1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

Identităţi suprapuse – profesioniste şi mame/soţii

Dincolo de exercitarea muncii plătite ca obligaţie faţă de familie, aceasta este asociată şi cu obligaţiile faţă de comunitate şi societate, rezultate în principal din raportarea critică la situaţia economică actuală a României şi din proiectarea unor soluţii ce se construiesc în jurul muncii ca generatoare de bunăstare socială. Totuşi, ar fi greşit să considerăm că obligaţiile faţă de familie şi cele faţă de comunitate se află într-un raport ierarhic. Putem să ne referim la utilitatea muncii plătite care se dezvoltă în cercuri concentrice - familie, comunitate, societatea în ansamblu - peste toate acestea suprapundându-se potenţialitatea acestei activităţi de a genera satisfacţie pentru femei ca indivizi. Acestă suprapunere a nivelului individual nu face decât să întărească legătura directă pe care femeile, ca cetăţene, o dezvoltă cu comunitatea politică şi să pună în evidenţă faptul că ele se identifică cu rolul de cetăţeane resposnabile, capabile şi dornice să contribuie la bunăstarea comunităţii şi care îşi doresc, în acelaşi timp, să resimă această bunăstare şi la nivel individual, nu numai prin raportare la bunăstarea familiei.

În acelaşi timp putem vorbi şi de construcţia unor de identităţi suprapuse⁵⁸⁵ sau a unor tipuri de identitate⁵⁸⁶ care sunt potenţate în funcţie de contextul în care femeile acţionează. Când sunt rugate să povestească despre locul de muncă, subiectele noastre par a fi detaşate de calitatea lor de femei, de mame, de soţii şi se lansează într-un discurs neutru, detaşat şi axat pe competenţe şi profesionalism. Înţelegem de aici că „la serviciu” ele sunt asistente, doctore, vânzătoare, profesoare, juriste, agente de vânzări etc. şi că identitatea lor de mame şi soţii nu interferează, sau nu ar trebui să interfereze, cu cea de profesioniste. Când sunt la serviciu se concentrează pe îndeplinirea sarcinilor de serviciu, problemele de acasă rămânând acasă şi neafectând profesionalismul celor implicate în aceste activităţi. Totodată, problemele de la locul de muncă nu îşi găsesc locul acasă unde trebuie să îţi îndeplineşti cât mai bine rolul de mamă şi de soţie, fără să „necăjeşti” membrii familiei cu eventualele neplăceri sau necazuri pe care le întâmpini la serviciu.

„Când ai ieşit de acolo de la servici, ai închis poarta, îţi vezi de drumul tău, te duci la problemele astealalte (de acasă). Pentru că există, aceste probleme există, astea îs vremurile acuma. Deci, ai închis uşa le laşi pe alea de la servici acolo şi îţi vezi de restul problemelor acasă. (Credeţi că o femeie abordează altfel conflictele, le rezolvă altfel?) Nu, nu datoria trebuie să ţi-o faci, chiar dacă te gândeşi că infractorul ăla e tânăr, te gândeşti că e de vârtsta copilului tău, datoria trebuie să ţi-o faci.”⁵⁸⁷

Manifestarea identităţilor suprapuse în raport cu statusul de mame/ soţii şi cel de profesioniste este bine evidenţiat de răspunsurile date la întrebările cu privirea la femeile ce activează în domenii profund masculinizate cum ar fi poliţia sau armata. Vorbim în acest caz de adaptarea femeilor la cerinţele funcţiei pe care o deţin, ele trebuind să „devină bărbaţi”. Orice încercare de a pune în discuţie valorizarea diferenţelor şi a experienţelor femeieşti şi feminine în raport cu exercitarea acestor funcţii s-a lovit de reticienţa intevievatelor. Chiar dacă cele mai multe dintre acestea nu au contestat capacitatea femeilor de a face faţă cu succes provocărilor rezultate din desfăşurarea de activităţi în aceste domenii, calităţile care ar recomanda o femeie în astfel de domenii de activitate vizau implicit şi capacitatea de a face o distincţie calară între viaţa de familie şi cea profesională, orice abordări contrarii fiind văzute ca deviaţii de la profesionalism⁵⁸⁸.
Construcţia şi deconstrucţia diferenţelor - domenii de activitate mai potrivite pentru femei ?

Un alt aspect abordat în cadrul calupului de întrebări referitoare la muncă plătită a fost cel legat de proiectarea anumitor preferinţe legate de domeniile în care ar trebui să activeze femeile, dar şi bărbaţii. Principalele întrebări în jurul cărora s-au închegat discuţiile cu privre al această problemă au fost „Credeţi că există anumite domenii în care ar fi de preferat să lucreze femeile? Dar bărbaţii?”. Aşteptările mele cu privire la răspunsurile ce urma să le primim erau oarecum setate în urma diverselor lecturi avute pe această temă, mai exact aşteptam răspunsuri care să întărească şi mai mult linia de demarcaţie între domeniile masculinizate şi cele feminizate şi la fixarea prescriptivă a femeilor în domenii ca sănătatea şi educaţia, în birouri scriind hârtii şi răspunzând la telefoane, în cantine, restaurante şi hoteluri şi eventual în agricultură. Am avut aici în vedere două fenomene ce pot contribuii la această delimitare pe de o parte diviziunea public – privat aşa cum este ea preluată şi criticată din perspectivă feministă⁵⁸⁹, diviziune ce asociază femeile cu anumite categorii de ocupaţii ce sunt direct legate de îngrijire şi educaţie şi care este potenţată de asumarea rolurilor de gen tradiţionale din perspectiva lor de modelatoare a comportamentelor, iar pe de altă parte de perceperea discriminării ocupaţionale ca normalitate⁵⁹⁰. Peste toate acestea putem suprapune socializarea de gen care permite, într-o anumită măsură, transferarea acestui model de reprezentare a realităţii de la o generaţie la alta⁵⁹¹.

Aveam şi unele urme de îndoială, mai ales gândindu-mă la faptul că cercetarea se desfăşura într-o zonă în care femeile au intrat masiv pe piaţa muncii în perioada comunistă şi în domenii care nu erau din categoria celor enumerate mai sus, ci dimpotrivă ele erau sudore, electriciene, tractoriste, lucrătoare în construcţii, manipulau utilaje grele etc. Aceste îndoieli mi-au alimentat şi curiozitatea generată inevitabil de abordarea teoretică pe care am propus-o în această lucrare şi care pune accent pe scoaterea la lumină a felului în care indivizii, femeile din zona Hunedoara de acestă dată, construiesc şi semnifică realitatea.

Pe scurt, discuţiile purtate în jurul întrebărilor menţionate mai sus se pot împărţi în două mari categorii, numai una din acestea fiind direct conectată cu felul în care personal mă aşteptam să răspundă intervievatele. În prima categorie putem încadra răspunsurile care confirmă mai degrabă teoriile structuraliste, în condiţiile în care acceptăm patriahatul ca fiind o structură. Acestea sunt răspunurile care se încadrează în grila tradiţionalist-patriarhală a diviziunii muncii şi implicit a domeniilor în care trebuie să lucreze femeile şi bărbaţii. Aflăm astfel că cele mai potrivite domenii în care să lucreze femeile sunt sănătatea, educaţia, în general muncile uşoare şi curate care nu lezează ci dimpotrivă pun în valoare feminitatea. Cu privire la această categorie, consider important de menţionat şi faptul că am încadrat aici răspunsurile persuasive şi mai ales care nu au fost urmate de explicaţii suplimentare sau ale căror explicaţii se legau de prezentarea dihotomică a masculinului şi femininului⁵⁹², fapt ce scoate în evidenţă convingerile ferme cu privire la „normalitatea” acestei configurări.

„Păi normal că sunt domenii diferite pentru bărbaţi şi pentru femei. Nu văd o femeie să lucreze unde nu este o treaba de femeie, nu cred ca îşi are rostul, deci ar trebui să lucreze unde sunt femei. Să lucreze la croitorie, la bucătării, nişte domenii în care trebuie să lucreze o femeie. Un bărbat trebuie să muncească undeva unde e o munca mai dură.”⁵⁹³

„De exemplu, meseria de asistent medical este pentru femei. Nu spun că bărbaţii nu fac faţă, dar nu au sunt anumite calităţi (care sunt specifice femeilor şi de care ar avea nevoie în meseria asta) blândeţea, sensibilitatea, partea asta emoţională. Bărbaţii prin structura lor sunt sexul puterninc.”⁵⁹⁴

“Anumite domenii, da - învăţământul şi sănătatea cred eu ca sunt chestii care cel mai bine se pot afirma pentru că au mai multă răbdare, mai mult tact câteodată, cel puţin cu o persoana bolnavă cu un copil trebuie să ai un pic de răbdare şi un pic de tact. Bărbaţii, muncă brută, chestii tehnice. Eu nu m-aş fi văzut niciodată cu o surubelniţă în mână, cu un creion, cu o seringa cu orice altceva da, dar cu o surubelniţă nu.”⁵⁹⁵

În cea de-a doua categorie am încadrat răspunsurile care făceau referire la diferenţe ca fundament pentru domenii diferite de lucru pentru bărbaţi şi femei, diferenţe care însă erau acceptate ca fiind construite şi care puteau fi demontate dacă femeile îşi doreau cu adevărat să practice meserii destinate tradiţional bărbaţilor. Mai mult decât atât, diferenţele erau uneori menţionate în favoare activării femeilor în anumite domenii de activitate, iar printre aceste domenii unele, nu de puţine ori meţionate, au fost cele legate de administrarea bunurilor publice.

„(e mai greu să lucreze) la aviaţie sau ce minuni din astea, dar nu e ceva imposibil. Dar acuma eu am şi vârsta care o am, dar dacă în politică ar fi mai multe femei ar fi foarte bine. O femeie nu poate fi uşor coruptă, poate şi frica asta să rişte nişte chestii e mai mare decât la bărbat, dar şi ca mod de gospodărire a banului, a unei localităţi. Eu am întâlnit în controalele care le-am facut unde era la al patrulea mandat primăriţă, de la revoluţie şi până anul trecut, a fost jos pălăria. Am găsit prin hotărâre de consiliu stabilit că dacă persoana din localitate nu curaţă în faţa casei e pasibilă de amendă. Şi dimineaţa după ce treceau vitele să iasă să îţi cureţe. Persoanele care benefciau de ajutor social aveau stabilit un număr de ore la curăţat, tot ce se poate face pentru comunitate şi nu plătea asta. Era cineva care mergea şi făcea pontajul, verifica... lucru care nu prea l-am întâlnit.”⁵⁹⁶

„Eu cred că o femeie se poate descurca în aproape orice domeniu, poate că aţi observat că sunt atâtea femei care lucrează în construcţii şi în domenii foarte grele şi se descurcă la fel de bine ca un bărbat sau poate chiar mai bine. Deci eu cred că o femeie se poate descurca în orice domeniu, aproape orice domeniu, dacă vrea.”⁵⁹⁷

„Poate că munca brută, grea, e mai nepotrivită femeii. Dar, în rest, nu prea. Nu consider că poate fi făcută o catalogare – muncă pentru femei, muncă pentru care femeia nu este făcută. Mă gândesc că mai nepotrivit ar fi domeniul forestier de exemplu, munca brută ce presupune mai mult efort fizic.”⁵⁹⁸

„În primul rând foarte uşor pentru o femeie, un loc de muncă uşor. Deci să nu fie obligată să facă acelaşi lucru ca un bărbat, că nu se poate, nu se poate aşa ceva, să lucrezi tu ca bărbat. Bărbatul, chiar dacă eşti în colectivitate cu bărbat, bărbatul ar trebui să protejeze femeia, chiar dacă eşti numai colegă, eu aşa zic. Ar trebui o femeie să ai un loc de muncă uşor, bine plătit, pentru că oricum suntem femei şi mai avem, pe lângă faptul că avem un servici avem alt servici acasă, plus îngrijirea, educaţia copiilor!.⁵⁹⁹

„Eu poate nu aş putea (să lucrez în orice domeniu) că eu îs mai slabă de înger, dar sunt femei care sunt foarte curajoase şi sunt capabile şi deştepte, au pregătire şi sunt să ştiţi mai conştiincioase. Indiferent în ce domenii sau instituţii ar fi sunt mai corecte, sunt mai ... altfel îşi organizează treburile. Bărbaţii sunt mai altfel. Nu, nu, nu! Sunt femei, multe femei care merită să lucre indiferent unde şi chiar unde ar fi munci pentru bărbaţi, şi de condus, şi de organizat, orice, orice.”⁶⁰⁰

Aflăm aşadar din această a doua categorie de răspunsuri că femeile intervievate sunt conştiente pe de o parte de diferenţele biologice dintre femei şi bărbaţi, cea mai fecventă referire fiind cea legată de diferenţele de forţă fizică, iar pe de altă parte de diferenţele construite, dar în acelaşi timp şi de posibilitatea de a le deconstrui pe cele din urmă. Discursul cu privre la diferenţe face de asemena trimitere şi la ceea ce Mihalela Miroiu numeşte experienţe femeieşti şi experienţe feminine⁶⁰¹, aşa cum se observă şi în ultimul fragment de interviu prezentat. Putem vorbi pe de o parte de asocierea femeilor cu domenii de activitate care să asigure un anumit grad de confort, de multe ori chiar strict de confort fizic (femeile nu ar trebui să lucreze în frig, afară, pe teren), făcând trimitere la experienţa naşterii şi la necesitatea îngrijirii corpului în virtutea acestei experienţe, iar pe de altă parte la domenii de activitate care să ofere un program flexibil, o muncă mai uşoară şi mai puţin solicitantă în virtutea faptului că femeile duc şi povara muncilor casnice şi de îngrijire.

6. 2 Experienţa trăită a muncilor casnice şi a îngrijirii

Din subcapitolul anterior putem trage concluzia că munca plătită are un rol important în viaţa intevievatelor, cele mai multe dintre ele având un istoric ocupaţional bogat, fie legat de un singur loc de muncă, fie de mai multe, continuitatea în muncă fiind accentuată şi pusă în valore în timp ce, de obicei, povestirile despre perioadele de întrerupere a muncii plătite erau însoţite de justificări suplimentare. Vorbim deci de femei active, implicate constant şi suţinut în acitivtăţi generatoare de venituri pentru familie, dar şi pentru ele ca individe. Mai mult, munca plătită este valorizată în virtutea capacităţii de a genera o formă de independenţă economică faţă de soţ şi/ sau alţi membri ai familiei, dar şi ca o sferă în care femeile se pot manifesta ca profesioniste, ca cetăţene contribuind la generarea de bunăstare nu numai pentru familie, dar şi pentru comunitate şi pentru societate în ansamblul său. Ele au posibilitatea de a-şi dezvolta abilităţile, de a se angaja în domenii care le satisfac dorinţele legate de stima de sine, de respect şi recunoaştere socială. Nu în ultimul rând, munca plătită este asociată cu generarea de capital social în cadrul reţelei de colegi, capital social valorizat şi utilizat atât în probleme strict legate de locul de muncă, dar şi în afara acestora.

Până acum tabloul prezentat pare a fi decupat dint-un text de teorie socialistă cu privire la emancipare prin muncă şi „producţie socială” a femeilor⁶⁰². Totuşi, această imagine este incompletă în măsura în care nu punem în discuţie şi aspectele legate de muncile casnice şi de îngrijire, mai exact dacă nu ne pune următoarele întrebări : având în vedere această modalitate de raportare şi înţelegere a muncii plătite, ce se întâmplă cu muncile casnice şi de îngrijire din familie ? Există o legătură între independenţa percepută ca efect al accesului pe piaţa muncii şi felul în care se configurează nucleul patriarhatului în familie - diviziunea muncii în funcţie de rolurile de gen ? Mai exact, ce se întâmplă cu muncile casnice şi de îngrijire în familiile acestor femei care vorbesc atât de firesc despre emanciparea prin muncă ?

Dincolo de a găsi în interviuri răspunsuri la aceste întrebări şi de le prezenta, îmi propun în cele ce urmează să pun în evidenţă felul în care starea de fapt, prezentată în prima parte a acestui subcapitol, capătă seminificaţii în viaţa intervievatelor. Mă interesează în acest sens felul în care rolurile de gen şi promovarea unor valori patriarhale afectează capacitatea femeilor a de acţiona autonom şi autoreflexiv pentru ca, ulterior, să folosesc aceste elemente în construirea unui argument cu privire la impactul unor astfel de constrângeri asupra practicii cetăţeniei.

Enikö Vincze scrie în lucrarea sa Diferenţa care contează: „Însă oricum s-ar motiva, recunoaşterea nevoii şi posibilităţii ca femeia să câştige venituri din activităţile prestate pe piaţa muncii nu este neapărat dublată de schimbarea percepţiilor culturale despre tradiţionala diviziune a muncii în cadrul familie”⁶⁰³. Această afirmaţie este valabilă şi pentru cercetarea de faţă. Voi face în cele ce urmează scurtă prezentarea a felului în care se structurează realitatea muncilor casnice şi a îngrijirii în acest studiu de caz.

„Eu mă ocup de toate (treburile casnice), dar mă mai ajută şi soţul din când în când”

Aşa cum spunea şi Vincze, faptul că femeile au acces la munca plătită şi faptul că această activitate poate fi privită ca o potenţială sursă de capacitarea are efecte minimale la nivelul asumării rolurilor de gen legate de muncile casnice şi de îngrijire. Mai exact, femeile continuă să „execute” cea mai mare parte a acestor munci în virtutea normelor şi valorilor cultural-patriahale⁶⁰⁴ care le plasează pe acestea ca principale gensionare a gospodăriilor, dar şi ca principale furnizoare de servicii de îngrijire.

Întrebările prin care am adus în discuţie aspectele legate de muncile casnice şi de îngrijire fac parte din setul clasic care vizează aceste aspecte, însă subiectul a fost abordat în două etape. Mai exact, în prima etapă intervievatele au fost întrebate cine se ocupă în gospodărie de gătit, călcat, spălat, curăţenie, creşterea, îngrijirea şi educaţia copiilor, dar şi de îngrijirea presoanelor în vârstă din familie. Am urmărit astfel să punem în evidenţă felul în care intervievatele se referă la aceste aspecte, în condiţiile de minimă constrângere, fără a introduce în mod explicit variabila gen în întrebări. În cea de-a doua etapă am o introdus variabila gen, forţându-le pe intervievate să prezinte divizunea muncii în familie în funcţie de rolurile de gen. Întrebarea care a punctat această a doua etapă a procesului de colectare de informaţii: „Dar soţul dvs. cu ce se ocupă în familie?” Modelul dominant rezultat din această modalitate de structurare a întrebărilor pare a fi valabil indiverent de vârstă şi se poate rezuma la fraza „Eu mă ocup de toate (treburile casnice), dar mă mai ajută şi soţul din când în când”.

„(La dumneavoastră în familie cine se ocupă de treburile casnice?) De treburile casnice eu mă ocup şi am ceva ajutor din parte mamei. (De îngrijirea copiilor, educaţie?) Da şi de îngrijirea copiilor şi educaţie, eu mă ocup.(De mers la şedinţe?) Doar eu. (Dacă aţi avut bătrâni bolnavi în familie cine s-a ocupat de ei?) Păi de obicei, femeile se ocupă şi de problemele acestea, cazuri foarte grave în familie de îmbolnăviri nu am avut, deocamdată părinţii sunt la o vârstă în care nu au probleme foarte grave, dar eu cred că tot eu va trebui să mă ocup şi de asta când va veni timpul [...] Eu mă ocup de toate. În momentul în care nu mă simt foarte bine, pentru că am avut o intervenţie chirurgicală, am pe cineva, o doamnă, care-i foarte... exact la pretenţiile mele, îi dau un telefon şi mă ajută, ea fiind casnică. [...] (soţul) M-ajută, ştiu eu, găteşte. Mama lui fiind în tinereţe bucătăreasă a învăţat multe lucruri de la ea şi mai găteşte. De exemplu un gulaş specific, că-i maghiar sau o mâncare mai tradiţională. Altfel... e destul de comod”.⁶⁰⁵

„(Cine se ocupă de treburile casnicie la dvs în familie?) La noi în familie amândoi. Deci dacă eu am nevoie de ajutor la bucătărie soţul meu întotdeuna este disponibil, întotdeauna mă ajută. Dacă vreau să fac de exemplu sarmale, care se fac mai greu, soţul meu este dispus şi mă ajută, dacă trebuie să facem cumpărături, de exemplu mâine ies de la lucru la ora de ..., mă aştepţi, facem cumpărăturile. E totul ok, mă ajută.”⁶⁰⁶

„Eu cred că trebuie şi el (soţul) implicat în tot. El trebuie să ştie că nu este zahăr, că nu este sare, el trebuie să ştie, că mâine zi facem curaţenie, trebuie să ştie că copii nu au încălţăminte, el trebuie să fie implicat în toate treburile casei, trebuie să ia parte. (La dvs. în familie aşa a fost?) Aşa a fost, da. Eu l-am implicat în tot ce s-o putut”.⁶⁰⁷

„(Treburile casnice cine le făcea la dumneavoastră în familie?) La început numai eu, după aia mai încoace amândoi. Mai demult bărbaţii ştii că nu făceau nimica, acuma se mai implică şi bărbaţii mai mult [...] Acuma vremurile s-au schimbat şi bărbaţii mai lucră şi ei prin casă. Nu numai la mine, peste tot.”⁶⁰⁸

Această modalitatea de raportare la muncile casnice şi de îngrijire se regăseşte constant pe parcursul interviurilor. Aflăm aşadar că responsabilitatea acestor munci revine femeilor⁶⁰⁹. Femeile sunt cele care se ocupă de spălat, gătit, călcat, creşterea, îngrijirea şi educaţia copiilor, îngrijirea vârsnicilor şi bolnavilor din familie. Faptul că bărbaţii ajută uneori la realizarea acestor activităţi nu schimbă cu nimic responsabilitatea femeilor în aceste domenii, ele continuând să fie cele care contribuie fundamental la organizarea familiei şi la generarea condiţiilor de funcţionare a acesteia.

Interesant este că această configurarea a rolurilor de gen în raport cu muncile casnice şi de îngrijire se transformă într-un avantaj exponenţial pentru bărbaţii care, din când în când, mai dau o mână de ajutor în bucătarie. Pe principiul bunurilor rare, discursul intervievatelor este deformat în evaluarea contribuţiei pe care o au aceştia în familie. Astfel, ajutorul ocazional este prezentat de cele mai multe ori ca un parteneriat real în familie. Vorbim de un efect contradictioriu al micilor schimări de roluri de gen, schimbări care în contextul unei lumi profund patriarhale sunt hiper-valorizate de cele care sunt sistematic dezavantajate de această configurare a realităţii, adică de femei. În acest sens se poate observa uşor, din discursurile prezentate mai sus, că referirile iniţiale la diviziunea muncii în familie aduc în prim plan parteneriatul – ne ocupăm amândoi, împreună facem treburile casnice, şi soţii trebuie să se implice – însă pe măsură ce discursul se conturează putem observa că, de fapt, contribuţiile bărbaţilor sunt minore având în vedere volumul şi constanţa muncilor gospodăreşti şi de îngrijire, că ei sunt implicaţi în treburile casnice mai degrabă în situaţiile în care principalele prestatoarea ale serviciilor sunt depăştie de volumul de muncă.

Mai exact, povara dublei zile de muncă este susţinută şi de bărbaţi, de cele mai multe ori în condiţiile în care ea nu poate fi susţinută numai de femei. Aflăm astfel, din relatările intervievatelor, că bărbaţii participă în general în gospodărie realizând activităţi ce ţin de realizarea cumpărăturilor, de curăţenie - dar mai degrabă atunci când este vorba de curăţenie generală (proces care necesită forţă fizică). De asemenea, se întâmplă şi să mai gătească, de obicei ceea ce le face plăcere, dar ei gătesc totuşi pentru copii atunci când mama sau bunica nu sunt acasă sau nu pot să o facă. Însă aceste activităţi sunt ocazionale, rare aş putea spune cu excepţia, poate, a cumpărăturilor care se fac, de asemena, sub atenta coordonare a femeilor.

Maria Bucur, într-un lucrare scris pe seama acestei cercetări Citizenship, Gender, and the Everyday in Romania since 1945: Work and Care, se referă la acestă valorizare excesivă a muncilor casnice realizate de bărbaţi, punând în evidenţă în acelaşi timp faptul că femeile facilitează şi contribuie astfel la reproducerea diviziunii de gen a muncilor casnice⁶¹⁰.

„Când cum eram la sapă, o tocană de cartofi a mai făcut şi soţul sau îi pregăteam şi îi spuneam: uite fierbi carnea asta sau aşa , făcea. Aşa mă ajută. Asta când eram plecată, dar când îs acasă nu-l las eu pentru că nu îmi place cum face”⁶¹¹.

Vincze face şi ea referire la acest aspect când se vorbeşte despre preocupările reduse ale bărbaţilor în sfera casnică explicate prin faptul că femeile au un spirit mai pragmatic, au mai multă îndemânare, sunt mai de încredere în ceea ce priveşte gospodărirea şi îngrijirea⁶¹². Femeile par astfel a fi complice la perpetuarea propriei expolatări în familie, iar acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât ele sunt conştiente de dubla zi de muncă, cât şi de modelul partenerial al relaţiilor în familie.

Un element care ne-ar putea ajutat în înţelegerea unei acestei modalităţi de percepţie a realităţii constă în distincţia normal-normativ pe care o face Martin Hollis⁶¹³. Am putea vorbi în acest context de efectul pe care îl are simplul act al intervieării, al intrării în sfera intimă a vieţii de familie care se poate manifesta prin raportarea la o sferă a normativului, a modelelor dezirabile, a valorilor morale, modele care de această dată nu se suprapun cu normalitatea trăită şi cu performarea rolurilor de gen. În această ecuaţie trebuie să introducem şi elementele culturale care aduc în discuţie, aşa cum aminteam şi mai sus, viziunea idealizată a familiei originată în tradiţie⁶¹⁴ care aduce o constrângere suplimentară ce poate fi identificată în interviuri, constrângerea legată de tabuul e a vorbi rău despre propria familie. Acest tabu este cred cel mai bine exprimat în zicala tradiţională românească „Rufele murdare se spală în familie” care delimitează clar spaţiul public de cel privat⁶¹⁵ şi care impune astfel perpetuarea idealizarii familiei ca spaţiu al armoniei şi înţelegerii. Vorbim aşadar de două planuri care în acest caz nu se suprapun, dar care, în virtutea conştientizării valorii morale a normativităţii, sunt unite forţat şi neconvingător. Efectele sunt hipervalorizarea contribuţiilor casnice ale bărbaţilor, dar şi găsirea unor explicaţii care să susţină asumarea auto-refelxivă şi deci autonomă a acestor sarcini de către femei. Totodată, această manifestare poate fi interpretată şi ca o formă de evitare a disonanţei rezultate din distingerea între cele două planuri, cel al normalităţii trăite şi cel al normativităţii dezirabile.

Ironia discursului – o modalitate de semnalizare a auto-reflexivităţii.

Cu toate că acesta este modelul dominant în ceea ce priveşte muncile casnice şi de îngrijire, mai sunt şi alte aspecte care consider că merită amintite în acest context. Unul dintre ele este legat în principal de ironia discursului cu privire la participarea bărbaţilor la treburile casnice şi este susţinut foarte bine de elementele de para-limbaj şi de limbaj mimico-gestual⁶¹⁶. Această modalitate de transmitere a mesajelor cu privire la contribuţiile bărbaţilor în gospodărie pune în evidenţă pe de o parte normalitatea absenţei lor de la astfel de activităţi, iar pe de altă parte conştientizarea şi asumarea reflexivă de către femei a poziţiei de principale furnizoare de servicii în familie.

(Cine se ocupă de treburile casnice, de gospodărie?) Depinde, dar în general pot să spun chiar împreună aşa. Adică nu exclusiv numai eu sau numai soţul, mai face şi el. (Şi mai degrabă ce activităţi faceţi dumneavoastră, ce activităţi face soţul dumneavoastră?) Eu fac de mâncare, el duce gunoiul, aspira, chestii de astea. Le împărţim în general (râde) (Cine se ocupă de îngrijirea copiilor?). În general mai mult eu pentru că el este mai mult timp plecat. Vine târziu, ca să spun aşa, de la servici. (râde)”⁶¹⁷

„Păi treburile de casă eu le făceam cu mama bineînţeles, dar am avut foarte mare ajutorul. Când veneam la serivici la ora 2, când eram de dimineaţă, totul era gata, mâncarea, copiii veniţi de la şcoală sau grădiniţă când erau mai mici [...]. Eu până la 42 de ani n-am făcut mâncare, cât a trăit mama, şi am fost foarte mult ajutată şi îmi lipseşte foarte mult. (Soţul dumneavoastră cum vă ajută?) El, mă ajută acum (râde) la bătrâneţe mă ajută cu cumpărături, îi fac lista şi merge şi face, merge cu maşină şi face cumpărături, cu asta mă ajută. În casă cu altceva, nu se pricepe”.⁶¹⁸

Din discursuri rezultă nu numai că aceste femei sunt auto-reflexive ci şi că operează permanent cu cele două planuri amintite mai sus, că sunt capabile să le identifice ca atare, să se poziţioneze critic cu privire la acestea, dar mai ales că ele prezintă folosind ironia şi felul în care femeile reduc disonanţa expolatării în familie apelând la trucuri prin care îşi explică şi explică celorlalţi logic această configurare a realităţii.

Vorbim aşadar de femei care sunt sunt conştiente de felul în care sunt structurate relaţiile de gen în familie, de structurarea relaţiilor de putere şi, mai mult decât atât, de anormalitatea acestei configurări. Pornind de aici şi în virtutea imaginii idealizate de origine tradiţională a familiei, care se manifestă ca o constrângere culturală şi care impune familia perfectă - perfecţiune de care sunt responsabile în principal femeile, „eu aşa zic, că femeia face atmosfera în casă”⁶¹⁹ – discursul se modelază mai degrabă pe modelul dezirabil de familie şi nu pe cel existent. Cu toate acestea ironia demontează această construcţie şi lasă să se întrevadă realitatea percepută de intervievate, acceptată ca atare dar, foarte important, şi faptul că această realitate este contestată.

Tabloul conştientizării inegalităţilor în familie este completat, dincolo de prezentările ironice, şi de experienţele dureroase trăite ca urmare a constrângerilor partiarhale, de povestirile despre auto-sacrificiul pentru familie şi mai ales pentru copii, despre eforturile făcute de a fi şi mamă, tată şi prieten pentru aceştia.

„[...] eu trebuia să fac şi activitatile de casă, casnice, trebuia să mă duc şi la radio şi când veneam acasă, în chiuveta mea erau vase nespălate. Aşa încep problemele cu micile discuţii despre gospodărie. Acolo încep primele dezacorduri, acolo se nasc probabil primele diferenţe, acolo începi să nu mai simpatizezi cu atitudinea celuilalt, în momentul în care celălalt nu înţelege câtă muncă, cât efort, cum femeia este supusă. Am fost ani de zile (supusă) …. mi s-a părut ca eram agresată de atatea probleme, pentru ca erau multe, pentru că la serviciu nu te înţelege nimeni, tu trebuie să faci acolo faţă, să faci faţă la toate situaţiile, să te comporti ca un bărbat. Cand vii acasă să te comporţi ca o femeie, femeie de pe vremea lui Ludovic, să faci tu totul”⁶²⁰. 

„Destul de greu m-am descurcat şi mie mi se pare că [...] această dublă calitate pe care şi-o asumă o mamă şi zice „eu trebuie să fiu şi mamă şi tată” te situează undeva deasupra şi poate că n-am dezvoltat o relaţie de prietenie chiar atât de bună cu copii mei [...] mie mi se pare că n-am putut pastra acea relaţie foarte, foarte caldă în care copiii se simtă foarte bine, pentru că mie mi s-a părut că e nevoie şi de autoritate şi de prietenie şi probabil ei au înţeles mai degrabă autoritatea (zâmbeşte) decât prietenia. Aşa îmi explic eu”⁶²¹.

Cele două tipuri de discurs se completează, iar dacă ironia lasă mai mult loc interpretării, atunci când povestirile sunt clare, însoţite de exemple şi nu de puţine ori de argumente în favoare poziţiei dezavantajoase pe care femeile o au în famile, relatările sunt despre fapte, iar faptele sunt greu de contestat. Ingredientele care dau consistenţă acestor prezentări ţin de aspectele clasice ale muncilor casnice, aspecte legate de rutina, lipsa de satifacţii, invizibilitatea şi nevalorizarea acestor munci.

Moştenirea generaţională a muncilor casnice şi de îngrijire – reţele de sprijin între femeile din familie. În toată această luptă cu povara dublei zile de muncă, apare constant un personaj care nu numai că ajută, dar al cărui ajutor ar fi fost indispensabil în realizarea celor două activităţi, munca plătită şi treburile casnice şi de îngrijire. Aşa cum este uşor de bănuit aceste personaj este de cele mai multe ori tot o femeie, mamă sau soacră, şi doar uneori un bărbat. În general însă, apariţia celor din urmă în sfera muncilor casnice sau a îngrijirii se realizează doar în condiţiile în care nu mai există o altă femeie în familie care poate prelua aceste sarcini, mai exact când din familia extinsă nu există mama sau bunica, aşa cum şi bărbaţii în calitatea lor de soţi sau taţi ajută doar în măsura în care soţiile şi mamele nu reuşesc să se descurce singure.

„Şi am trăit împreună cu soacra şi soacra o fost o femeie foarte harnică, vrednică aşa şi să ştiţi că multe am învăţat de la ea. Şi cum se zice în popor, furăm meseria, furi toate. Deci multe am învăţat de la ea. Poate ea le spunea pe moment, poate ... că tineretul aşa este, dar multe am învăţat de la ea şi special de la mama ei. Mama ei a trăit 98 de ani şi o stat cu mine, eu am întreţiunut-o. După ce o murit soţiul şi soacra o sta la mine 8 ani. O fost o bătrână extraordinară, o înţelepciune o fost la femeia aceasta. Ea a învăţat să citească din Biblie, o fost o femeie extraordinar de credincioasă şi cu fircă de Dumnezeu aşa. [...] M-o ajutat foarte mult soacra, dar sâmbăta îmi făceam restul treburilor. Bine că mă ajuta ea, mâncare şi asta... dar mai spălam nişte lucruri, mai o curăţenie mai mică mai făceam şi cu soţul. (De copil cine s-a ocupat?) Tot noi şi soacra lucra pe schimburi şi perioada aceea şi aveam o vecină care vedea de ea până venea soacră-mea şi pe urmă după ce veneam noi de la servici, vedeam noi. Pe urmă o fost la grădiniţă, la şcoală.”⁶²²

“Vă spun că am mai făcut şi casa mai mult singură decât împreuna. Pentru că acasă la ţară am făcut fundaţia, pe urmă o plecat (soţul) când fiică’mea avea un an, un an şi o lună, o plecat în Polonia de la servici. Şapte luni am stat cu doi copii, cu doi bătrâni şi casa numai fundaţia şi nu am mai putu face nimic. După şapte luni când s-a întors - în timplul ăsta eu primeam salariul lui aicia, el primea acolo şi eu primeam aicia, dar eu stăteam, îmi lăsam bani cât să am pentru copii, iar la ţară aveam din gradină, aveam vacă cu lapte, oi, aveam păsări şi banii i-am pus la CEC- când o venit înapoi am putut să construim casa. Dar, cum? Mă ajutau părinţii mei, mama făcea mâcare pentru zidarii care erau, iar eu cu tata făceam maldărul ală şi caram cu găleţile că mă mir cum am ajuns până acuma cât am cărat. Iar soţul venea acasă şi nu stătea trei zile, că venea maşina producţiei după el. Şi atunci mai mult eu cu părinţii mei pentru că am fost lângă ei.”⁶²³

„Când era copilul mic deci doi ani de zile am stat acasă şi am avut grijă de el şi pe urmă am avut noroc că stăteam cu soacra şi o perioadă de un an de zile a avut grijă dânsa de el şi pe urmă de la trei ani l-am dat la grădiniţă.”⁶²⁴

Cert este că transpare din interviuri sentimentul împărtăşirii unei cunoaşteri comune a poverii muncilor casnice şi de îngrijire pe care o partă aceste femei. Bunicile de acum sunt conştiente de valoarea ajutorului pe care l-au primit de la mamele şi soacrele lor şi ajută la rândul lor tinerele mame şi soţii.

Putem vorbi de realizarea unor reţele de sprijin în familie, reţele activate de femei şi pentru femei cu scopul reducerii constrângerilor generate de impunerea performării rolurilor de gen⁶²⁵. În acelaşi timp putem vorbi şi de performarea dublei zile de muncă de o mare parte a femeilor – perioada activă pe piaţa muncii prin prestarea serviciului şi a activităţilor casnice şi de îngrijire, iar pe perioada pensionării din activităţi casnice şi de îngrijire prestate pentru cel puţin două familii, cea de bază şi cea/ cele a/ale copilului/copiilor. Aceste reţele de sprijin sunt extinse dincolo de familie atunci când au loc diverese evenimente, nunţi, botezuri, înmormântări – mai ales în rural – ceea ce ne-ar putea conduce către deconstrucţia tezei inexistenţei surorităţii femeilor⁶²⁶.

Vorbim aşadar de generarea de alternative care să reducă efectele negative ale dublei zile de muncă, dar care în aceleşi timp să asigure performarea la cotele impuse de normalitatea asumării rolurilor de gen tradiţionale. Este important totuşi de subliniat faptul că formarea acestor reţele de ajutor între femei nu are ca scop lupta împotriva normelor patriarhale, cum am putea crede, ci dimpotrivă eforturile se fac în virtutea asumării ca normalitatea a acestei stări de fapt şi în virtutea apariţiei unor constrângeri suplimentare, cum ar fi realizarea unor munci plătite. Aşadar, aceste femei se adaptează la mediul patriarhal în care trăiesc, dar în acelaşi timp modelază acest mediu în conformitate cu nevoile şi aşteptările lor⁶²⁷. Mai mult, această normalitate este unca care se manifestă ca o structură constrângătoare şi care, chiar dacă în disonanţă cu normalitatea individuală – am în vedere aici auto-reflexivitatea şi conştientizarea modelului normativ - , are capacitatea de a se impune şi mai ales de a impune perpetuarea sa.
Ce este personal nu este politic – sau despre normalitatea patriarhală şi lipsa politizării intereselor. Acestă modalitate de structurarea a relaţiilor de gen atât în familie, cât şi în imediata apropierea a acesteia, adică în comunitate, aduce în discuţie un aspect despre care am discutat tangenţial şi în capitolul dedicat analizei percepţiilor cu privire la perioada comunistă, şi anume slaba politizare a intereselor. Chiar dacă formarea acestor reţele de ajutor, fundamentate în esenţă pe conştientizarea împărtăşirii unor experienţe comune, este benefică pentru femei ea este, în acelaşi timp, şi colportoarea perpetuării rolurilor de gen tradiţionale în care femeile sunt cele care realizează cea mai mare parte a muncilor casnice şi de îngrijire⁶²⁸. Mai mult decât atât, aceste reţele, funcţionale de altfel, contribuie şi la întărirea diviziunii public – privat, în sensul ei rezultat în urma deformărilor generate de structura patriarhală⁶²⁹, dar şi la atomizarea intereselor. Când vorbesc despre atomizarea intereselor am în vedere, nu atât lipsa conştientizării unor interese comune – cum spuneam, aceasă conştientizare manifestându-se în crearea acestor reţele de sprijin reciproc între femei – cât lipsa conectării acestora cu sfera politică, fapt ce scade potenţialul lor de a face obiectul unor acţiuni guvernamentale transpuse în politici publice⁶³⁰.

Potenţialul conştientizării intereselor comune este dezamorsat de rezolvarea diverselor probleme generate de urmărirea intereselor în familie şi eventual în comunitatea apropiată. Mai mult decât atât, nepolitizarea este potenţată aşa cum spunem mai sus, şi de distincţia public – privat ce face parte din ingredientele de bază ale normalităţii patriarhale şi care întăreşte bariera între personal şi politic. Ceea ce este personal este deci privat şi non-politic, iar conştientizarea intereselor comune nu are în acest caz puterea de a se manifesta eliberator în sensul contestării patriarhatului sau măcar în sensul impunerii pe agenda publică a intereselor de gen ci, din contră, se manifestă în sensul perpetuării constrângerilor prin crearea unor mecanisme alternative de promovare a intereselor, dar care se încadrează în normalitatea rolurilor de gen tradiţionale.

6. 
   3 Decizii şi relaţii de putere în familie - autonomie sau dependenţă
   

Am văzut din cele prezentate mai sus că normalitatea patriarhală continuă să domine în raport cu normativitatea relaţiilor de gen parteneriale şi cu auto-reflexivitatea intervievatelor. Mai mult, auto-reflexivitatea generează conştientizarea unor interese comune ale femeilor, dar conduce aşa cum poate nu ne-am fi aşteptat, la perpetuarea diviziunii de gen a muncilor casnice şi a îngrijirii şi nu la contestarea normelor patriarhale. De asemenea, am discutat la începutul acestui capitol despre valorizarea muncii plătite şi de capacitatea ei de a genera o formă de independenţă pe fondul capacitării economice, dar şi pe fondul dezvoltării unor reţele de capital social care reduc dependeţa de bărbaţii din familie.

În acest context, este interesant de văzut ce se întâmplă cu deciziile în familie, cum sunt ele proiectate şi înţelese de intervievatele noastre. Pentru a testa posibilele legături între capacitarea economică şi capacitarea în familie a femeilor, întrebările din grila de interviu au făcut referire la modul în care se iau deciziile în familie, cum şi cine gestionează bugetul familiei dacă acesta există, cum şi cine ia decizii cu privire la educaţia copiilor.
„Banii îi ţinem împreună, deciziile le luăm împreună”.

Existenţa unui buget comun al familiei este starea de fapt prezentată în toate interviurile realizate în zona Hunedoara. Dincolo de asta, existenţa acestui buget comun implică şi gestionarea comună, în principal de câtre soţi⁶³¹, a acestuia. Vorbim aşadar de existenţa unui loc în casă (un sertar) în care cei/ cele care au venituri în familie depun banii pe care îi câştigă, bani care după aceea sunt folosiţi în comun de către toţi membrii familiei, pe principiul ‚fiecare îşi ia cât are nevoie şi pentru ce are nevoie’. Atunci când apar în economia familiei cheltuieli mai mari, deciziile cu privire la aceste cheltuieli se iau de comun acord în urma unor discuţii în care fiecare din soţi îşi expune argumenetele. Deciziile sunt luate astfel în favoarea interesului familiei,care este promordial şi care are valoare morală în sine, fiind considerat mai presus de orice interes individual.

„(Cum consideraţi că ar fi mai bine într-o familie, ca soţii să îşi ţină banii împreună sau separat?) Împreună, da normal. Deciziile tot timpul se iau împreună şi atâta timp cât nu ştii unul de altul nu mai eşti o familie. Ăsta e punctul meu de vedere.”⁶³²

„Împreună că atunci ştii să îi împarţi mai bine. Este net mai bine.”⁶³³

„Eu cred că într-o familie normal este ca banii să fie ţinuţi împreună şi fiecare să cunoască corect, să ştie exact bugetul familiei şi împreună să ia hotărârile, să împartă banii, să facă cheltuielile.”⁶³⁴

„Eu cred că banii trebuie ţinuţi împreună, într-un singur loc şi bineînţeles frâu liber. Adică dacă soţul meu ... să zic că eu sunt la lucru şi soţul meu doreşte să ia ceva, nu consider că este ceva foarte grav, zic eu, dacă merge la sertarul unde ne ţinem banii şi îşi ia ceva, sau poate vrea să beie o bere în după amiaza asta şi eu nu sunt acasă. Să fie înţelegere în casă, dacă e înţelegere eu cred că de la bani nu trebuie să pornească nici un fel de probleme.”⁶³⁵

„(La dumneavoastră în familie cine hotărăşte cu privire la bani, la casă, la educaţia copiilor?) Amândoi, întotdeauna am hotărât amândoi. ( Cum consideraţi că e mai bine să se ţină banii, împreună sau separat într-o familie?) Împreună, întotdeauna a fost împreună adică la noi, şi fiecare dacă a avut nevoie de ceva şi-a luat, dar împreună ne-am sfătuit şi ne-am ţinut bugetul.”⁶³⁶

Dincolo de funcţia primară de a genera bunăstare, gestionarea comună a resurselor, are şi o puternică funcţie simbolică prin care este marcată unitatea şi coeziunea familiei ca instituţie. Mai mult decât atât, fermitatea răspunsurilor, marcată nu de puţine ori de surpriza unei astfel de întrebări percepută uneori a fi uşor deplasată, subliniază şi mai mult că existenţa unui buget comun intră în normalitatea cea mai profundă a vieţii de zi cu zi a acestor femei şi face parte din ingredientele principale care alcătuiesc o familie încadrabilă în tiparele normalităţii, dar şi a normativităţii de această dată. Aşadar, dacă în cazul rolurilor de gen şi a diviziunii muncii în familie puteam distinge între un model normativ, dezirabil şi un model care descria normalitatea vieţii de zi cu zi, când vorbim de decizii în familie şi de gestionarea resurselor cele două planuri par că se suprapun. Tocmai de aceea, cazurile în care soţii îşi gestionează separat veniturile sunt văzute ca deviante şi contraproductive, mai mult, ca o trădarea a interesului familiei în virtutea interesului personal care, cu toate că nu este contestat a priori, este proiectat ca fiind inferior celui dintâi.

În multe dintre interviuri respondentele nu şi-au pus niciodată problema în termenii în care a fost formulată întrebarea, adică nu s-au întrebat niciodată cine, cât câştigă şi în funcţie de asta cum sunt alocate aceste venituri în familie. Premisa fundamentală de la care pare a se porni este aceea conform căreia generarea de venituri este o obligaţie, o responsabilitate faţă de familie, iar fiecare membru trebuie să facă eforturi pentru a-şi duce la îndeplinire cât mai bine această sarcină.

Această premisă pare a fi general acceptată, chiar dacă efectele unei astfel de gestionări nu sunt dintre cele mai eficiente. Mai exact, în această situaţie este importantă conştientizarea responsabilităţii şi îndreptarea eforturilor în sensul performării ei, iar problema pare a nu se pune strict în sensul eficientizării în sine a procesului de gestionare a resurselor şi de luare a deciziilor. Tocmai de aceea, chiar dacă unul din soţi nu este cele mai bun gestionar al resurselor, în virtutea faptului că făcând parte din familie se presupune implicit că şi-a asumat această responsabilitate, el/ ea continuă să aibă dreptul de a face acest lucru. Excluderea unuia din soţi de la acest proces, chiar şi pe criterii de eficienţă, este văzută astfel ca fiind deviantă, imorală şi periculoasă pentru familie.

Imaginea prezentată până acum pare a proiecta un cadru partenerial al gestionării resurselor şi luării deciziilor în familie. Vorbim de un buget comun, gestionat în comun de către soţii care iau deciziile în urma unor discuţii în care prioritar este interesul familiei⁶³⁷. Atât soţul cât şi soţia, în virtutea faptului că alcătuiesc o familie şi se presupune ca şi-au asumat această responsabilitate, au dreptul de a avea un cuvânt de spus în aspectele legate de deciziile în familie şi de gestionarea resurselor. Chiar şi în cazul în care, unul din soţi nu contribuie efectiv la bugetul familie, el/ ea este ia parte la luarea deciziilor şi are în acelaşi timp acces la acesta⁶³⁸.

Cu toate acestea, o asemenea configurarea a raporturilor de gen în accea ce priveşte gestionarea resurselor şi a deciziilor în familie, contrar celor prezentate până acum, ridică o serie de probleme care nu fac în mod special obiectul acestui studiu, dar asupra cărora doresc să atrag atenţia.

În primul rând, putem vorbi de constrângerea rolurilor de gen şi falsul parteneriat în ceea ce priveşte deciziile şi alocarea resurselor în familie. Principala întrebare care se pune acum este: ce se întâmplă cu sistemul de luare a deciziilor şi de gestionare a resurselor proiectat mai sus în situaţia în care, aşa cum am văzut în subcapitolele anterioare, vorbim de perpetuarea rolurilor de gen tradiţionale în care femeile sunt principalele furnizoare de munci casnice şi în acelaşi timp au devenit şi o sursă constantă de venituri în virtutea prestării de munci plătite? Mai mult decât atât, se poate desprinde din interviuri şi rolul esenţial al femeilor în educarea copiilor, dar şi acela de principale furnizoare a activităţilor legate de îngrijire a membrilor familiei, indiferent dacă sunt copii, adulţi sau vârstnici. Vorbim deci, cel puţin de responsabilităţi diferite pentru bărbaţi şi femei în familie, chiar de responsabilitatea mai mare a femeilor (munci casnice, de îngrijire şi educare a copiilor) faţă de bunăstarea familiei, tocmai în virtutea performării rolurilor de gen tradiţionale.

Totuşi, aceste diferenţe nu sunt percepute ca fiind importante atunci când vine vorba de decizii şi de gestionarea banilor în familie, situaţie în care funcţinează mai degrabă o logică anti-indivdualistă, chiar colectivistă a interesului comun al familiei, gestionat deopotrivă de membrii acesteia, în principal în virtutea statusului deţinut şi nu în funcţie de contribuţia efectivă la bunăstarea acesteia⁶³⁹. Şi evident că aici intervin aspectele legate de luarea deciziilor şi relaţiile de putere în familie, mai exact de conexiunea directă dintre acestea.

Simplu spus, această problemă se rezumă la a găsi răspunsuri valide la întrebarea: cum ar putea decide o persoană cu privire la un anumit aspect al vieţii de familie, în măsura în care acea persoană nu este responsabilă cu privire la acel aspect? Atenţie, această întrebare trebuie privită ca având aceleaşi implicaţii pentru ambele genuri, scopul ei nefiind nicidecum acela de a propune o logică de tip cantitativist în care deciziile să fie luate, eventual, prin raportare proporţională la contribuţiile aduse. Dimpotrivă, doresc să pun în evidenţă faptul că, simpla gestionare în comun a deciziilor şi a resurselor chiar dacă poate avea efecte în ceea ce priveşte dezvoltarea unor relaţii parteneriale între soţi, se poate construi de fapt ca un paravan care să mascheze inegalităţile din familie, în măsura în care acestea sunt fundamentate pe responsabilităţi profund diferite în funcţie de gen.

Vorbim aşadar de buget comun şi de decizii luate de comun acord, în contextul în care vorbim şi de o distincţie clară a rolurilor de gen care face cel puţin dificilă înţelegerea „celuilalt”, în măsura în care tocmai această demarcaţie între „treburile de femei” şi „treburile de bărbaţi”⁶⁴⁰ nu crează o bază comună de negociere a intereselor familiei⁶⁴¹.

În al doilea rând, procesul de luare a deciziilor în familie nu poate să nu vizeze şi aspecte legate de eficienţă, de utilizarea optimă a resurselor⁶⁴², ceea ce ar trebui să lase spaţiu mai mare de manevră celor ce performează şi sunt responsabili(e) pentru diversele acţiuni care implică decziile şi alocările de resurse. Iar când vine vorba de gestionarea familiei, subtitlul de mai jos nu face decât să pună în evidenţă o soluţie pragmatică la problema enunţată.

„Ca femeie îmi impun punctul de vedere poate mai mult decât el” / “Deciziile sunt luate împreună, banii însă îi gestionez eu ca femeie”. Acestă tensiune între contribuţia relativ redusă a bărbaţilor la ceea ce înseamnă munci casnice şi de îngrijire şi situaţia în care aceştia trebuie să decidă cu privire la aceste aspecte poate fi resimţită în unele interviuri în care apar referiri la efortul de impunere a punctului de vedere, de convingere a partenerului, a soţului, cu privire la necesitatea gestionării într-un anumit fel a resurselor familiei. De aceea, atunci când am întrebat cine decide cu privire la gestionarea banilor în familie, cu privire la educaţia copiilor, dincolo de proiectarea cadrului normal şi normativ de luare a deciziilor de comun acord, dar şi de existenţa unui buget comun al familiei, implicarea mai mare a femeilor în acest proces şi chiar impunerea punctului de vedere a fost prezentată ca legitimă. Această legitimitate se originează tocmai în faptul, că fiind responsabile în bună parte de bunăstarea familiei în virtutea rolurilor de gen pe care trebuie să le performeze, femeile ştiu mai bine care este interesul familiei şi cum trebuie gestionat bugetul comun.

„(La dumneavoastră în familie cine hotărăşte cu privire la bani, casă, la educatia copiilor?) Păi amândoi, dar cum să zic ca femeie îmi impun punctul de vedere poate mai mult decât el sau încerc să îl conving că e mai bine aşa sau aşa. De exemplu: „ar fii bine să facem cutare sau cutare”. Deci povestim (în sensul de consultare) amîndoi poate...dar de multe de multe ori îmi impun eu punctul de vedere. Alte dăţi de chestii poate mai importante de care mie mi-este teamă să…”hai să facem cutare” şi mi se pare ceva prea mult, nu ştiu dacă este nimerit, hotărăşte el.”⁶⁴³

Exempul de mai sus pune în evidenţă critica acestui aparent model partenerial de luare a deciziilor şi de gestionarea a resurselor în familie. Putem observa cum, având în vedere trimiterile din întrebare (casă, educaţia copiilor), intervievata îşi asumă rolul de principal decident în ceea ce priveşte treburile casnice în virtutea faptului că ea este şi cea care preformează în principal aceste activităţi. Mai mult decât atât, atunci când vine vorba de alte categorii de decizii care nu intră în sfera ei directă de acţiune şi care sunt asociate cu sfera de acţiune a bărbaţilor – deciziile mai importante, care necesită curaj, asumarea riscului – aceasta lasă responsabilitatea în seama celui căruia îi revine în mod normal performarea unor asemena acţiuni, adică soţului.

Putem vorbi astfel de o renegociere a raporturilor dintre soţi în ceea ce priveşte deciziile în familie, renegociere care aduce în discuţie eficientizarea acestui proces şi care, fără să conteste dreptul şi responsabilitatea ambilor soţi de a se implica în mod egal în această activitate cât şi dezirabilitatea acestui model, impune o practică distinctă în care cei doi îşi împart luarea deciziilor în funcţie de abilităţile pe care le au, de sferele în care acţionează prepoderent sau în care sunt constrânşi să acţioneze în virtutea rolurilor de gen.

„Deciziile sunt luate împreună, banii însă îi gestionez eu ca femeie. Deci soţul meu are o încredere de 100% şi este bine, eu zic. Bine, nu zic nici că nu sunt familii în care banii în contabilizează soţul. Acuma eu cred că depinde, de comun acord, pentru că sunt persoane, de exemplu sunt femei care nu ştiu să contabilizeze foarte bine şi atunci nu cred că este ceva foarte grav dacă soţul este cel care... Dar eu zic că deciziile, hotărârile trebuie luate de comun acord. Deci totul este la înţelegerea reciprocă între cei doi.”⁶⁴⁴

„În general, toţi banii sunt pe mâna mea, ca să zic aşa. Venim împreună cu idei – să zicem ar trebui să schimbăm canapelele... Hai, uite, acuma e cazul să schimbăm uşile: discutăm, şi eu sunt persoana care mă ocup. Soţul meu nu dă nici măcar un telefon, nu alege nici măcar culoarea. „Vreau să pun parchet”...: „Foarte bine, grasu’ meu!” (aşa mă alintă), „foarte bine. Vrei? Ocupă-te!”. De la adus acasă, totul trece prin mine. Mă duc să-l caut, culoare, tot.”⁶⁴⁵

„În familia noastră, nu ştiu dacă asta este cel mai bine, dar în familia noastră eu sunt cea care administrează banii în cea mai mare parte. Dar consider că e interesant să aibe şi copii o oarecare sursă de venit, o alocaţie lunară sau săptămânală pe care să o gestioneze cum vor. La fel şi soţul meu.”⁶⁴⁶

„(Cum consideraţi ca e mai bine, şoţii să îşi ţină banii împreună dau soţii să aibă fiecare partea lui ?) Ca să vă spun sincer eu... eu nu am condus maşină, dar asta nu înseamnă că nu am fost atentă cu soţul când mergeam cu maşina. Îmi pare rău că nu am făcut şcoala de şoferi, asta e drept şi sigur că lui îi lăsam o parte. Când luam banii ne înţelegam, asta facem fiindcă tot am muncit, am făcut câte ceva, spuneam acuma cumpăram asta, asta şi foarte mult ne-am folosit de CAR-uri noi. Şi aşa s-o învăţat şi fiică-mea, noi tot cu CAR-ul. Dacă eşti un pic cumpătat poţi să faci. Şi ne achitam datoriile faţă de stat, ce aveam şi pe urmă, ce rămânea construiam ceva, şi de mâncare. Şi îi lăsam lui ceva bani pentru că el umbla cu maşina şi nu ştii cu maşina ce se întâmplă şi trebuie să aibă banul la el, nu se poate. Şi eu pot să am o sumă, ca nu ştii ce se întâmplă, sau mergi şi vezi ceva.”⁶⁴⁷

În al treilea rând apare o problemă care ţine de valorizarea muncii şi de depersonalizarea indivizilor care alcătuiesc familia, mai ales în contextul în care vobim de un buget comun care se formează prin punerea împreună a tuturor veniturilor membrilor familiei şi nu de un buget realizat în funcţie de necesităţile comune. Vorbim astfel de o gândire colectivistă în care individul îşi pierde din valoare în favoare unei entităţi, cea a familiei, în care interesele sunt comune şi în care se propagă poate cel mai bine diferenţele de gen şi distincţiile care crează baza ierarhiilor de gen. În acelaşi timp, satisfacţia muncii plătite îşi pierde din intensitate în măsura în care acest model de luare a deciziilor şi de gestionare a resurselor vine, de fapt, în sprijinul uniformizării contribuţiilor, a unei egalizări - nefondate de această dată - care pare a impune o logică de tipul fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi.

Nu aş dori să las să se înţelegă faptul că propun în acest cometariu o critică dură, individualistă, a familiei şi că nu sunt conştientă de felul în care în interiorul acesteia trebuie să se formeze o bază pentru gestionarea comună a unor probleme, pentru oferirea de suport persoanelor dependente (copii, bătrâni). Vreau însă să atrag atenţia asupra extremelor şi asupra posibilităţii de echilibrare şi de satisfacere atât a intereselor personale cât şi a celor comune, în interiorul familiei. Tocmai de aceea, consider problematică această abandonare a invidualităţii în favoarea familiei, mai ales când vine vorba de femei care sunt oricum mai vulnerabile în faţa acestui fenomen în virtuea educaţei spre auto-sacrificiu pe care o primesc.

Nivelul de trai scazut şi limitarea deciziilor în familie

Un ultim aspect la care vreau să fac referire înainte de a încheia acestă parte⁶⁴⁸ ţine de nivelul de trai scăzut care conduce la limitarea deciziilor în familie, inclusiv a deciziilor care ţin de gestionarea resurselor.

„Cu privire la bani sincer, fiindcă veniturile nu sunt foarte mari întâi plătim tot ce înseamnă utilităţi şi cu surplusul mâncare şi ... deci nu prea e ce hotărî aici, şi dacă vrem să facem un lucru atunci ne sfătuim. Eu, soţul, maica-mea, deci ne sfătuim, noi convieţuim în aceeaşi casă. Ne sfătuim şi ne gândim, uite cum s-a întâmplat acum că ne-am luat maşină, am văzut care sunt posibilităţile, de la cine putem împrumuta acum, cum putem să îi returnăm, şi sigur când vine vorba de dat, prima data ne plătim datoriile. Cum să va spun, aşa am fost învăţată, aşa am fost crescută.”⁶⁴⁹

„Bugetul îi cam, îi calculat de pe o lună pe alta. Banii fiind puţini: prima dată îşi plăteşti ratele, aşa face tot românul de rând. Îţi plăteşti ratele şi din ce mai râmâne trăieşti. Îi dureros asta, că ... eu chiar am fost generaţia care eram în clasa a 9 la revoluţie şi îs 20 de ani în care îţi doreşti ceva şi nu ai reuşit să faci nimica şi acu chiar criza asta, nu ştiu cât îi de politică sau ce criză îi, dar ... O resimţim şi nu mai vezi nimica bun. Deci te aştepţi să intri în colaps fiind bugetar nu mai primeşti salariul, ai o rată, ai copii. Nu ne mai întoarcem în 1920, suntem în secolul 21 şi ai mai mari pretenţii de la viaţă şi vrei să îţi faci un concediu, să îţi faci duş mai des să îmbraci un pantalon bun, un parfum bun. Deci ai alte pretenţii de la viaţă, să ai posibilitatea să îi oferi copilului tău ce îţi cere.”⁶⁵⁰

În măsura în care veniturile acoperă doar nevoile primare ale familie, nu se mai pune problema deciziilor, viaţa de zi cu zi transformându-se într-o rutină care nu lasă locul alternativelor pentru că banii ajung strict cât să acopere cheltuielile legate de hrană şi asigurarea unei locuinţe. Deciziile au relevanţă în măsura în care există posibilitatea reală de a alege între mai multe alternative şi nu atunci când, structural, eşti determinat/ă să ai un anumit tip de comportament sau să performezi anumite acţiuni.

Devine evident că, în contextul unui nivel de trai scăzut vitală este supravieţuirea familiei, autonomia şi independenţa individuală, chiar dacă conştientizate şi valorizate prin capacitatea de auto-reflecţie, rămânând în astfel subsidiare. Pentru a înţelege mai bine acest aspect consider utilă translatarea teoriei lui Judith Butler cu privire la identitatăţile preformate care sunt potenţate de context⁶⁵¹, putând vorbi astfel de decizii luate în context. Din perspectiva relaţiilor de putere din familie contextualizare luării deciziilor devine foarte importantă mai ales având în vedere definirea patriarhatului cu care operez în această lucrare⁶⁵². Mai exact, aşa cum rezultă şi din exemplul prezentat în acest paragraf, condiţiile structurale în care se iau deciziile în familie pot constitui fundamentul unui anumit model de operare pe acest palier, model care nefiiind pus în context poate conduce la deformare analizei şi la proiectarea unor concluzii departe de realitatea problemei studiate.

Mai mult decât atât, având în vedere „diviziunea muncii” în ceea ce priveşte deciziile, mai ales în funcţie de performarea rolurilor de gen (aşa cum am prezentat în subcapitolele anterioare), dar şi conectarea sferei domestice în special cu satisfacerea nevoilor primare⁶⁵³, lipsa contextualizării ar putea duce la impunerea unor idei conform cărora femeile sunt principalele decidente în familie, ele gestionând în acelaşi timp şi întreg bugetul. Însă aşa cum spuneam, lipsa alternativelor⁶⁵⁴ nu presupune autonomie în luarea unor decizii⁶⁵⁵ şi implicit nu presupune judecarea acţiunilor preformate în acest context în termeni de relaţii de putere, cel puţin nu între soţi, mai ales atunci când vorbim de decizii în familie.

6. 
   4