1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

Implicaţii

Dacă avem în vedere analiza unor fenomene actuale, aceasta implică în principal, pe lângă simpla observaţie şi culegere de date, a pune în discuţie felul în care s-a format această realitate, a dezbate fundamentele ei. Rezultă de aici că avem de-a face cu o analiză cu un pas înapoi, care încearcă să ofere răspunsuri la întrebările De ce? şi Cum? În acelaşi timp, în ceea ce priveşte metodele de culegere a datelor, constructivismul pune accent pe context şi pe folosirea, mai degrabă, a metodelor calitative. Ceea ce nu înseamnă că exclude metodele cantitative, dar că aceste sunt folosite în principal pentru a descrie un cadru general, pentru a creiona imaginea de ansamblu a problemei abordate, care mai apoi este disecată, spre înţelegere, cu ajutorul metodelor calitative. Un alt aspect, ce ţine de metodologia cercetării, este cel legat de asumarea reflexivităţii cercetătorului cu privire la problema pe care o studiază. La fel ca şi în cazul abordărilor post-moderne¹⁵⁵, vorbim de o practică a sociologiei reflexive ce presupune reciprocitate între cei studiaţi şi cei care studiază¹⁵⁶, cercetătorul/area având menirea de a face un efort de alfabetizare teoretică, adică de a propune variante explicative rezultate din colectarea informaţiilor obţinute în urma interacţiunilor avute cu subiecţii cercetării sale¹⁵⁷.

De asemenea, implicaţiile unei astfel de abordări şi grile de analiză aduc în prim plan aspecte legate de studiile culturale şi studiile comparate (ritualuri, tradiţii şi structuri simbolice)¹⁵⁸, de construcţia identităţilor (identitate multidimensională, strategii identitare, teorii despre identitate)¹⁵⁹, de felul în care se realizează instituţionalizarea (originea instituţiilor, transmiterea instituţiilor, legitimarea instituţiilor, definirea şi asumarea rolurilor), de socializare (interiorizarea realităţii)¹⁶⁰, aspecte care sunt amplu dezbătute în studiile de specialitate. Aceste implicaţii sunt doar amintite în această parte a lucrării, deoarece ele urmează a fi tratate pe larg în subcapitolul separat cu privire la abordarea constructivistă a cetăţeniei, dar mai ales în partea aplicată în care variabilele gen, cetăţenie şi participare devin conceptele centrale ale analizei.

O abordare constructivistă îşi propune aşadar să ofere răspuns la întrebările „De ce?” şi „Cum?”, întrebările „Cine?”, „Ce?”, „Când?”, „Unde?” rămânând în subsidiar şi oferind, eventual, un suport în găsirea unor răspunsuri la primele întrebări. În acest cadru, motivaţia şi justificarea devin elemente centrale în analiză. Având în centrul argumentaţiei indivizii şi felul în care aceştia dau sensuri acţiunilor lor, această formulă de constructivism ia în acelaşi timp în discuţie şi presiunile structurale şi constrângerile asociate acestora. Aşadar, aceste teorii nu resping total fundaţionismul sau universalismul, dar oferă argumente semnificative în favoarea demonstraţiei că cele două aspecte nu sunt absolut necesare în construcţia unei acţiuni obiective, rezonabile şi justificabile, punând pluralismul la începutul construcţiei argumentative¹⁶¹. Având multe elemente în comun cu interacţionalismul simbolic¹⁶² şi cu etnometodologia¹⁶³, constructivismul se detaşează de acestea prin faptul că acordă atenţie şi construcţiilor complexe, structurilor punând în evidenţă interacţiunea actori – structuri. Astfel, abordarea pe care mi-o asum pune accent pe felul în care indivizii interacţioneză şi construiesc înţelesuri (interacţionalism simbolic), dar în acelaşi timp ţine cont şi de faptul că aceste interacţiuni au loc într-un cadru care are deja dezvoltate instituţii, norme, reguli, valori.

Din perspectivă epistemologică, constructivismul se plasează între individualism¹⁶⁴ şi holism¹⁶⁵ pe dimensiunea ce ţine de înţelegere, adică presupune interacţiunea „actorilor” în interiorul unor cadre, „jocuri”. Hollis spune că „în interiorul înţelegerii, individualismul şi holismul sunt mai uşor de contopit decât de aliat ca strategii independente. Întregurile sociale, fiind intersubiective, nu pot exista fără actori sociali. Reciproc, chiar şi un eu pur trebuie să fie prezent pe undeva în relaţiile sociale, dacă se acceptă argumentul filosofic în favoarea distingerii identităţii personale de identitatea socială” ¹⁶⁶.

2. 
   O abordare constructivistă a cetăţeniei
   

Ce relevanţă are prezentarea de mai sus atunci când luăm în discuţie problematica cetăţeniei? Care sunt implicaţiile unei abordări constructiviste ale cetăţeniei? Aceste două întrebări vor constitui reperele în jurul cărora voi dezvolata această parte a lucrării. Evident că în acest moment, pentru a putea face un pas înainte în prezentare, am nevoie să readuc în atenţie o definiţie operaţională a conceptului de cetăţenie. Cum spuneam, consider că cea mai simplă definiţie a cetăţeniei presupune existenţa unei relaţii între indivizi şi o comunitate politică prin care sunt reglemenate drepturi şi obligaţii de ambele părţi, drepturile politice căpătând o semnificaţie specială. Redefinind cetăţenia ca structură¹⁶⁷ dintr-o prespectivă constructivstă am putea spune că ea reprezintă o construcţie obiectivă, exterioară indivizilor, concretizată în instituţionalizarea unor seturi de norme şi reguli fundamentate pe valori împartăşite şi care, pe de o parte se poate manifesta constrângător pentru indivizi, iar pe de altă parte sunt semnificate de indivizi în funcţie de experienţele lor din viaţa de zi cu zi. La o primă vedere, spusele lui Durkheim ni s-ar putea părea relevante pentru felul în care se conturează până acum conceptul de cetăţenie:
Când îmi îndeplinesc datoriile de frate, de soţ sau de cetăţean, când îndeplinesc obligaţiile contractate, îndeplinesc datorii care sunt definite în afară de mine şi de actele mele, în drept şi în moravuri. Chiar atunci când ele sunt de acord cu sentimentele mele proprii şi le simt realitatea în mine însumi, aceasta nu încetează de a fi obiectivă; căci nu sunt eu cel care le-am făcut, ci le-am primit prin educaţie [...] Dacă s-ar lua pe rând toţi membrii din care este compusă societatea, cele spuse mai înainte vor putea fi repetate pentru fiecare din ei. Iată deci feluri de a lucra, de a gândi şi de a simţi care înfăţişează această remarcabilă proprietate de a exista în afara conştiinţelor individuale.¹⁶⁸

Din perspectivă constructivistă însă, fără a contesta cele spuse până acum, o astfel de abordare prezintă doar o faţă a monedei - cea care rezultă din simpla observare a realităţii sociale, dar care nu ne spune absolut nimic despre aspecte pe care le consider esenţiale: cum s-a ajuns aici, cum am ajuns la o asemena configurare a cetăţeniei?(de unde apare structura?) , ce semnificaţie acordă indivizii acestei stări de fapt şi cum este trăită cetăţenia? Cum spuneam, o abordare constructivistă impune întotdeauna o analiză cu un pas înapoi, orientată spre înţelegerea construcţiilor care au dus la impunerea unei anumite realităţi ca fiind obiective, fapt ce aduce inevitabil în prim plan indivizii, adică pe cei care contribuie activ la construcţia acestei realităţi. Aşadar, cealaltă parte a monedei reliefează al doilea element al relaţiei descrise de cetăţenie şi anume pe cetăţeni ca „actori” transformatori şi activi.

Aducerea în prim plan a indivizilor atrage după sine şi rezolvarea unei alte probleme care ţine de această dată de epistemologie. Cum ne raportăm la indivizi, ca agenţi – dimensiunea de explicaţie (din exterior, pozitivism, raţionalism), sau ca actori – dimensiune de înţelegere (din interior, hermeneutică)? Din acest punct de vedere abordarea constructivistă pe care mi-o asum în acestă lucrare, impune tratarea indivizilor ca actori – în conformitate cu teoria lui Hollis - mai exact „chiar dacă poziţia pe care o adopţi depinde de locul în care te afli, rămâne încă o mare libertate în interpretarea rolurilor în special pentru cineva care joacă mai multe. [...] Regulile spun actorului cum să procedeze şi totuşi sunt construite din interpretările pe care actorii le dau acestui îndumar”¹⁶⁹. Rezumând în termenii relaţiei actor – structură şi nu a dihotomiei sau dilemei acţiune – structură, problematica cetăţeniei implică abordarea cetăţeniei ca structură şi a cetăţenilor ca actori, iar din perspectivă constructivistă urmărirea felului în care acestea se determină reciproc în contexte date, punând accent pe performarea cetăţeniei cotidiene.

În cele ce urmează voi face o analiză sintetică a elementelor pe care le consider relevante din perspectiva problematicii cetăţeniei, analiză ce se va structura în funcţie de cele două dimensiuni discutate mai sus şi anume: elemente principale în definirea actorilor şi elemente principale în definirea structurilor. Voi discuta în prima parte aspecte legate de socializare şi construcţia identităţii, iar în cea de-a doua parte problematica instituţionalizării, a diversităţii culturale şi a rolurilor.

a) Definind actorii – socializarea şi construcţia identităţii.

Într-o manieră mai apropiată de tradiţia explicativ – holistă, Philip Mayer defineşte socializarea ca fiind inculcarea acelor atitudini şi aptitudini necesare în performarea rolurilor sociale¹⁷⁰. O altă abordare este cea a lui Anthony Giddens, care defineşte socializarea ca fiind „procesul prin care copilul neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut”¹⁷¹. Dincolo de această definire care se doreşte a fi scurtă şi clară, Giddens pune de asemena accentul pe fapul că „socializarea nu este o programare culturală, în care copilul absoarbe în mod pasiv influenţele cu care intră în contact. Chiar şi nou-născutul are necesităţi şi exigenţe care afectează comportamentul celor responsabili cu grija sa: de la naştere copilul este o fiinţă activă”¹⁷².

Cu toate că cea de-a doua definire este mai aproape de abordarea constructivistă, ambele scot în evidenţă ideea că socializarea implică automat existenţa unei realităţi, obiectivă sau subiectivă, care astfel internalizată transformă individul şi îl intergrează în timpul şi spaţiul în care trăieşte şi se manifestă, fapt ce la prima vedere pare a pune în dificultate o abordare care pune accentul pe indivizi ca actori. Dacă indivizii devin actori prin internalizarea unor elemente exterioare, nu sunt ei astfel determinaţi de structură şi nu invers?

În partea a treia a lucrării lor intitulată „Societatea ca realitate subiectivă”, Berger şi Luckmann încearcă să clarifice tocmai aceste aspecte. Mecanismul explicativ pe care îl propun este cel conform căruia „societatea este înţeleasă ca un proces dialectic aflat într-o continuă mişcare, compus din trei etape - exteriorizare, obiectivare şi interiorizarea”¹⁷³, integrând socializarea în ultima dintre acestea. Interiorizarea presupune „perceperea sau interpretarea imediată a unui eveniment obiectiv ca exprimând un sens, un înţeles, deci o manifestare a proceselor subiective ale altuia care, prin acestea devin pline de sens pentru mine ca individ”¹⁷⁴. Aşadar, devine acum important procesul de periodizare a socializării şi împărţirea lui în socializare primară şi secundară, deoarece problema se pune în termenii capacităţii efective a individului de a oferi sensuri proprii experienţelor pe care le trăieşte. Trecerea progresivă de la dependenţa aproape totală de semnificaţiile altora la oferirea propriilor semnficaţii, este abordată de autorii din perspectiva teoriei psihologice a altuia semnificativ şi altuia generalizat, explicând astfel cum indivizii trec la un proces de autoidentificare cu anumite secvenţe ale unei identităţi generale şi la generarea propriilor semnificaţii.

Tocmai de aceea socializarea nu este niciodată completă, adică indivizii nu interiorizează niciodată totalitatea elementelor transmise prin intremediul altora semnificativi sau a altora generalizaţi¹⁷⁵. Aşadar, acest proces implică pe de o parte transmiterea unor valori, norme, reguli, comportamente deja existente în societate şi internalizate de cei care ajută la realizarea lui, în special în stadiile timpurii, iar pe de altă parte remodelarea continuă a realităţii prin interiorizarea acesteia şi prin atribuirea unor semnificaţii rezultate din autoidentificare, mai ales în stadiile avansate ale socializării.

De ce este importantă socializarea când discutăm despre cetăţenie? Pentru că, inevitabil şi mai ales într-o societate democratică bazată pe participare, trebuie să ne gândim şi la felul în care cetăţenii sunt socializaţi şi socializează civic şi politic¹⁷⁶, adică felul în care „indivizii acumulează atitudini, credinţe, valori cu privire la sistemul politic ai cărui membrii sunt şi cu privire la rolul lor ca cetăţeni în interiorul acestui sistem”¹⁷⁷. Schnapper şi Bachelier vorbesc despre educaţie ca principal mijloc prin care cetăţenii îşi pot exercita concret drepturile, despre şcoală ca „instituţie a cetăţeniei prin excelenţă”¹⁷⁸. După cum ştim, şcoala este unul din pricipalii agenţi de socializare, iar gradul de educaţie a fost de-a lungul timpului un criteriu de acces la cetăţenie. De exemplu, absenţa şcolii publice în democraţia din Grecia antică limita participarea politică la cei bogaţi. Un alt exemplu ar putea fi atenţia deosebită acordată educaţiei de către republicani, în Franţa anilor 1880, pornind de la premisa desprinderii individului de particularităţile sale şi transformarea lui în cetăţean¹⁷⁹.

De asemenea, Schnapper şi Bachelier insistă asupra faptului că şcoala are o funcţie dublă, „ pe de o parte, prin conţinutul învăţământului dăruieşte o limbă o cultură, o ideologie naţională şi o memorie istorică comună. [...] Pe de altă parte, mai profund poate, şcoala formează un spaţiu fictiv după modelul societăţii politice înseşi. [...]. Abstracţiunea societăţii şcolare trebuie să formeze copilul astfel încât acesta să înţeleagă şi să stăpânească abstracţiunea societăţii politice¹⁸⁰”.

Vorbim deci de agenţi de socializare care generează materie primă pentru formarea unori indivizi ca cetăţeni. În afară de şcoală, care ca agent de socializare are ca principală caracteristică impersonalitatea şi într-o anumită măsură uniformizarea informaţiilor transmise, există o multitudine de alţi agenţi ce pot contribui la socializare, şi implicit la socializarea care îi formează pe cetăţeni: familia, biserica, media, colegii, prietenii, organizaţiile politice, sistemul de ocupare profesională. Aşadar, indivizii învaţă de la „ceilalţi” ce înseamnă să fii cetăţean, cetăţenia fiind dependentă de reproducerea ei simbolică în viaţa de zi cu zi şi neputând fi înţeleasă independent de contextul în care este creată¹⁸¹. În acelaşi timp, a fi cetăţean nu presupune pur şi simplu a internaliza norme, valori, reguli ci dimpotrivă implică un proces continuu de identificare şi/ sau contestare a structurii definite de cetăţenie¹⁸².

Dar, ce este identitatea şi care este rolul ei în definirea actorilor? Definiţia pe care o oferă Avigal Eisenberg este aceea conform căreia „identitatea reprezintă acele ataşamente pe care oamenii le au faţă de o comunitate particulară, faţă de feluri de viaţă, de seturi de credinţe ori practici, care joacă un rol central cu privire la concepţia de sine şi cu privire la auto-înţelegere”¹⁸³. În termenii lui Berger şi Luckmann identitatea reprezintă produsul procesului de interiorizare rezultat în urma socializării continue, atunci când acest proces este însoţit de identificare ¹⁸⁴. De asemenea, autorii pun accent pe distincţia identităţi colective/ tipuri de identităţi pe care o găsesc foarte importantă. Folosirea conceptului de „identităţi colective” este periculoasă deoarece procesele de interiorizare şi identificare au loc la nivelul individului, iar şansele ca aceste procese să se realizeze similar la un grup de indivizi sunt substanţial scăzute¹⁸⁵. Vorbim deci mai degrabă de identităţi individuale asumate colectiv şi nu de identităţi colective asumate individual. Pornind de aici Berger şi Luckmann propun raportarea la „tipuri de identitate” care pot fi recunoscute în cazuri individuale¹⁸⁶. Ne referim, aşadar, la identităţi localizate şi la tipuri de identităţi localizate¹⁸⁷ rezultate în urma internalizării în moduri specifice a unor realităţi variate. Implicaţiile unei astfel de abordări în ceea ce priveşte problematica cetăţeniei ţine de contextualizarea şi localizarea relaţiei individ – comunitate politică şi, deci, de contextualizarea şi localizarea setului de drepturi şi obligaţii rezultate din implementarea acestei relaţii în sens de cetăţenie şi mai ales a aproprierii şi practicii acestora. Acest fapt este verficabil în practică, evident mai degrabă pe dimensiunea de drepturi economice şi sociale şi de drepturi de generaţia a treia – dreptul la dezvoltare, la un mediu sănătos etc.

Denys Cuche aduce în discuţie identitatea socială – ca rezultantă a diverselor interacţiuni dintre individ şi mediul lui social, caracterizată prin ansamblul apartenenţelor cum ar fi categorie sexuală, vârstă, clasă socială, naţiune¹⁸⁸ – adaugând discuţiei şi un alt ingredient, cultura. Astfel, referindu-se la identitatea culturală autorul pune accent pe dimensiunea de asumare conştientă a acesteia, bazată pe opoziţii simbolice¹⁸⁹. Chiar dacă vorbeşte de o identitate de grup, personal preferând abordarea acestei probleme din perspectiva realizării unor categorizări, tipologizări a identităţilor, pornind de la această discuţie, Cuche ridică o problemă pe care o consider foarte importantă din perspectiva tratării cetăţeniei, problemă aflată în centrul prezentei lucrări, şi anume cea a raportului incluziune - excluziune. El face referire la o dimensiune inclusiv/exclusivă a identificării sociale, „ea identifică (identitatea socială) grupul (fac parte din grup acei membri identici dintr-un anumit punct de vedere) şi îi distinge de alte grupuri (ai căror membrii sunt diferiţi de primii din acelaşi punct de vedere)”¹⁹⁰. Raportat la problematica cetăţeniei, tratarea acesteia implică şi ample discuţii cu privire la cine este şi cine nu este cetăţean¹⁹¹ din perspectiva faptului că relaţia care defineşte cetăţenia este una de incluziune, de delimitarea a unui grup – cel al cetăţenilor – de alt grup – cel al noncetăţenilor.

Un alt aspect care ţine de felul în care indivizii se identifică şi îşi asumă rolul de cetăţean/ă ţine de construcţia simbolică a cetăţeniei, ce implică faptul că cetăţenii îşi formează o concepţie personală în relaţia cu statul şi cu privire la obligaţiile, dar mai ales la drepturile pe care le practică¹⁹². Construcţia cetăţeniei este şi semnificativ simbolică, de multe ori indirectă, cetăţenii nefiind perfect informaţi şi interesaţi de ceea ce se întâmplă în sfera politică, dar acţionând în interiorul acesteia în funcţie de felul în care receptează şi interpretează personal informaţiile cu care intră în contact¹⁹³.

În cele de mai sus am încercat să pun în evidenţă elementele care definesc indivizii ca actori şi actorii ca cetăţeni. Însă, aşa cum am subliniat pe parcursul acestei lucrări, o aborare constructivistă aduce în centrul discuţiei indivizii în calitatea lor de „constructori” ai lumii sociale, de actori cum ar spune Hollis, dar în acelaşi timp ţine cont şi de constângerile structurale. Tocmai de aceea în cele ce urmează voi puncta elementele care vin din direcţia determinărilor structurale.

b) Constângeri structurale – instituţionalizare, roluri, diversitate culturală.

Voi începe această discuţie pornind de la instituţii şi încercând să ofer un răspuns valid la întrebarea: ce sunt instiuţiile şi cum sunt ele constrângătoare pentru indivizi? În încercarea de a surprinde elementele esenţiale care definesc acest termen (concept), Richard Scott propune următoarele definiţii şi caracteristici:

• 
  instituţiile sunt structuri sociale care au obţinut un grad ridicat de persistenţă (elasticitate, tărie);
  
• 
  instituţiile sunt compuse din structuri cultural – cognitive, normative şi din elemente regulative care, asociate cu activităţi şi resurese, oferă stabilitate şi semnificaţie vieţii sociale;
  
• 
  instituţiile sunt transmise prin variate „mijloace de transport” incluzând aici sisteme simbolice, sisteme relaţionale, rutina şi artefactele;
  
• 
  instituţiile acţionează pe mai multe planuri, niveluri, de la sistemul global până la nivelul relaţiilor interpersonale localizate;
  
• 
  instituţiile prin definiţie impun o anumită formă de stabilitate, dar în acelaşi timp pot fi subiectul schimbării atât incrementale cât şi discontinue¹⁹⁴.
  

Nu întâmplător am ales să prezint felul în care W. Richard Scott defineşte instituţiile, el fiind unul din teoreticienii instituţionalismului, curent de gândire care pune accent pe felul în care structurile, regulile, normele se stabilizează şi devin coercitive pentru comportamentul social. Observăm că în definiţia formulată, Scott pune accent pe persistenţă, pe stabilitate, pe regularizarea vieţii sociale, pe transmiterea instituţiilor. Totuşi, el nu scoate din discuţie un element pe care îl consider deosebit de important, mai ales din perspectiva unei abordări constructiviste şi anume cel al schimbării instituţiilor şi al transmiterii acestora prin sisteme simbolice, relaţionale şi artefacte. Făcând un pas în spate în analiză şi încercând o imagine de ansamblu cu privire la felul in care sunt definite instituţiile de către constructivişti şi interacţionişti simbolici pe de o parte, iar pe de altă parte de adepţii aborărilor instituţionaliste putem observa că, dacă instituţionaliştii şi neoinstituţionliştii se concentrează pe aspectele care ţin de rigiditatea construcţiilor instituţionale şi de constrângerile pe care acestea le impun, constructiviştii se concentrează şi pe aspectele dinamice ale instituţiilor, pe felul în care acestea se schimbă şi sunt transmise. Ţin să atrag atenţia asupra faptului că, aşa cum am precizat, între cele două tipuri de abordări există iniţial, cel puţin în ceea ce priveşte definirea instituţiilor, o diferenţă de nuanţă care însă se defineşte tot mai mult pe măsură ce intervin în discuţie elemente legate de ontologie şi metodologie.

Aşadar, deoarece ne aflăm la capitolul de definire a structurii, voi pune accent pe acele elemente care ţin mai degrabă de felul în care instituţiile reglementează, constrâng viaţa socială şi implicit comportamentul actorilor din perspectivă constructivistă¹⁹⁵. Rezultate în urma interacţiunilor dintre indivizi dublate de împărtăşirea semnificaţiilor¹⁹⁶, instituţiile capătă consistenţă de sine stătătoare, se obiectivizează şi devin astfel parte din realitate. Partea constrângătoare a instituţiilor rezultă din faptul că ele sunt create pentru a îndeplini anumite funcţii, în acest sens o instituţie mai putând fi definită şi ca acel „x” care însemnă un „y” în contextul „c”¹⁹⁷. Mai exact, instituţiile sunt rezultatul unei intenţionalităţi colective care impune un anumit status, iar prin intermediul acestui status şi o funcţie¹⁹⁸. Cum orice impunere este constrângătoare, iar impunerea unui status implică criterii în funcţie de care are loc impunerea, rezultă deci că instituţiile sunt elemente componente importante ale structurii.

Care sunt implicaţiile instituţionalizării în raport cu cetăţenia este o întrebare al cărui răspuns îl consider aproape de evidenţă şi ţin de abordările clasice ale cetăţeniei care pun accent pe dimensiunea jurică a acesteia, deci pe felul în care aceasta reglementează viaţa de zi cu zi a indivizilor aflaţi într-o comunitate politică. Pentru claritate, dar şi pentru calitatea explicativă a acestui demers, voi da în cele ce urmează câteva exemple de instituţii care au impact direct asupra raportului individ – comunitate politică şi care definesc cetăţenia.

Una din cele mai importante instituţii într-un regim democratic este cea a participării, ea fiind după părerea mea definitorie pentru acest tip de regim. Această instituţie reglemetează felul în care cetăţenii participă la „guvernarea cetăţii”, de exemplu: prin garantarea dreptului de vot¹⁹⁹, prin garantarea dreptului la liberă asociere, prin garantarea dreptului de a candida pentru o funcţie publică ş.a.m.d. Deci, instituţia participării descrie cadrul în care indivizii se pot manifesta ca cetăţeni în raport cu drepturile lor civile şi politice, mai exact felul în care cetăţenii pot să participa la viaţa publică.

Un alt exemplu interesant ar putea fi cel al instituţiei căsătoriei, care reglementează drepturi civile şi obligaţii direct legate de statutul de cetăţean. Căsătoria este o instituţie care are ca funcţie reglementarea raporturilor între soţi, adică între indivizi care au un anumit status (cel de soţ, respectiv de soţie), ea devenind astfel constângătoare pentru aceştia²⁰⁰. La fel dacă vorbim de instituţia familiei şi statutul de părinte.

Un motiv pentru care am ales aceste exemple este şi acela că ele pot pune în evidenţă şi felul în care instituţiile se schimbă. Mai exact, dincolo de instituţia căsătoriei, codul familiei prevede acum o nouă instituţie care a preluat o parte din funcţiile pe care le îndeplinea cea dintâi, şi mă refer aici la instituţia uniunii consensuale. În acelaşi timp, vorbim de posibilitatea bărbaţilor de a beneficia de concediul de creşterea a copilului, ca exemplu de schimbare a instituţiei familiei. Avem de-a face cu o adaptarea instituţiilor la cerinţele sociale, la nevoile indivizilor rezultate din felul în care ei se identifică şi internalizează realitatea obiectivă în care trăiesc.

Dincolo de aceste exemple şi nu în ultimul rând, cetăţenia în sine este o instituţie prin care este reglementată totalitatea drepturilor şi obligaţiilor celor care deţin statutul de cetăţean. Pe de o parte, simpla existenţă a obligaţiilor ataşate drepturilor pune evident în valoare natura constrângătoare a acestei instituţii, iar pe de altă parte definirea drepturilor şi a modalităţilor de exercitare a lor le transformă şi pe acestea în instituţii.

Rolurile fac parte de asemenea din realitatea obiectivă, exterioară indivizilor şi le impun acestora norme de comportament. Rolurile au legătură directă cu insituţiile şi felul în care acestea se construiesc ca structuri constrângătoare. Aşa cum spuneam, instituţiile sunt rezultatul împărtăşirii semnificaţiilor care rezidă în „tipizarea activităţilor proprii sau ale altora”²⁰¹. Acestă tipizare are loc nu numai la nivelul actorilor, ci şi la nivelul acţiunilor, „altfel spus, nu numai un actor care execută o acţiune de tipul X va fi recunoscut ca executant, ci şi o acţiune de tipul X va fi recunoscută ca fiind executabilă de către orice actor căruia i se poate atribui în mod plauzibil structura de relevanţă respectivă”²⁰².

Analizând conceptul de rol din perspectiva înţelegerii, perspectivă în care mă poziţionez şi eu, Hollis spune că cerinţele asociate unui rol capătă forma unor aşteptări normative, a unor ansambluri de îndatoriri cvasi-morale care implică îndeplinirea lor dar „şi dreptul de a critica, de a se plânge şi uneori de a cere reparaţii”²⁰³. Importantă este de asemenea distincţia pe care Hollis o face între un comportament normal, care poate lua naştere în urma performării de roluri, şi comportamentul normativ, cel care are valoare morală. Astfel, un comporament care poate fi definit ca normal, poate să nu fie întotdeauna şi cel normativ De exemplu, bătaia ca mijloc de educaţie ar putea fi considerată un fenomen normal în multe din familiile din România şi poate fi asumată ca atare în performarea rolului de părinte. Însă, acest lucru nu înseamnă în acelaşi timp că acest comportament are încărcătură normativă - având în vedere reglementările cu privire la drepturile copilului, la violenţa domestică etc.

Este interesant de văzut, din perspectiva studierii cetăţeniei, care sunt comportamentele normale şi cele normative prin prisma asumării rolului de cetăţean/ cetăţeană şi cum se manifestă asumarea unor roluri multiple. De asemena, este interesant de studiat cum interacţioneză asumarea identităţii cu preformarea rolurilor, o perspectivă de gen în acestă direcţie făcând şi mai provocatoare studierea rolurilor ca parte a structurii (de această dată cea patriarhală). Toate aceste aspecte vor fi discutate pe larg în cea de a doua parte a lucrării care aduce în prim plan rezultatele cercetării de teren.

Dimensiunea interacţiunilor dintre indivizi ce ţine de cultură va fi abordată de asemenea ca element ce aparţine structurii, chiar dacă potenţialitatea sa de a se manifesta constrângător ar putea lăsa loc mai multor discuţii decât în cazul instituţiilor sau a rolurilor. Definirea acestui termen s-a dovedit a nu fi tocmai o sarcină uşoară, astfel că Bernard Valade aduce în discuţie un ansamblul de 163 de definiţii ce rezultă din lucrarea lui Kroeber şi Kluckhohn (1952)²⁰⁴. Cuche evitând, la fel ca Valade, să dea o definiţie clară culturii, se referă totuşi la aceasta ca fiind „adaptarea acea imagintă şi controlată de om, care se dovedeşte a fi mult mai funcţională decât cea genetică, fiind mult mai suplă şi putând fi transmisă mult mai uşor şi mai rapid. Cultura permite omului nu numai să se adapteze la mediul său, ci să îl adapteze pe acesta lui însuşi, nevoilor şi proiectelor sale; cu alte cuvinte cultura face posibilă transformarea naturii”²⁰⁵. Giddens definişte cultura ca fiind ansamblul valorilor, normelor şi bunurilor materiale caracteristice unui anumit grup²⁰⁶. Această definiţie pune clar în evidenţă mecanismele (norme, valori, mituri, tradiţii) prin care cultura devine o structură. De asemenea, făcând referire la diversitatea culturală ce caractetizează societăţile umane, Giddens discută felul în care ceea ce este definit ca „normal” poate fi radical diferit de la o societate la alta²⁰⁷. Intră aici în discuţie perspectiva relativismului cultural care, dincolo de faptul că prezintă varietatea culturilor de pe poziţii de valoare egală, mai atrage atenţia şi asupra unui element pe care în consider foarte important şi anume demersul epistemologic în studierea culturii şi mai exact întrebarea cum cunoaştem culturile? Se impune aici un mecanism explicativ din interior, bazat pe înţelegerea felului în care indivizii din diverse culturi oferă semnificaţie lumii în care trăiesc, rezultând de aici comportamente variate.

De obicei asociem rapid cultura cu un mix de instituţii publice şi private (muzee, librării, şcoli, media), adică mai degrabă cu producţia şi transmiterea de anuminte înţelesuri şi practici, iar cetăţenia cu accepţiunea legală a acesteia, cu abordarea clasică ce care pune accent pe apartenenţa formală şi pe drepturile şi obligaţiile reglementate în funcţie de aceasta²⁰⁸. Totuşi, având în vedere abordarea pe care o propun în această lucrare, distanţa dintre cele două concepte se micşorează, mai mult discuţia cu privire la cultură şi cetăţenie capătă consistenţă şi nu poate fi lăsată de o parte. Putem vorbi pe de o parte de o construcţie de jos în sus a cetăţeniei, construcţie care în mod necesar reflectă şi aspectele culturale are comunităţii politice în care aceasta se formează, iar pe de altă parte de o construcţie de sus în jos generată mai degrabă de diversele teorii care fac referire la modul în care ar trebui tratate aspectele legate de cultură şi specificul cultural²⁰⁹ şi care se pot reflecta inclusiv în diferite formule de politici publice originate la nivelul guvernanţilor. Punerea în discuţie a aspectelor culturale în conexiune cu cetăţenia aduce în prim plan elemente care ţin de aspectele informale ale acesteia, de practica cetăţeniei, de felul în care indivizii îşi trăiesc relaţia cu ceilalţi şi cu comunitatea politică în raport cu o serie de norme şi valori ce le-au fost transmise prin cultură şi care le modelează comportamentele.

Dincolo de cele prezentate până acum, un rol important pentru lucrarea de faţă îl are cultura civică şi politică, adică acele seturi de norme, valori şi reprezentări legate de un sistem civic şi politic. Astfel, cultura civică şi politică fac diferenţa între atitudinile civice şi politice generale şi cele care susţin şi eficientizează sau nu un sistem politic²¹⁰, fac deci, în ceea ce ne priveşte, diferenţa între diferitele categorii de cetăţeni prezentate atunci când am pus în discuţie construcţia simbolică a cetăţeniei²¹¹. Almond şi Verba definesc cultura civică şi politică prin raportarea la atitudinile faţă de sistemul politic şi faţă de părţile sale, atitudini care vizează rolul individului (al sinelui) în raport cu sistemul²¹². Aşadar, cultura politică presupune cunoştinţe şi credinţe despre sistemul politic, orientări afective, sentimente cu privire la acesta, evaluări, judecăţi şi opinii care presupun raportarea şi combinarea unor standarde variate²¹³. Acesta standarde sunt foarte importante şi ele aduc elementele de cultură în interiorul discuţiei cu privire la cetăţenie ca structură constrângătore. Felul în care Almond şi Verba definesc cultura civică şi politică aduce inevitabil în prim planul discuţiei interacţiunea dialectică între cultura politică şi structura politică sau, mai exact, impactul structurii asupra culturii şi invers. Cu toate acestea, cultura şi capacităţile acesteia de a modela atitudinile şi comportamentele indivizilor nu trebuie văzută, în mod necesar, ca fiind congruentă cu structura politică, aceasta putându-se dezvolta şi paralel sau chiar opus celei din urmă. Din această persprectivă, Carol Pateman critică felul în care cei doi autori îşi construiesc circular argumentele pornind de la premisa că elementele de cultură civică, politică şi cele structurale se dezvoltă împreună şi în acelaşi sens în democraţiile liberale²¹⁴.

Aşadar, aspectele care ţin de cultură sunt în permanentă interacţiune cu cele care ţin de structura politică, iar în ceea ce priveşte subiectul acestei lucrări, în permanentă interacţiune cu cetăţenia ca structură ce defineşte anumite drepturi şi obligaţii. Această interacţiune generează modele de comportament mai apropiate sau mai îndepărtate de ideal tipurile de acţiune civică şi politică, dar şi de ideal tipurile de acţiune culturală. Dacă primele se raportează în principal la normele şi regulile impuse de cetăţenie ca structură, celelalte se raportează în principal la normele şi regulile rezultate prin raportarea la „moştenirea” culturală. Evident că pornind de aici, devine foarte interesant de studiat care sunt interacţiunile dintre cele două tipuri de modele şi raportări, cum se manifestă acestea şi care sunt efectele lor atât în planul manifestării civice şi politice, dar şi în planul interacţiunilor din viaţa de zi cu zi.



Concluzii.

În mod cert, o poziţionare cât mai clară a cercetătorului/ei faţă de perspectiva teoretică pe care şi-o asmumă, adaugă un plus de valore materialului adus în faţa cititorilor²¹⁵. De asemenea, un astfel de demers este menit să ofere cercetătorului/ cercetătoarei instrumentele de lucru, cât şi modalităţile explicative la care poate apela în prezentarea argumentelor, sporind astfel coerenţa unui demers de cercetare. În ceea ce priveşte cercetarea de faţă, aşa cum spuneam, ea se poziţionează din perspectivă epistemologică pe tradiţia intelectuală interpretativă mergând pe o determinare reciprocă actori – structură, în care actorii sunt cei care schimbă structurile în funcţie de înţelesurile pe care le ataşează acestora. Vorbim aşadar de o abordare care pune accent pe construirea socială a realităţii în interacţiunile dintre indivizi, mai exact pe felul în care aceştia ataşează semnificaţii experienţelor din viaţa de zi cu zi. O abordare constructivistă a cetăţeniei aduce în prim plan cetăţenia ca structură, ca instituţie, dar şi pe cetăţeni ca actori. Devine astfel interesant de urmărit procesul de codeterminare actori – structură, cetăţeni – cetăţenie, relevante fiind pe aceste dimensiuni aspectele care ţin de socializare şi construirea identităţii, de instituţii şi instituţionalizare, de roluri şi de determinările culturale. De asemenea, o astfel de asumare teoretică pune accent pe studiile micro-sociale, în care este cercetată cetăţenia ca practică în viaţa de zi cu zi.