1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

2. 2. Gen şi cetăţenie – o abordare constructivistă.
În capitolul 1 al acestei lucrări am încercat să aduc argumente în favoarea cetăţeniei văzută ca fiind un concept esenţialmente dinamic şi contextual, care depinde fundamental de contextul în care funcţionează, elementul principal ce potenţează această dinamică fiind participarea. Construirea cetăţeniei pe fundamente democratice impune existenţa elementelor care să facă posibilă participarea la viaţa publică, iar în ceea ce priveşte participarea la procesul de guvernare, activează mecanismele de legitimare/legitimitate şi responsabilizare/ responabilitate. Participarea devine aşadar un un concept cheie în construcţia cetăţeniei, un concept care transcende cadrul teoretic şi care poate fi văzut mai degrabă ca un pilon de sprijin pentru cetăţenie, presupunând implicit o permanentă negociere şi renegociere a conţinutului contractului social. Important este deci, pentru felul în care este stabilizată la un moment dat relaţia cetăţenilor cu statul şi relaţiile dintre cetăţeni, să ştim cine, cum şi de ce participă. Apar inevitabil, cum spuneam, următoarele întrebări la care voi încerca să dau un răspuns în această parte a lucrării: Este relevantă introducerea genului în analiza conceptului de cetăţenie şi dacă da, de ce? Ce fel de relaţii au femeile cu drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti? Cum înţeleg acestea relaţia între indivizi şi stat şi relaţia indivizilor între ei?²⁹⁶

Dacă până acum am încercat să formulez câteva argumente care să susţină necesitatea introducerii genului ca element strategic în studiile cu privire la cetăţenie, în cele ce urmează voi încerca să pun în evidenţă câteva aspecte pe care le consider relevante în crearea unui cadru care să fundamenteze necesitatea unor cercetări teoretice sau aplicate prin care să se testeze felul în care femeile²⁹⁷ se raportează la statutul de cetăţean. Aşadar, în cele ce urmează voi lua în discuţie următoarele aspecte:

• 
  agenţii ca actorii sau problema rolurilor de gen;
  
• 
  relaţia public – privat;
  
• 
  problema diferenţelor, a intereselor şi a participării politice.
  

Am ales să mă refer la aceste aspecte în principal deoarece le consider direct legate de problematica cetăţeniei şi a participări, celelalte - cum ar fi violenţa domestică, îngrijirea, monoparentalitatea, aspectele legate de piaţa muncii, de discriminare - putând fi derivate din primele şi discutate în cadrul stabilirii drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor cetăţeneşti. Genul fiind un concept central al acestei lucrări atrage după sine dezbateri consistente şi direct legate de teoriile politice. Consider deci, că este foarte important să ştim cum se configurează rolurile de gen şi ce importanţă au actorii (indivizii) în acest proces, cum abordăm problema distincţiei public-privat ea fiind direct conectată atât cu rolurile de gen, dar şi cu ariile de intervenţie legitimă a statului. Nu în ultimul rând direct conectate cu participarea, deci cu esenţa cetăţeniei, sunt aspectele care ţin de diferenţe, interese şi de modalităţi de urmărire ale acestora.
2. 2. 1. Agenţii ca actorii sau problema rolurilor de gen.

Ruth Lister îşi începe analiza cu privire la diviziunea sexuală a muncii, prezentată în volumul Citizenship: Feminist Prespective (2003), prin a prezenta concluziile unor cercetări cu privire la evoluţia acestui aspect de-a lungul timpului. Concluzia care rezultă în urma numeroaselor studii la care face referire şi care vizează atât ţări vest-europene cât şi est-europene, atât ţări din dezvolatate, în curs de dezvoltare sau ţări din lumea a treia, este că - fie că lucrează sau nu în schimbul unei remuneraţii - femeile continuă să preia cea mai mare parte a muncii domestice neplătite.²⁹⁸

Pornind de la această stare de fapt, Lister conectează dubla zi de muncă a femeilor cu timpul ca resursă pentru cetăţenie²⁹⁹ argumentând că, în virtutea încărcăturii mari de muncă pe care trebuie să o suporte femeile, acestea suferă diverse constrângeri în ceea ce priveşte abilităţile de a exercita cetăţenia. Timpul devine astfel o resursă importantă în ceea ce priveşte capacitatea femeilor şi a bărbaţilor de a se purta ca cetăţeni în sfera publică şi de a-şi urmări interesele în sensul exercitării cetăţeniei efective. Pornind de aici, femeile sunt în mod clar dezavantajate din cauza numeroaselor responsabilităţi asociate sfere private, iar bărbaţii sunt avantajaţi în virtutea faptului că aceştia sunt cu un pas înainte în mecanismul negocierilor ce au loc în sfera publică, reuşind astfel să îşi menţină puterea şi domniaţia asupra femeilor³⁰⁰.

Din punctul meu de vedere Lister tratează unilateral problema şi cade în capcana de a raporta felul în care femeile îşi practică cetăţenia la un standard care este în cea mai mare parte modelat după chipul şi asemănarea cetăţeanului bărbat, neluând în discuţie şi posibile modele alternative. În acelaşi timp, pentru ea rolurile de gen sunt efectele constrângerilor patriarhale care generează inegalităţi, în cazul de faţă femeile participă mai puţin la viaţa publică, îşi exercită mai puţin abilităţile de cetăţean.

Fără a contesta rezultatele studiilor amintite mai sus şi fără a contesta logica înlănţuirii cauzale pe care Lister o prezintă ca argument, propun în cele ce urmează o abordare alternativă. Astfel, mă voi axa pe înţelegerea aspectelor legate în general de distribuţia rolurilor de gen, argument în care acestea reprezintă mobilul unei reconfigurări a cetăţeniei, al creării unor modele alternative de exercitare a acesteia. Voi încerca deci, o înţelegere mai subtilă a unei astfel de înlănţuiri cauzale, în care pun problema unei cetăţenii neconforme cu experienţele din viaţa de zi cu zi a cetăţenelor femei. Putem vorbi aşadar de constrângeri politice nelegitime în măsura în care participarea civică şi politică este asociată cu spaţiul public (după chipul şi asemănarea felului în care participă în general bărbaţii) şi în care îngrijirea şi muncile casnice sunt văzute ca elemente ce ţin de viaţa privată, neintrând astfel în categoria participării. Din această perspectivă am putea ajunge la concluzia că femeile participă, însă nu în conformitate cu canonul stabilit de teoretizările preponderant masculine ale manifestării în spaţiul politic. Aşa cum spunea Moira Gatens, “ideea este că, deşi femeile au fost considerate inadecvate pentru participarea politică, aceasta a fost definită ea însăşi astfel încât să excludă corpurile femeilor”³⁰¹.

Revenind la discuţia cu privire la roluri consider utilă prezentarea teoriei lui Hollis cu privire la rolurile sociale. Autorul vorbeşte de două modalităţi de a privi cerinţele impuse de un rol din prisma unei abordări holiste axate pe înţelegere: una din punct de vedere sistemic şi care tinde să trateze rolurile ca pe nişte forţe transmise prin intermediul poziţiilor sociale, iar cealaltă din punct de vedere al rolului ca semnalizator al preferinţelor asociate în mod tipic cu o poziţie socială³⁰². O astfel de configurare a rolurilor ar reprezenta de fapt reflecţia unui ansamblu de preferinţe sociale care „oferă prescurtare utilă pentru ceea ce este normal (ca distinct de normativ)”³⁰³. În acelaşi timp, el vorbeşte de posibilitatea de a îmbogăţi conţinutul conceptului de rol scoţând actorii din imposibilitate şi capacitându-i pe aceştia ca fiind agenţi activi, transformatori, lăsând totodată în subsidiar poziţia de conformism conştient şi complet în faţa unei poziţii asociate cu o structură socială. În capitolul cu privire la eu şi roluri, Hollis vorbeşte de acestă îmbogăţire ca de o alternativă la modelul holist, alternativă care aduce în prim plan actori „cu aşteptări normative imprecise sau chiar incoerente, care oferă jucătorilor de roluri spaţiu de manevră în interpretarea rolurilor sau în urmărirea unor scopuri externe”³⁰⁴. Cu toate acestea, pe finalul lucrării, recunoaşte complementaritatea acestor două viziuni.

Ce ar însemna aplicarea unei asemenea grile de analiză în ceea ce priveşte rolurile de gen? Ar însemna pe de o parte aducerea în prim plan a actorilor, bărbaţii şi femeile, iar pe de altă parte o analiză a regulilor care determină acţiunea socială rezultată în relaţiile, definite de structura patriarhală, dintre genuri. Care sunt regulile care determină acţiunea socială într-o societate patriarhală? În mod clar nu există un set inflexibil de reguli, contextul social marcând şi el mai mult sau mai puţin felul în care acestea sunt formulate la un moment dat. Pentru a avea câteva puncte de reper, propun în cele ce urmeză descrierea pe care Mihaela Miroiu o face societăţilor patriarhale, cu menţiunea că am selectat acele referiri pe care le-am considerat a fi portivite pentru societăţile patriarhale actuale:

„ [...] dacă te-ai nãscut fată, există şanse ca de foarte micã să ţi se facă extirpare de clitoris ca sã nu ai plăceri sexuale când creşti [...] La ceremonia de botez [...] băieţii sunt duşi la altar, tu nu. [...] În cele mai multe religii tu nu poţi niciodată oficia slujba sau vorbi în lăcaşul sfânt. În multe credinţe populare eşti considerată mai departe de Dumnezeu decât bărbatul [...] În familie primeşti educaţie diferită, în care eşti învăţată să îi îngrijeşti pe alţii, să te sacrifici pentru ei, să renunţi în favoarea lor, să fii sensibilă, să faci pe plac, să nu te revolţi. [...] După şcoală sau în loc de şcoală cel mai adesea te căsătoreşti [...] soţul devine capul tău în locul tatălui [...] are voie să te bată în limite tolerabile, în schimb tu nu poţi ridica mâna aspupra lui. [...] Infidelităţile bărbatului sunt trecute cu vederea, ale tale îţi pot distruge reputaţia [...]. ştii că muncile de îngrijire îţi vor fi atribuite. [...] Uneori eşti casnică şi [...] vei rămâne la voinţa bãrbatului de a-ţi da bani [...]. Fie lucrezi în propria gospodărie la ţară, fie ai un serviciu la oraş. [...] şi afli cum aratã dubla zi de muncã. [...] profesional progresezi mai greu decât colegii tãi bărbaţi [...] un salariu mai mic, un post inferior în ierarhie, prestigiu profesional mai scãzut [...].³⁰⁵

Aceste reguli modelază comportamente prin raportarea la ceea ce în construcţia socială patriarhală este definit ca normal³⁰⁶. În acelaşi timp, actorii au capacitatea de a nu se supune regulilor şi de a le reconstrui în funcţie de semnificaţiile pe care le ataşează acestora. În urma interacţiunilor continue şi încărcate de semnificaţii se pot naşte nenumărate configuraţii de raportare la ceea numim generic statutul de cetăţean. Faptul că rolurile de gen fac astfel parte din structura opresivă şi nu sunt efecte ale acesteia³⁰⁷, faptul că ele pot fi, pentru un anumit spaţiu şi într-o anumită măsură, costrângeri uniforme pentru o categorie de actori, în speţă femeile, ar putea conduce la o formulă aparte de configurare a relaţiei dintre aceşti actori şi comunitatea politică, dar şi a interacţiunilor dintre actori. Aşadar, postularea unui singur model care întruchipează standardele cetăţeanului bărbat nu face decât să pună în evidenţă efectele constrângerilor patriarhale, dar nu şi mecanismele subtile care conduc către aceste efecte. În acelaşi timp, nu oferă cheia deconstrucţiei acestei structuri care este contrară celei normative postulate de teorile politice feministe construite în jurul conceptului de autonomie.

De aceea, în categoria agenţilor activi (actori) un rol aparte ar trebui să îl aibă teoreticienii şi teoreticienele feministe care, dincolo de identificare distincţiilor dintre “normal” şi “normativ” şi de potenţarea celorlalţi în schimbarea rolurilor de gen constrângătoare, trebuie întotdeauna să testeze validitatea “normativului”, să îl pună sub lupă astfel încât, ulterioarele teoretizări şi nu sufere de pe urma raportărilor la un “normativ” cu fundamente pratriarhaliste.

Care ar putea fi efectele unei astfel de construcţii în relaţia cu cetăţenia? Un exemplu ar putea fi semnificarea rolurilor de gen în alianţa dintre anumite teoretizări feministe şi statul bunăstării³⁰⁸. Feminismul socialist, de exemplu, se concentrează pe analiza felului în care femeilor le sunt impuse, prin variate aranjamente structurale, roluri cum ar fi cele legate de îngrijire şi muncă domestică. De asemenea, îşi îndreaptă atenţia asupra discriminărilor care au loc pe piaţa muncii şi care au ca efecte impunerea unor inegalităţi în ceea ce priveşte veniturile, posibilităţile de avansare ş.a.m.d. Dincolo de viziunea utopică, feminismul socialist şi-a concentrat atenţia asupra repartizării echitabile a bunăstării economice, asupra dezvoltării principiului redistribuţiei şi solidarităţii sociale. La fel şi alianţa între liberalism şi reformismul social realizată în contextul extinderii sufragiului, deci a extinderii drepturilor civile şi politice către categorii de populaţie cu probleme specifice³⁰⁹. Impactul direct al acestor abordări asupra cetăţeniei a fost dezvoltarea categoriei drepturilor sociale³¹⁰.

Un alt exepmlu în acest sens este şi cercetarea făcută de Kathleen M. Fallon în Ghana³¹¹. Acesta ajunge la concluzia că femeile se concentrază în special asupra drepturilor sociale care le ajută să îşi îmbunătăţească nivelul de trai. Totodată, Sylvia Walby spune că „majoritatea lucrărilor despre femei şi drepturile cetăţeneşti s-au concentrat pe nevoile de asistenţă socială a femeilor, mai degrabă decât pe contribuţiile lor sociale şi economice”³¹².

De fapt, concentrarea pe drepturile sociale este rezultatul unor cauzalităţi perpetuate în jurul construcţei rolurilor de gen care implică încercarea de modelare a contractului dintre cetăţene şi stat astfel încât acesta din urmă să preia o parte din povara impusă de constrângerile patriarhale. Efectul nefast al unei asemenea construcţii, nu stă atât în conectarea femeilor cu o formă de asistenţă socială sau de dependenţă de stat, ci în faptul că această conectare este inevitabil judecată prin raportarea la un “normativ” care valorizează autonomia abosolută şi nu pe cea reflexivă sau relaţională. Tocmai de aceea, dincolo de analizele care urmăresc identificarea elementelor care stau în spatele perpetuării rolurilor de gen şi în spatele schimbării acestora, este foarte importantă reconstrucţia teoretizărilor pe baza contestării valorizărilor fundamentate a priori pe construcţii patriarhale.
2. 2. 2. Relaţia public – privat.

Conceptualizarea public – privat este de multe ori abordată, mai ales pe filiera liberală, din prisma unei diviziuni, a unui dualism clar de care depinde mai departe felul în care sunt argumentate anumite teoretizări. Personal, găsesc utilă această abordare mai ales din perspectiva necestităţii unui cadru conceptual formulat în sensul unor ideal tipuri³¹³, dar prefer să mă refer la aceste concepte raportându-mă mai ales la relaţia dintre ele, evitând astfel încadrarea în categorii prestabilite a unor aspecte care depind în mod fundamental de felul în care acestea sunt semnificate în interacţiunile dintre indivizi³¹⁴.

Contestând de asemenea diviziunea public-privat, Lister aminteşte două din conotaţiile acestei diviziuni pe care le consideră ca fiind cele mai importante, pe de o parte separaţia stat – piaţă, iar pe de altă parte preia de la Pateman „separaţia patriarhală”³¹⁵ între sfera domestică şi restul sferelor de acţiune³¹⁶. Cu toate că aminteşte la un moment dat şi distincţia public-privat în sensul său originar liberal, şi anume cel fundamentat pe necesitatea creării unei sfere de autonomie personală a indivizilor prielnică dezvoltării ariilor de inviolabilitate personală, de securitate corporală, de libertate de gândire, conştiinţă şi religie, Lister consideră această discuţie ca fiind subsidiară problematicii public-privat şi corelaţiei acesteia cu cetăţenia. Totuşi, consider că procedând aşa putem uşor cădea în capcana unei deconstrucţii nejustificate a conceptelor, omiţând astfel potenţialul acestora de a genera capacitarea cetăţenilor, fie ei bărbaţi sau femei. Ca şi în cazul rolurilor de gen, ea alege să îşi construiască argumentele pornind de la observarea unor realităţi, lăsând în plan secund înţelegerea mecanismelor care au generat construcţia acestora.

Contrar lui Lister, Okin îşi începe pledoaria pornind tocmai de la semnificaţia originară liberală, referindu-se la „privat” ca fiind acea sferă, sau acele sfere ale vieţii sociale în care intruziunea sau interferenţa cu libertatea necesită justificări suplimentare, în timp ce „public” se referă la sfera sau sferele mult mai general şi justificabil accesibile³¹⁷. Pornind de la această definire, Okin continuă prin a pune în evidenţă dificultatea de a utiliza efectiv această distincţie şi paradoxurile legate de utilizarea ei, fie în sensul economic cu referire directă la proprietate, fie în sensul separării între public şi familie, sfera domestică şi intimitate. În ceea ce priveşte felul în care distincţia public – privat este modelată de realităţile unei societăţi patriarhale, Okin preferă să opereze cu distincţia public – domestic, distincţie care consider că susţine mult mai bine critica feministă cu privire la diviziunea muncii, slaba participare civică şi politică, problemele legate de violenţa domestică etc.

Având acelaşi punct de plecare în definirea distincţiei public – privat ca şi Okin, întrebările la care îmi propun să răspund în cele ce urmează sunt următoarele: Ce se întâmplă cu distincţia public-privat când introducem variabila gen? Mai exact, cum este reinterpretată relaţia public-privat în contextul unor constrângeri structurale patriarhale? Nu în ultimul rând, cum se reflectă această reinterpretare în relaţia cetăţenilor cu statul şi în relaţiile dintre cetăţeni? Este această distincţie validă şi potenţatoare pentru analizele feministe?

Unul din paradoxurile introducerii variabilei gen în discuţia cu privire la public-privat este răsturnarea ierarhiei între cele două sfere. Astfel, dacă inţial în sens liberal sfera privată era cea valorizată în sensul său de potenţatoare a autonomiei individuale, acum sfera publică este cea care capătă o semnificaţie valorizată social, cel puţin prin raportare la formele de participare relevante în raport cu cetăţenia. Explicaţia poate fi găsită în conexiunea dintre ierarhia existentă între genuri şi activităţile asociate cu acestea în sensul că, în practică, acţiunile care îi privesc pe alţii au fost şi încă mai sunt în special corelate cu activităţi îndeplinite de bărbaţi³¹⁸, prin participarea lor la conducerea cetăţii, şi deci valorizate mai mult, iar acţiunile care privesc sinele³¹⁹ cu activităţi îndeplinite în principal de femei şi deci valorizate mai puţin. Existenţa ierarhiei între genuri a condus de asemenea limitarea sferei private a femeilor în virtutea aşa-zisei lor incapacităţi de a fi autonome. Paradoxul se manifestă şi în identificarea familiei cu sfera privată şi, într-un fel sau altul, translatarea autonomiei - care este un atribut fundamental individual - asupra unei forme de organizare socială³²⁰. Această translatare devine firească într-o lume patriarhală în care autoritatea supremă în familie este deţinută de tată, capul familiei sau al gospodăriei, implicaţiile fiind nenumăratele critici feministe cu privire la demarcaţia public – privat ca potenţatoare sau oarbă la abuzurile din sfera domestică.

Ajungem astfel la o reconfigurare a publicului şi a privatului rezultată în urma aplicării unor constrângeri structurale de tip patriarhal, reconfigurare foarte bine surprinsă de Lister şi pe care o redau în cele ce urmează:

Public, bărbat, cetăţean	Privat, femeie, non-cetăţean
abstract, destrupat, minte	particular, întrupat, legat de natură
raţional, capabil de judecăţi obiective	emoţional, iraţional, incapabil de judecăţi obiective
imparţial, atent la interesul public	parţial, preocupat de sfera privată/ domestică
independent, activ, erou, puternic	dependent, pasiv, slab
deţinător al domeniului libertăţii şi umanităţii	deţinător al domeniului necesităţii, al naturii şi al repetiţiei

Sursa: Lister, Ruth. Citizenship: Feminist Perspective, (New York: Palgrave, 2003, ediţia a doua), 84.
Preluând afirmaţia lui Naomi Wolf cu privire la mitul frumuseţii, este construită o lume alternativă pentru femei, o lume care funcţionează după propriile legi cu privire la economie, religie, sexualitate, educaţie, cultură, o lume în care o realitate privată colonizează conştiinţa femeilor³²¹. Acestă realitate nu este incontestabilă, însă în mod clar se reflectă într-o relaţie diferită a femeilor cu statutul de cetăţean, cum ar fi slaba reprezentare a femeilor în politică, felul în care aceastea participă la viaţa publică, tipul de drepturi pentru care militează ş.a.m.d.

Aşa cum se observă şi din clasificarea lui Lister, această remodelare are implicaţii clare şi în ceea ce priveşte statutul de cetăţean. Atât în tradiţia liberală cât şi în cea republicană cetăţeanul este reprezentat de individul abstract, destrupat, gata crescut, independent, personaj care nu face obiectul îngrijirii³²², deci de bărbatul ca normă. În mod evident, cei care nu se încadrează în standardele impuse de normă, adică femeile, au la îndemână variate modalităţi de a se raporta la aceasta, de la acceptarea normei şi până la contesatarea ei radicală.

Evoluţia mişcării feministe pune bine în evidenţă felul în care s-a manifestat raportarea femeilor la norma „cetăţean-bărbat”, începând cu feminismul valului I - al drepturilor care avea pe agendă în primul rând obţinerea şi de către femei a acelor drepturi de care se bucurau până atunci în principal bărbaţii, continuând cu feminismul valului II - al diferenţelor care s-a dezvoltat în jurul contestării supremaţiei standaredelor masculine şi în jurul promovării şi revalorizării diferenţelor (ceea ce e personal e politic), continuând de asemenea cu feminismul valului III - al autonomiei şi al capacitării şi cu postfeminismul care porneşte de la premisa că marile obiective ale mişcării feministe au fost atinse şi că „nu există un canon sau o agendă comună, cu atât mai puţin o politică unitară”³²³.

Aşadar, consider că putem lua în discuţie diviziunea public-privat doar în măsura în care folosim aceste concepte în sensul de abstractizări necesare în proiecţia unor modele explicative. În ceea ce priveşte practica cetăţeniei, mai ales din perspectiva de gen, consider ca este mult mai potrivit să se ia în discuţie relaţia dintre public şi privat şi felul în care aceasta are implicaţii atât în modelarea cetăţeniei formale cât şi a celei substanţiale.

2. 2. 3 Problema diferenţelor, a intereselor şi a participării.
a) Diferenţe, identitate şi experienţe.

Problematica legată de diferenţe este centrală în teoria politică feministă şi implicit în discuţia cu privire la cetăţenie, de aceasta depinzând şi felul în care se configurează la un moment dat setul de drepturi şi obligaţii care reglemetează relaţia dintre cetăţeni şi stat şi relaţiile cetăţenilor între ei. Problematica diferenţelor tratează aspectele legate de experienţe şi de necesitatea reprezentării pe plan politic a intereselor specifice. Pornind de aici, Judith Grant identifică trei concepte pe care le consideră nucleul în jurul căruia se construieşte teoria feministă şi anume: femeie, experienţă şi „ceea ce e personal e politic”. Făcând o trecere în revistă a variatelor forme de feminism³²⁴ care s-au dezvoltat de-a lungul timpului Grant ajunge la concluzia că diferenţele şi, pornind de aici, experienţele care le identifică pe femei ca grup pot primi variate interpretări, unele chiar contradictorii. Un astfel de caz este acela al feminismului radical care se vede pus în faţa paradoxului de a da pe de o parte o interpretare negativă „felul de a fi” al femeilor (feminitatea se întors împotriva lor prin oprimarea de către bărbaţi³²⁵), iar pe de altă parte o interpretare pozitivă în sensul că ceea ce le diferenţiază pe femei ca grup este un set de comportamente distincte, dezirabile³²⁶.

Definirea categoriei „femei” nu este aşadar de loc una uşoară, mai ales că ea se ramifică în variatele abordări feministe. În acelaşi timp, lipsa unei definiri clare a categoriei, a femininului, face greu de identificat experienţele specifice. Suprapunând aceste aspecte cu prezenatare relaţiei public-privat realizată mai sus, cu asocierea femeilor cu sfera privată şi deci cu experienţele asociate acesteia, ajungem la un tablou complex.

Judith Butler susţine că problema definirii subiectului în politică este esenţială, construcţia politică a subiectului ajungând să fie predominantă şi naturalizată ca fundaţională³²⁷. Astfel, din dorinţa de a crea subiecţi de drept, în sensul de a face parte legitim din aria de acoperire a unei legi care să poată fi impusă, adică într-o formă sau alta de a fi incluşi, indivizii sunt sunt împărţiti în categorii care pot reflecta sau nu diferenţele fundamentale existente între ei, dar care fac posibilă această impunere şi fac din aceştia subiecţi ai unui contract social. Implicaţiile unei astfel de construcţii în ceea ce priveşte subiectul juridic numit „femei” ar trebui să se reflecte într-o atenţie sporită acordată felului în care această categorie este analizată ca fiind generată în contextul funcţionării unor structuri de putere contestate de mişcările de emancipare³²⁸.

Moya Loyd vorbeşte de trei abordări ale diferenţelor din perspectivă feministă: I. diferenţele dintre bărbaţi şi femei ca efect al diferenţei dintre sexe; II. diferenţele dintre femei, ca efect al diversităţii; III. instabilităţile categoriale moştenite sau semnificaţia post-strucuturalistă a diferenţelor³²⁹. Loyd critică abordarea identităţii din perspectiva constatativă³³⁰ şi propune în schimb o abordare performativă, în sensul construcţiei acesteia pe mai multe dimensiuni care se activează în funcţie de variatele situaţii în care indivizii interacţionează. Capcana întinsă de asumarea unei abordări constatative este generată de potenţialul politic³³¹ rezultat din crearea unor comunităţi cu interese specifie ce se pot urmări prin acţiuni politice. Autoarea susţine că, dacă uneori poate funcţiona ca un determinant constitutiv, natural, identitatea se construieşte de fapt şi este rezutatul unor interacţiuni realizate în câmpul unor relaţii de putere şi nu a unor reprezentări stabile, incontestabile şi mai ales universale.

Loyd propune astfel o regândire a identităţii în sensul construirii ei la intersecţia dintre mai multe dimensiuni în care indivizii acţionează şi se formează în contextul unor relaţii de putere, criticând astfel abordările care schimbă priorităţile între subiect şi a fi politic prezentând drept natural ceva ce este de fapt un construct³³². La fel ca Butler, Loyd susţine că ceea ce suntem nu precede şi modelează discursul ci dimpotrivă, este un efect al discursului. Astfel, identitatea nu este expresia unor caracteristici esenţiale ci expresia unor caracteristici care se prezintă ca fiind naturale³³³, ceea ce nu înseamnă în acelaşi timp că aceste constructe nu acţionează în sens constrângător.

Aparent de cealaltă parte a baricadei, Mihaela Miroiu vorbeşte de nevoia politizării unui „tip de experienţe pe care teoriile clasice nefeministe le marginalizează, le neglijează sau, pur şi simplu, le considerã nonpolitice, deci nedemne de o astfel de abordare”³³⁴. Autoarea teoretizează două tipuri de experienţe care diferenţiază subiecţii bărbaţi de subiecţii femei, astfel: a) experienţele femeieşti, care includ acele experienţe care sunt împărtăşite exclusiv de către femei (sarcina, avortul, naşterea, lăuzia, alăptarea, ciclul menstrual şi menopauza); b) experienţele feminine, care includ acele experienţe pe care le au predilect femeile (îngrijirea, monoparentalitatea, văduvia, violenţa domestică, vioul, hărţuirea sexuală, pornografia, prostituţia)³³⁵. Aşa cum este uşor de observat, atât experienţele femeieşti cât şi cele feminine sunt mai degrabă asociate cu ceea ce am numit în subcapitolul legat de relaţia public – privat, răsturnarea înţelegerii sferei private rezultată în urma aplicării constrângerilor patriarhale.

Considerarea acestor experienţe ca aparţinând sferei private, aşa cum susţine şi Miroiu, a avut efecte negative, mai ales pentru femei, prin neintervenţia statului, prin perpetuarea abuzurilor care au loc în familie şi prin faptul că discuţia asupra drepturilor şi nedreptăţilor s-a oprit „la uşa casei”³³⁶. Mai exact, analizarea felului în care aceste exeprienţe au fost politizate de-a lungul timplului, fie explicit sau implicit, necestiă o atenţie deosebită cel puţin din două motive. Primul dintre acestea este direct legat de configurarea celor două sfere, cea publică şi cea privată, iar pornind de aici vorbim de neimplicarea statului în combaterea unor femomene cu ar fi violenţa domenstică, viloul conjugal. Cel de-al doilea motiv aduce în discuţie subiecţii politizării, pe de o parte din perspectiva decidenţilor/elor politici care generează şi pun în aplicare anumite modele de „rezolvare” a problemelor rezultate în urma exprienţelor specifice ale femeilor. Pe de altă parte, vorbim despre cei/cele care sunt afectaţi de aceste reglementări. Intersectarea celor două dimenisiuni ale problemei, aduce în prim planul discuţiei întrebarea: cine pentru cine decide? Iar răspunsul este relativ simplu, prin raportare la statisticile cu privire la reprezentarea femeilor în poziţii de decizie³³⁷ – bărbaţii decid pentru femei³³⁸ - însă atrage după sine nevoia unui efort suplimentar de deconstrucţie şi resconstrucţie a unor norme, reguli, valori considerate drepte în normalitatea patriarhală, dar care îşi dovedesc fragilitatea în faţa normativităţii democratice.

Abordările care pun accent pe deconstrucţia „femininului” sau „femeiescului” şi pe identitatea performativă şi nedefinită a priori de existenţa unor atribute sau caracteristici stabile, universale şi cele care pun accent pe existenţa unor itemi clari (cum ar fi experienţele) care identifică femeile ca grup unitar, sunt complementare şi contribuie pe de o parte la teoretizarea aspectelor care implică genul ca factor strategic³³⁹, iar pe de altă parte la găsirea unor mijloace pragmatice de politizare a intereselor de gen. Importantă devine astfel, nu găsirea unor argumente care să întărească una sau alta din abordări, ci necesitatea permanentei conştientizări a felului în care realităţile sociale sunt construite şi a unui permanent efort de deconstrucţie şi înţelegere a acestor realităţi, care să ducă, în funcţie de context³⁴⁰, la generearea unor raporturi drepte şi echitabile pe termen lung³⁴¹.

Aşadar, politica identitară a feminismului este discutabilă, însă trebuie ţinut cont întotdeauna de faptul că acesta este pe de o parte o politică a capacitării şi potenţării cât mai extinse a femeilor (aici, din punctul meu de vedere, strategiile individuale fiind cele mai productive), iar pe de altă parte este o politică de “definire a comunităţii imaginate a femeilor, ca subiecţi împărtăşind anumite trăsături şi un sens al apartenenţei […] o politică a recunoaşterii care […] ţinteşte să facă femeile recunoscute în plan public […] dar în principal, în mod implicit el caută să legitimize asumarea dreptului de a reprezenta adecvat interesele femeilor ca subiecţi sociali ai discursului şi practicii feministe”³⁴².

b) Interese politice şi participare

Aspectele legate de interese şi mai ales cele legate de interesele politice ale femeilor fac legătura între problematica diferenţelor şi a experienţelor şi cea a cetăţeniei, aducând femeile în prim-planul discuţiei cu privire la drepturile şi libertăţile individuale. Pe măsura câştigării drepturilor civile, politice şi sociale femeilor li s-a recunoscut autonomia, posibilitatea de a avea interese specifice, dar şi dreptul de a-şi urmări propriile interese aşa cum cred de cuviinţă prin intermediul mecanismelor de participare şi reprezentare puse la dispoziţie de un regim democratic.

Pornind de la problema reprezentării şi de la întrebarea „De ce mi-aş dori să fiu reprezentată de o femeie?” Virginia Sapiro pune în discuţie problematica intereselor individuale şi de grup şi felul în care acestea se concretizează în diverese alianţe sau opoziţii, mai mult sau mai puţin stabile, în cadrul mecanismului de promovare şi reprezentare a intereselor. Autoarea susţine că aspectele legate de interesele femeilor pot fi interpretate în trei feluri, astfel: a) femeile sunt mai interesate de aspectele sferei private în virtutea constrângerilor parohiale cărora le sunt supuse; b) femeile sunt mai interesate de aspectele sferei private în virtutea diviziunii muncii, şi deci aceste aspecte ar trebui politizate; c) dincolo de relaţia public – privat femeile au un fel aparte de a se poziţiona faţă de diverse aspecte³⁴³, de aici rezultând o anume ordine a preferinţelor şi deci interese specifice³⁴⁴.

Totuşi, aceste modalităţi de a interpreta interesele specifice ale femeilor nu se exclud una pe cealaltă ci dimpotrivă, sunt complementare. De asemenea, nu putem scoate din discuţie efectele constrângerilor patriarhale în modelarea intereselor, dar nici capacitatea indivizilor/elor de a da sensuri şi de a valoriza experienţele pe care le trăiesc şi de a le transpune într-un set de interese specifice. Mai mult decât atât, aceste surse ale coalizării femeilor în jurul unor interese comune trebuie conştientizate ca atare şi folosite în sensul politizării intereselor şi a promovări lor pe agenda publică. În acelaşi timp, analiza poate fi dusă mai departe în sensul că, cel puţin în cazul constrângerilor care afectează autonomia acestei categorii de cetăţeni (cele care ţin de organizările patriarhale), pot fi găsite soluţii alternative care să limiteze le limiteze şi care să favorizeze un cadru prilenic manifestării substanţiale a cetăţeniei indiferent de sex, rasă, etnie, religie etc.

Şi totuşi, au femeile interese comune? Interesele lor comune sunt doar rezultatul constrângerilor patriarhale sau sunt şi elemente care ar putea fi legate de o formă de esenţialism rezultat din diferenţele biologice? Care pot fi argumentele în favoarea susţierii unei asemenea afirmaţii?

Consider ca Mihaela Miroiu oferă un răspuns potrivit acestor întrebări prin teoria pe care o formulează cu privire la experienţele femeieşti (care ţin de diferenţele biologice) şi cele feminine (care ţin mai degrabă de organizarea patriarhală a societăţii). Putem identifica probleme comune cu care se confruntă femeile, cum ar fi: faptul că le revine cea mai mare parte din munca domestică neremunerată, că sunt în general mai prost plătite, că se confruntă mai des cu aspecte legate de violenţa domestică, că le revin preponderent activităţile legate de îngrijire, că trăiesc cu mai mare frecvenţă decât bărbaţii experienţa monoparentalităţii ( - experienţe feminine), naşterea, alăptarea, menopauza, menstruaţia ( - sau experienţele femeieşti)³⁴⁵. În mod clar aceste aspecte le pot identifica pe femei ca un grup care poate dezvolta, pornind de aici, un set de interese specifice dintre care unele ar trebui demontate în timp (cele care ţin de constrângerile patriahale ca generatoare de grupuri de interese), iar altele care ar trebui să genereze politici publice în conformitate cu acestea (cele care ţin de experienţele femeieşti).

Apare însă o problemă în definirea intereselor femeilor ca grup dacă luăm în discuţie, nu diferenţele între bărbaţi şi femei³⁴⁶, ci diferenţele dintre femei. Pornind de aici s-au dezvoltat criticile mişcărilor femeilor de culoare, criticile venite din partea femeilor lesbiene, a femeilor din ţările lumii a treia etc., care atrag atenţia asupra capcanei întinse de generalizarea intereselor care reprezintă de fapt un grup restrâns de femei: cele albe, occidentale, din clasa de mijloc. Vorbim deci de fenomenul numit intersecţionalitate, în care elemente ca rasa, etnia, clasa interacţionează cu genul generând astfel interese specifice în interiorul categoriei generic numite „femei”.

Pe de altă parte, faptul că anumite teoretizări aduc la lumină elemente care pot conduce la coalizarea unor interese ale femeilor, nu înseamnă în mod necesar că aceste interese sunt şi percepute ca atare de către femei, contextul în care au loc acţiunile politice jucând aici un rol determinant³⁴⁷. Tocmai de aceea, atunci când punem în discuţie problema intereselor comune trebuie să ţinem seama atât de necesitatea construcţiei categoriei „femei” ca subiect de drept care să facă posibilă urmărirea eficientă a acestor interese, cât şi de faptul că toate aceste construcţii sunt instrumentale, adică au rolul de a reduce nedreptatea socială rezultată din valorizarea diferită a celor două sexe. Astfel, având în vedere dispoziţia preponderent critică a teoriilor feministe şi scopul lor ultim, pragmatismul este necesar fiind inevitabil legat de soluţii contextuale şi de înţelegerea mecanismelor care conduc la perpetuarea organizării patriarhale³⁴⁸.

Dincolo de teoretizări, cert este că interesele individuale³⁴⁹ sau de grup reprezintă mobilul acţiunii civice şi politice, aşadar sunt fundamentale în modelarea şi practicarea efectivă a cetăţeniei. Participarea ca pilon în jurul căruia se construieşte întregul mecanism democratic devine astfel esenţială în urmărirea intereselor şi în generarea celor mai eficiente instrumente ce pot fi folosite în procesul continuu de negociere şi renogociere a contractului dintre cetăţeni şi dintre cetăţeni şi stat.

Cum participă femeile? Care este impactul participării lor asupra cetăţeniei? Acestea sunt întrebările la care Lister încercă să găsească răspunsuri şi care sunt interesante şi pentru această lucrare. Pornind de aici, autoarea ia în discuţie două modele de participare: unul masculin, asociat cu sfera politicii formale, şi unul feminin, asociat cu sferea politicii informale. Lister face această distincţie pornind de la slaba reprezentarea a femeilor în forurile de conducere - guverne, parlamente la nivel naţional, dar şi în instituţiile supra-naţionale - în care femeile continuă să fie sub-reprezentate.

În acelaşi timp, Lister sugerează o mai mare implicare a femeilor la nivel local, comunitar susţinând că odată ce este abandonată definiţia strictă a participării, definiţie care este direct conectată cu modelul masculin al politicii formale şi al cetăţeanului bărbat, se observă o feminizare a participării politice informale. Pentru a pune în evidenţă felul în care femeile participă în sfera politicii informale autoarea face apel la câteva studii care prezintă participarea femeilor la acţiuni de protest sau la acţiuni în favoarea comunităţii ca efect al deprivărilor şi nedreptăţilor cu care se confruntă, acţiunile femeilor muncitoare care se confruntă cu dubla zi de muncă, lupta femeilor de culoare împotriva stereotipurilor şi prejudecăţilor.³⁵⁰

Este uşor de observat faptul că participarea femeilor este direct corelată cu interesele generate de preponderenţa activităţilor lor în aşa numita sfera privată asociată cu familia, munca domestică, activităţie de îngrijire etc., dar este oare acestă participare rezultatul unor alegeri autonome sau este rezultatul unor constrângeri structurale? Putem considera urmărirea acestor interese ca factor determinant în construcţia categoriei „femei” ca subiect de drept, sau urmărirea acestor interese este de fapt rezultatul instituţionalizării, formale sau informale, a unui sistem de norme, reguli, valori care determină a priori sfera de acţiune a bărbaţilor şi sfera de acţiune a femeilor, cea a bărbaţilor fiind norma?

Din acest punct de vedere Lister reuşeşte într-o anumită măsură să depăşească capcana abordării unidimensioanale³⁵¹ a formării intereselor şi a promovării acestora prin participare. Ea identifică cele două modele de participare diferite, fapt care ne trimite, chiar dacă nu explicit, la căutarea unor explicaţii cu privire la cauzele care au dus la o asemenea configurare a participării în funcţie de gen. În acelaşi timp, autoarea contestă esenţializarea experienţelor femeieşti³⁵² cum ar fi naşterea, şi promovarea acestora ca fundamentale în construcţia unei cetăţenii sensibile la gen³⁵³. Cu toate acestea, Lister nu îşi duce până la capăt deconstrucţia continuând, ca şi în cazul discuţiei cu privire la rolurile de gen, să se raporteze la un anumit standard de cetăţean prin faptul că asociază tipul de participare al femeilor cu o construcţie informală, iar cel al bărbaţilor cu o construcţie formală. Simpla folosire a acestor termeni introduce, chiar dacă nu explicit, o ierarhizare între cele două formule în care participarea femeilor este pe un nivel inferior.

Procedând astfel autoarea scapă de asemenea din vedere înţelesurile şi semnificaţiile pe care actorii le dau acţiunilor lor şi felul în care aceştia îşi construiesc propriul sistem de referinţă în raport cu mecanismele pe care le au la dispoziţie pentru a-şi urmări interesele. Ajungem să vorbim de o cetăţenie diferenţiată în funcţie de gen, poate chiar de drepturi şi libertăţi specifice asociate intereselor specifice, însă planează încă asupra acestui model alternativ de înţelegere a cetăţeniei normativitatea modelului formal, masculin.

Felul în care construcţia cetăţeniei genurilor este mai mult sau mai puţin echitabilă, justă, promovează mai mult sau mai puţin interesele uneia sau alteia dintre părţi depinde în mod fundamental de participarea civico-politică a cetăţenilor şi de coalizarea lor în funcţie de context în jurul unor idealuri, valori, principii comune, dar şi de teoretizările feministe ale cetăţeniei care contestă promovarea a priori a unor valori nedeconstruite şi neteoretizate feminist. Având o relaţie diferită cu cetăţenia definită încă de standardele cetăţeanului-bărbat (andromorfic) şi din cauza dezavantajelor inerente asociate constrângerilor patriarhale, femeile dezvoltă propriile strategii de promovare a intereselor şi de adaptare la cerinţele sociale. Aceste strategii nu pot fi universalizate, ci depind de contextul social, economic, politic în care au loc interacţiunile între indivizi şi între aceştia şi stat. Foarte importantă devine aşadar, înţelegerea acestor strategii alternative şi remodelarea cetăţeniei astfel încât conceptul de cetăţean să devină aşa cum spunea Walby un simbol unificator, un concept intelectual al integrării, din prisma scopurilor pe care şi le propune (garantarea drepturilor şi libertăţlior egale pentru toţi cetăţenii indiferent de rasă, etnie, sex, clasă, religie, orientare sexuală sau alte criterii) ³⁵⁴ şi nu numai din prisma actorilor pe care îşi doreşte să îi capaciteze. Dacă gândim cetăţenia ca având în primul rând valoare instrumentală, accentul va fi pus pe felul în care aceasta contribuie la atingerea unor scopuri şi vom evita astfel dilemele legate de esenţializarea unor experinţe, de promovarea unui model în standardele căruia ar trebui să se încadreze cetăţenii, în acelaşi timp susţinându-se şi esenţa profund dinamică şi contextuală a conceptului.

Concluzii.

În acest capitol mi-am concentrat atenţia pe prezentarea cadrului teoretic şi a instrumentelor cu ajutorul cărora putem pune în discuţie cetăţenia femeilor. Şi pentru că variabila gen are un rol important în analiză, am identificat acele aspecte care sunt centrale în majoritatea teoriilor feministe şi care au, din punctul meu de vedere, relevanţă atunci când ne asumăm o abordare constructivistă. Şi am vorbit despre, (dincolo de clarificările conceptuale): statutul inferior al femeilor în raport cu cetăţenia (explicit sau implicit) – excluderea sau marginalizarea lor lor de la manifestarea deplină ca cetăţene şi mai ales lipsa drepturilor de participare care a condus la cetăţenia de rangul II pentru femei; distincţia între garantarea formală a cetăţeniei şi substanţialitatea practicii acesteia – simpla afirmare a principiului nediscriminării râmane un text pe hârtie atâta timp cât, de facto, acest text nu presupune şi transformarea lui în practici sociale acceptate şi, mai mult, valorizate.

Întrebarea care a urmat acestei prezentări, a venit în sprijinul găsirii unor răspunsuri care să ne facă să înţelegem pe de o parte această configurare a realităţii, iar pe de altă parte care ar putea fi mijolacele de contestare şi deconstrucţie a acesteia, în măsura în care o considerăm injustă. Şi m-am oprit aici la trei aspecte pe care le-am considerat utile în prefigurarea unor răspusuri: rolul actorilor în construcţia realităţii, relaţia public - privat şi problema diferenţelor, a intereseor şi a participării. Astfel, discuţia de până acum sugerează că:

- în virtutea diferenţelor de gen, femeile au fost mult timp excluse de la practica deplină a cetăţenei;

- este bine să nu cădem în capcana recunoaşterii formale a unui statut juridic egal între cetăţenele femei şi cetăţenii bărbaţi pentru că acestă recunoaştere nu presupune în acelaşi timp şi o practică substanţială a cetăţeniei;

- dacă valorizăm substanţialitatea cetăţeniei, este necesară o analiză care să pună în discuţie experienţele femeilor, interesele acestora, constrângerile care se manifestă în formarea preferinţelor pentru un tip sau altul de acţiune socială;

- pentru a înţelege mai bine categoria de analiză a femeilor cetăţene avem nevoie de o înţelegere prealabilă a ceea ce le identifică pe acestea ca subiecte de analiză, iar aici vorbim de denaturarea distincţiei public-privat şi efectele izolării femeilor în sfera privată, de existenţa unor interese de gen care sunt permanent balansate de necesitatea identificării femeilor ca subiect de drept sau ca subiect al acţiunilor publice;

- tot pentru a înţelege categoria de analiză a femeilor cetăţene este obligatoriu să ne apropiem de înţelegerea felului în care constrângerile patriarhale se manifestă în viaţa de zi cu zi a acestora, dar mai ales cum sunt acestea semnificate şi internalizate. Mai mult decât atât, femeile sunt actori activi atât în perpetuarea patriarhatului, cât şi în deconstrucţia acestuia, de aceea trebuie să ne aplecăm atenţia asupra felului în care acestea îşi trăiesc substanţial cetăţenia în viaţa de zi cu zi;

- ar fi o greşeală să comparăm felul în care femeile îşi trăiesc şi practică substanţial cetăţenia cu felul în care înţelegem cetăţenia în sens clasic (indiferent din prespectiva cărei teorii discutăm), iar în funcţie de asta să spunem că femeile sunt mai mult sau mai puţin cetăţene, reuşesc să îşi aproprie mai mult sau mai puţin beneficiile statutului formal pe care în deţin. Greşeala rezultă din faptul că forţăm introducerea cetăţeniei substanţiale a femeilor - care este rezultatul unor experienţe specifice, dintre care unele rezultate în urma constrângeilor patriarhale şi structurale³⁵⁵ care crează contextul în care cetăţenia se manifestă – într-o formă a cetăţeniei substanţiale a bărbaţilor (teoriile clasice), întorcându-ne la afirmaţia lui Simone de Beauvoir - pentru a fi egale cu bărbaţii, femeile trebuie să devină bărbaţi³⁵⁶;

- lipsa contestării conceptelor formate în urma experienţelor şi teoretizărilor masculine, alături de asumarea garantării formale a unui statut egal pentru femei şi bărbaţi, se constituie într-un excelent paravan pentru perpetuarea nedreptăţilor sociale asociate diferenţelor de gen. Tocmai de aceea scoaterea la lumină a experienţelor femeilor, a felului în care acestea gestionează, semnifică, înţeleg constrângerile la care sunt supuse devine principala armă în calea contestării cetăţeniei fals democratice³⁵⁷, în măsura în care aceasta dezavantajează jumătate din membrii comunităţii politice.