societăţi civile solide capăta astfel un rol important în consolidarea democraţiei prin funcţia ei de a genera mecanisme alternative şi/ sau complementare de urmărire şi atingere a intereselor. Aşadar, sursa schimbării este garantarea existenţei mecanismelor care să permită participarea care poate avea implicaţii atât la nivelul individului (conştientizarea posibilităţii de a participa este în sine potenţatoare, iar construcţia simbolică a cetăţeniei se transpune în variate tipuri de acţiune) cât şi la nivelul societăţii în ansamblu (participarea, fie ea activă sau pasivă, se transformă în drepturi şi obligaţii capabile să pună în valore, prin diferenţe, toţi cetăţenii ca egali).

Din perspectiva abordării contextuale a cetăţeniei, putem spune că aceasta se transformă, pe de o parte într-un instrument regulator al relaţiei între indivizi şi comunitatea politică în interiorul căreia acţionează, relaţie menită să asigure o guvernare bună pentru cei care sunt deţintorii suveranităţii şi care legitimează puterea de guvernământ, adică pentru cetăţeni. Pe de altă parte, cetăţenia se află permanent la interesecţia interacţiunilor fie dintre indivizi, fie dintre indivizi şi comunitatea politică fiind modelată şi remodelată în funcţie de semnificaţiile şi înţelesurile pe care aceştia i le asociază.

Nu în ultimul rând indivizii modelează cetăţenia prin felul în care se raportează la aceasta în procesul de participare, şi mă refer aici în special la construcţia simbolică a cetăţeniei.

CAPITOLUL 2 - O abordare constructivistă a cetăţeniei
2. 1 Ce este constructivismul – cadru general
În capitolul anterior am prezentat o serie de definiri, teorii şi clarificări conceptuale cu privire la cetăţenie. Dincolo de necesitatea unui asemenea demers explicativ, în acest prim capitol nu m-am rezumat la a face o simplă trecere în revistă a studiilor din domeniu. Dimpotrivă, aspectele prezentate s-au dorit a susţine ideea conform căreia cetăţenia este fundamental un concept contextual, dinamic. Mai mult decât atât, dincolo de dimensiunea legală, juridică care descrie aspectele statice, structurale ale cetăţeniei, participarea, ca principal nucleu în jurul căruia se construieşte conceptu,l aduce în prim plan şi o altă dimensiune, cea care ţine de practica cetăţeniei – felul în care cetăţeni acţionează în funcţie de statusul dobândit.

Prin aceasta doresc să subliniez că felul în care cetăţenii interacţionează în viaţa de zi cu zi constituie de fapt temelia pe care se construieşte şi se echilibrează la un moment dat o anumită structură acceptată a cetăţeniei. Mai mult, înţelegem că substanţialitatea cetăţeniei, rezultată însăşi din construcţia teoretică a conceptului care presupune participarea la luarea deciziilor ca modalitate de exprimare a suveranităţii, ne obligă să privim către felul în care indivizii aleg să practice variate roluri asociate statutului de cetăţean şi să facem o analiză a acestor alegeri, interpretări şi semnificări. Asemena analize ne permit testarea pragmatismului cetăţeniei având în vedere că ea trebuie să reprezinte instrumentul prin care cetăţenii să îşi poată negocia cât mai convenabil poziţia în cadrul comunităţii politice. Pornind de aici, consider teoriile constructiviste şi instrumetarul de cercetare pus la dispoziţie de către acestea ca fiind cele mai potrivite felului în care am dezvoltat până acum raportarea la cetăţenie şi cu atât mai mult scopurilor analizei mele în privinţa cetăţeniei de zi cu zi a femeilor.

Aşadar, în acest al doilea capitol mi-am propus în primul rând o clarificare a poziţiei teoretice din care voi aborda problematica centrală a acestei lucrări. Pornind de la elemente ce ţin de filosofia ştiinţei, voi face o prezentare sintetică a agendei de cercetare constructiviste pe care mi-o asum¹²⁸, pentru ca în finalul lucrării să pun în discuţie aspectele pe care le consider relevante din perspectiva unei abordări constructiviste a cetăţeniei. Necesitatea unei abordări venite din perspectiva epistemologiei ştiinţelor sociale rezultă, pe de o parte din dorinţa de a lămuri premisele de la care voi dezvolta această cercetare, mai exact procesul prin care voi distinge între propoziţii ce implică valoare de adevăr¹²⁹, iar pe de altă parte din dorinţa de a impune o imagine cât mai clară cu privire la specificul abordării teoretice pe care o voi folosi. Nu în ultimul rând, prezentarea aspectelor epistemologice vin să completeze şi în acelaşi timp să susţină cadrul metodologic prin intermediul căruia am obţinut cunoştiinţele¹³⁰ cu care voi opera pe parcursul lucrări. Îmi propun astfel să vin în întâmpinarea celor două dimensiuni pe care le implică o activitate ştiinţifică şi pe care le consider a fi interdependente: dimensiunea descriptiv-analitică - stabilirea şi descoperirea faptelor - şi dimensiunea teoretică – construirea de ipoteze şi teorii¹³¹.

Cea de-a doua parte a acestui capitol este structurată pe dimensiunea relaţiei actori – structură, actorii fiind caracterizaţi din perspectiva socializării şi a identităţii, iar structurile din perspectiva instituţionalizării, a rolurilor şi a diversităţii culturale. Nu în ultimul rând, în acest capitol al lucrării voi încerca, direct sau indirect, să ofer răspunsuri la întrebările: ce sunt instituţiile şi dacă ele descriu o serie de realităţi rezultate în mod simplu ca urmare a unei codificări normative formale ce exprimă interesele actorilor? Actorii îşi adaptează reciproc comportamentele şi atitudinile în funcţie de interacţiunile la care participă, care pot fi pe deoparte între ei ca cetăţeni, iar pe de altă parte cu structuile instituţionale? Pot teoriile fundamentate pe baze raţionaliste să explice doar prin centrarea unilaterală pe actori sau pe structuri dezvoltarea unor serii de practici? Ce rol au aspectele interacţionaliste şi simbolice în construirea unor identităţi şi/ sau practici în raport cu cetăţenia şi cu calitatea de cetăţean?

***

Vorbind despre limitele sale ca autor în raport cu scrierea cărţii An Invitation to Social Construction, Kenneth Gergen spune:

„Experienţa mea de viaţă este limitată. Nu numai că ceea ce scriu va purta inevitabil urmele naţionalităţii mele, a genului, a vârstei şi a orientării mele sexuale, dar şi experienţele mele de viaţă sunt limitate. Am trăit o viaţă cu privilegiată din câteva puncte de vedere: am avut un loc de muncă stabil, nu am luptat pe un câmp de bătălie şi nu am trăit niciodată în sărăcie. Da, am avut în viaţă doza mea de suferinţă, dar nu pot scrie despre frica şi suferinţa care au afectat familia mea de-a lungul vieţii. Pot doar să sper că în ceea ce am scris sunt suficiente lucruri comune pentru ca fiecare dintre cititori să se regăsească măcar câte puţin”¹³².

Am ales acest paragraf în debutul subcapitolului deoarece consider că poate pune bine în lumină ceea ce înseamnă o abordare constructivistă. Chiar dacă la o primă vedere pare a nu avea nimic în comun cu o perspectivă teoretică, el exprimă poziţionarea autorul în raport cu ceea ce acesta consideră a fi relevant, definitoriu pentru poziţia de creator de cunoaştere pe care şi-o asumă.

Ce putem observa încercând o analiză a acestui paragraf prin prisma unei grile menite să clarifice posibilele poziţionări epistemologice¹³³? În primul rând faptul că se face referire explicită la experienţele trăite, limitate, care ar putea fi încadrate la ceea ce Martin Hollis ar numi cunoaştere din interior asumată individual, adică cuplul înţelegere – individualism¹³⁴. În al doilea rând, în discuţie apar elemente ca naţionalitatea, genul, vârsta, orientarea sexuală care ne trimit cu gândul la constrângeri structurale care implică respectarea unor seturi de norme, reguli, valori asociate unor categorii, ceea ce s-ar putea încadra în categoria rolurilor, adică înţelegere - holism. Iar în al treilea rând că autorul îşi pune problema unui nucleu de „cunoaştere comună” ce ar putea rezulta în urma combinării celor două poziţii amintite mai înainte, adică face implicit referire la o formă de cunoaştere ce ar putea rezulta în urma unui proces ce construcţie în care se îmbină experienţele personale cu asumarea unor roluri modelate de constrângerile sociale.

Ar putea exista păreri conform cărora această asumare a limitelor făcută mai sus de Gergen este haotică şi incoerentă din perspectivă epistemologică, şi că de fapt el nu face altceva decât să încurce sau să combine într-un fel inacceptatbil elementele dilemei structură – acţiune. De asemena, ar putea exista păreri conform cărora, dimpotrivă, autorul reuşeşte să depăşească dilema, făcând un pas înainte în oferirea unei logici argumentative substanţiale de înţelegere a realităţii sociale. Personal mă poziţionez în cea de-a doua categorie, iar în cele ce urmează voi încerca să ofer argumente în susţinerea acesteia. De aceea în cele ce urmează, dincolo de argumentaţia amintitiă, voi pune în valoare principalele caracteristici ale abordării constructiviste pe care mi-o asum, care se originează în lucrarea lui Berger şi Luckmann - Construcţirea socială a realităţii - şi ale cărei baze ontologice, epistemologice şi metodologice sunt consolidate prin apelul constant la lucrarea lui Martin Hollis, Introducere în filosofia ştiinţelor sociale.. Cu toate acestea, nici prima poziţie nu va rămâne nediscutată având în vedere faptul că nu de puţine ori construirea unor argumente „pro” implică automat deconstruirea celor „contra”.

Scopul acestei lucrări nefiind de critica sau de a îmbunătăţi o perspectivă teoretică, mai ales din direcţia filosofiei ştiinţelor sociale, ci de apropriere argumentată a unei astfel de perspective, voi prezenta sintetic în cele ce urmează care sunt fundamentele constructivismului în ştiinţele sociale şi care este agenda de cercetare constructivistă, raportându-mă în mod direct la principalii teoreticieni ai acestui curent şi la elementele pe care le consider relevante în economia acestei lucrări.

Consider că orice punere în discuţie a problematicii constructiviste nu trebuie să lase deoparte lucrarea lui Berger şi Luckmann, Construirea socială a realităţii¹³⁵. Autorii prezintă demersul lor ca fiind unul ce ţine de sociologia cunoaşterii şi pornesc de la premisa că realitatea este construită social, iar sociologia cunoşterii trebuie să analizeze procesul prin care această realitate se construieşte şi reconstruieşte permanent în interacţiunile dintre indivizi, dar şi în interacţiunile dintre indivizi şi o realitate care le este exterioară şi în acelaşi timp constrângătoare. Pornind de aici, autorii definesc încă de la început ceea ce înţeleg prin „realitate” şi prin „cunoaştere”. Astfel, „realitatea” este privită ca fiind o calitate a fenomenelor pe care le recunoaştem ca fiind independente de fiinţa noastră, iar „cunoaşterea” ca o certitudine că fenomenele sunt reale şi au caracteristici specifice. Mergând mai departe şi făcând distincţia între felul în care cunoaşte şi se raportează la realitate un om obişnuit¹³⁶ şi felul în care o face un filosof¹³⁷, Berger şi Luckmann aduc în discuţie relativismul social¹³⁸, importanţa contextului social care, conform acestei ecuaţii, devine esenţial în modelarea „realităţii” şi „cunoaşterii” şi implicit faptul că sociologia cunoaşterii are ca obiect analiza construirii sociale a realităţii, adică în primul rând ceea ce oamenii cunosc ca realitate în viaţa lor de zi cu zi¹³⁹. Observăm deci că viaţa de zi cu zi capătă o semnificaţie deosebită în procesul de cunoaştere, ea reprezentând în termenii autorilor sursa de unde se extrag conoştiinţele ne sau preteoretice. Pornind de la acestă „realitate” a intereacţiunilor de zi cu zi, care este interpretată de indivizi prin asocierea unor semnificaţii subiective¹⁴⁰ care să-i ofere coerenţă¹⁴¹, Beger şi Luckmann îşi asumă ca fundament al teoriei lor „analiza fenomenologică a vieţii cotidiene sau, mai degrabă, a experienţei subiective din viaţa de zi cu zi (care) evită orice ipoteze cauzale sau genetice, precum şi orice aserţiuni despre statutul ontologic al fenomenelor analizate”¹⁴².

Pornind de la aceste premise, o prezentare sintetică a teoretizării realizate de autorii amintiţi mai sus s-ar putea rezuma la aspectele pe care le voi prezenta în cele ce urmează.

Conştiinţa este capabilă să perceapă lumea ca fiind formată din multiple realităţi posibile, din care una este cea de zi cu zi. Viaţa de zi cu zi se împarte în zone de interes direct şi care sunt uşor accesibile şi, zone mai puţin interesante şi mai greu accesibile. Viaţa de zi cu zi este, de asemenea, împărtăşită cu ceilalţi prin dezvoltarea unor modele de interacţiuni prin care indivizii realizează tipologizări, categorizări. Structura socială este suma tipologiilor pattern-urilor recurente (prezente, trecute şi viitoare), este deci un element esenţial al realităţii de zi cu zi¹⁴³. Expresivitatea umană se poate obiectiviza¹⁴⁴, realitatea cotidiană neputând exista în afara acestor obiectivizări, un factor important în acest proces fiind semnificarea¹⁴⁵ sau producerea de semne.¹⁴⁶

Umanitatea este socio-cultural construită, adică nu există natură umană în sens biologic, ci naturi umane în sens antropologic. Obiectivizarea rezultă din repetarea acţiunilor ce generază modele de comportament ce au avantajul de a putea fi reproduse cu economie de efort lăsând loc creativităţii. Instituţiile apar când există o tipologizare reciprocă a acţiunilor habituale în funcţie de tipul de actori. Realitatea obiectivă este astfel generată de instituţii şi rămâne exterioară şi chiar coercitivă în raport cu indivizii, având în vedere faptul că instituţiile odată formate au tendinţa să persiste, ceea ce conduce la o obiectivitate construită¹⁴⁷.

Totuşi, procesul de instituţionalizare este unul dinamic putând apărea în orice loc în care se manifestă interacţiuni deoarece instituţiile încorporează experienţele fiecărui individ în termeni de roluri. Prin internalizarea acestor roluri lumea socială devine subiectiv reală pentru ei, indivizii perfomând acţiuni instituţionalizate în funcţie de contactele (socializare) în care se află şi în funcţie de biografia lor (construcţie identitară, dialectica individ - societate)¹⁴⁸. Vorbim deci de o realitate socială construită într-un proces dialectic continuu între ceea ce devine exterior indivizilor (obiectiv) şi ceea ce este interior acestora (subiectiv)¹⁴⁹.

Raportându-se la acestă continuă interdependenţă între obiectiv şi subiectiv¹⁵⁰, John Searle discută în primul capitol al lucrării sale The Construction of Social Reality (1995) despre „povara metafizică a realităţii sociale” referindu-se astfel la complexitatea construcţiei sociale în raport cu realitatea palpabilă, materializată, adică cu lumea naturală. Searle vine în întâmpinarea unei idei fundamentale pentru constructivişti, susţinută şi de Berger şi Luckmann, şi anume aceea că cea mai mare parte a complexităţii sociale este construită prin interacţiunile dintre indivizi. Asumarea unei astfel de idei nu înseamnă în acelaşi timp că nu există o realitate biologică, naturală care ar putea fi determinantă în anumite circumstanţe sau care ar putea avea propriile implicaţii şi că realitatea construită nu poate fi obiectivă, adică nu poate exista exterior indivizilor. Aşa cum rezultă şi din teoria lui Berger şi Luckmann, realitatea se obiectivează prin alterizarea sa de individ şi mai ales prin împărtăşirea de înţelesuri comune în relaţiile dintre indivizi. Ne aflăm cu discuţia într-o permanentă balansare între cele două niveluri de analiză, nivelul individual şi cel structural, o permanentă balansare a raporturilor actori – structuri.

Searle aduce de asemenea în discuţie problema raportului natură – cultură rezultată din tradiţia filosofică a distincţiei între minte şi corp, care a avut implicaţii în ceea ce priveşte raporturile subiectiv – obiectiv, intrinsec – extrinsec. Autorul propune o regândire a acestor raporturi pornind de la caracteristicile intrinseci ale realităţii, acelea care există independent de stadiile mentale cu excepţia însăşi a stadiilor mentale¹⁵¹ care sunt de asemenea caracteristici intinseci ale realităţii¹⁵². Se realizează astfel o continuitate între minte şi corp care mută atenţia de la a distinge între ceea ce este interior şi ceea ce este exterior indivizilor, de la raportul natură – cultură, la felul în care aceste elemente se combină, se determină unele pe altele şi construiesc realitatea socială. Am punea spune că se face astfel o analiză cu un pas înainte, adică o analiză care se apropie mai degrabă de tradiţia hermeneutică din perspectiva epistemologiei cunoaşterii¹⁵³.

Raportându-se la dihotomia subiectiv-obiectiv în încercarea de a contura caracteristicile unei abordări constructiviste, Beret G. Wilson formulează patru propoziţii cu privire la ceea ce înseamnă asumarea unei asemena perspective, după cum urmează:

1. 
   constructivismul este mai mult o filosofie şi nu o strategie, presupune internalizarea unor premise referitoare la o formă de weltaunshaung:
   

• 
  realitatea – presupune o reprezentare mentală care are o existenţă ontologică reală ce ţine strict de această reprezentare;
  
• 
  cunoaşterea – este individual construită şi este în legătură directă cu reprezentările mentale ale realităţii;
  
• 
  interacţiunile umane – se bazează pe înţelesuri negociate şi împărtăşite într-o anumită măsură;
  
• 
  ştiinţa – presupune activitatea de creare a acestor înţelesuri care însoţeşte activităţile umane;
  

2. 
   toţi indivizii sunt implicaţi în construcţia realităţii şi nu doar filosofii – filosofii pot propune variante de configurare a realităţii, variante ce într-o anumită măsură pot deveni dominante la un moment dat în societate. Măsura în care acestea devin dominante ţine de negocierea înţelesurilor rezultată din interacţiunile umane;
   
3. 
   sunt foarte puţini aceia care se pretind a fi obiectivi pe dezbateri punctuale – obiectivitatea pare a fi cu atât mai uşor de asumat cu cât sunt luate în discuţie probleme cât mai generale, cât mai vagi şi cât mai îndepărtate de spaţiul în care au loc interacţiunile noastre sociale. Cu toate acestea, cu toţii trăim în situaţii cât se poate de concrete pe care le interpretăm din prespectiva propriilor experienţe şi propriei capacităţi rezultate din reprezentarea mentală subiectivă a realităţii în care trăim;
   
4. 
   realitatea este atât interioară cât şi exterioară – aşa cum rezultă din ontologia lui Heidegger, indivizii sunt deja fiinţe în lume, aşadar vorbim de o permanentă dialectică interior – exterior, subiectiv – obiectiv.¹⁵⁴