1 Coordonatoare: Prof. Univ. Dr. Mihaela miroiu septembrie, Bucureşti 2011 cuprins

Concluzii

Chiar şi la mai mult de 20 de ani de la revoluţie, comunismul şi experienţele acelei perioade au rămas vii în memoria celor care au le-au trăit, dar au fost şi transmise prin socializare generaţiilor tinere. Aşa cum am văzut, rememorarea acelei perioade se face în principal în jurul diadei bine-rău, însă dincolo de asta se face în jurul dihotomiilor comunism-postcomunism, totalitarism-democraţie. Aceste dihotomii funcţionează ca filtre de semnificare a experienţelor din prezent şi mai ales a acelora care sunt conectate direct cu statusul de cetăţene. În acest sens, stabilitatea locului de muncă, asigurarea unei locuinţe, accesul la educaţie şi servicii de sănatate gratuite, siguranţa publică – partea bună a comunismului – lipsa libertăţii de exprimare, frigul, lipsa aliemtelor, lipsa libertăţii religioase, controlul facultăţilor reproductive, sistemul clienteral şi duplicitatea – partea rea a comunismului, contribuie pe de o parte la oferirea de semnificaţii şi la înţelegerea perioadei de tranziţie, iar pe de altă parte la înţelegerea prezentului. Vorbim de o „democraţie prost înţeleasă”, de o „libertate prost înţelesă” şi folosită exclusiv în virtutea urmăririi propriilor interese, de presiunea rezultată în urma polarizării sociale excesive din perioada de tranziţie, de pierzători şi de câştigatori ai tranziţiei, şi de felul în care toate aceste elemente sunt aduse în discuţie pentru a pune în evidenţă cum intervievatele îşi trăiesc astăzi cetăţenia.

CAPITOLUL 6 – Experienţa trăită a rolurilor de gen
Spuneam în primul capitol al acestei lucrări că cetăţenia trebuie văzută ca fiind un concept esenţialmente dinamic, care depinde fundamental de contextul în care funcţionează, elementul principal aflat la baza acestei dinamici fiind participarea. Mai mult, cetăţenia democratică impune existenţa elementelor care să facă posibilă participarea ce devine acel concept cheie care transcende cadrul teoretic, putând fi văzut ca un pilon de sprijin ce garantează permanenta negociere şi renegociere a conţinutului contractului social. De aceea, este important să înţelegem cine, cum şi de ce participă. Pornind de la aceste coordonate şi de la premisa, asumată explicit în această lucrare, că genul este un element esenţial în oferirea unor răspunsuri coerente la întrebările astfel fromulate, în acest capitol voi încerca să pun în evidenţă construcţia cetăţeniei substanţiale prin raportate la două aspecte pe care le consider importante într-o analiză feministă a cetăţeniei: munca plătită şi la relaţiile în familie (ambele dimensiuni fiind filtrate din perspectiva suprapunerii patriarhatului cu o structură constrângătoare care afectează semnificarea şi înţelegerea interacţiunilor din viaţa de zi cu zi).

Aşa cum am prezentat în subcapitolul dedicat operaţionalizării conceptelor, una din modalităţile de participare este cea care ţine de munca plătită ea fiind direct legată de statutul de cetăţean pe de o parte prin garantarea dreptului la muncă⁵³⁴, iar pe de altă parte prin obligativitatea exercitării responsabilităţilor fiscale. Alegerea de a trata acest tip de participare într-un capitol separat, alături de aspectele legate de muncile casnice şi de îngrijire, de autonomie şi decizii în familie, are două raţinuni principale. Prima face referire la context, iar cea de a doua ţine de conexiunea dintre această formă de participare şi aspectele ce ţin de nucleul manifestărilor patriarhale din familie.

• 
  Contextul românesc descris de binomul comunism – postcomunism/ democratizare, conectat cu experinţele intervievatelor şi prezentat în capitolul anterior, aduce în prim plan valorizarea muncii plătite, dar şi intrarea masivă a femeilor în această arie de acţiune. Astfel, acest tip de participare capătă o seminficaţie aparte în construcţia cetăţeniei, mai ales dacă ţinem seama de faptul că femeile au fost mult timp tratate ca non-cetăţene şi excluse de la modelarea contractului cetăţenesc.
  
• 
  Din perspectiva analizelor feministe munca plătită este tratată de multe ori în conexiune cu exercitarea rolurilor de gen impuse de constrângerile patriarhale, mai exact este pusă în evidenţă tensiunea dintre viaţa de familie şi viaţa profesională, se discută despre dubla zi de muncă, despre femei, familie şi noua diviziunea a muncii, despre transformările structurale ale pieţei muncii şi despre cum sunt afectate femeile, despre răspunsurile instituţionale la acestă configurare a rolurilor, despre impactul acestor noi configurări asupra bărbaţilor etc.⁵³⁵ De aceea, consider că intrarea pe piaţa muncii plătite poate pune în evidenţă dacă şi cum patriarhatul se manifestă constrângător faţă de această formă de participare, punând în discuţie în acelaşi timp aspectele ce se constitue în nucleul dur al acestuia, mai exact cele legate de diviziunea muncii, exercitarea rolurilor de gen, decizii şi autonomie în sfera familiei.
  

Am discutat în capitolul anterior despre experienţa cetăţeniei în comunism şi despre felul în care acestă experienţă este conectată şi contribuie la construirea şi înţelegerea cetăţeniei în prezent. De asemenea, în analiză am încercat să pun în evidenţă şi felul în care trecutul comunist este re-evaluat prin prisma experienţelor din perioada de tranziţie, dar şi a celor prezente, toate acestea pentru a stabil cadrul în care voi discuta ulterior despre cum femeile atribuie semnificaţii realităţii în care trăiesc şi cum aceste semnificaţii interacţionează cu statutul lor de cetăţene⁵³⁶. Unul din elementele în jurul căruia am dezvoltat analiza cu privire la cetăţenia în comunism a fost cel legat de munca plătită, punând accent pe felul în care obligativitatea muncii în comunism, asociată cu existenţa unei surse de venit stabile este percepută, de cele mai multe dintre intervievate, ca fiind un aspect pozitiv ale acelui regim. Spuneam de asemenea că beneficiile unei asemena configurări sociale şi politice sunt potenţate şi de problemele legate de rata mare a şomajului existentă astăzi în zonă, de munca la negru, dar şi de salariile mici sau mai exact de puterea scăzută de cumpărare. Din această prezentare aflăm că munca plătită în comunism este valorizată în principal în virtutea funcţie sale de a aduce venituri în familie, valorizare aproape general valabilă, mai ales în acea perioadă în care presiunile în sensul uniformizării sociale îşi făceau simţite efectele.

Dincolo de toate acestea, discuţia cu privire la munca platită o importantă dimensiune de gen. Experienţa muncii plătite este conectată implicit cu aspecte ce ţin pe de o parte de roluri de gen şi tensiunea dintre viaţa de familie şi viaţa profesională, iar pe de altă parte de capacitare economică⁵³⁷ şi de dezvoltarea unei forme de capital social⁵³⁸ ce pot modela înţelegerea şi practica cetăţeniei în viaţa de zi cu zi. Vorbim astfel de conceptul de revoluţie subtilă care are la bază concepţia conform căreia instituţiile din interiorul familiei suferă schimbări lente, dar în acelaşi timp stabile, în sensul capacitării femeilor, datorită performării acestora pe piaţa muncii⁵³⁹. Creşterea veniturilor controlate de femei este văzută ca având implicaţii multiple - le oferă acestora încredere în sine, încredre care se transformă în “voce şi vot” (voice and vote) în ceea ce priveşte deciziile în familie – de exemplu deciziile cu privire la nivelul de bunăstare; deciziile cu prvire la aspectele economice – achiziţii, alocări de resurse, vănzări etc.; deciziile cu privire la capacităţile reproductive – exercitarea autonomiei în raport cu propriul corp; gestionarea resurselor naturale şi deciziile legate de protecţia şi conservarea acestora etc. Rezumând, femeile au un control mai mare asupra opţiunilor lor în viaţă, asupra aspectelor legate de căsătorie (când, cu cine) şi o relativ mai mare libertate de mişcare⁵⁴⁰.

În ceea ce priveşte rolurile de gen, aşa cum am prezentat în capitolul 3, le putem privi pe de o parte din punct de vedere sistemic, ca structruri constrângătoare, ele fiind reflecţia unui ansamblu de preferinţe sociale care „oferă prescurtare utilă pentru ceea ce este normal (ca distinct de normativ)”⁵⁴¹, această reprezentare tratând rolurile ca pe nişte forţe transmise prin intermediul poziţiilor sociale, dar şi ca semnalizatoare ale preferinţelor asociate în mod tipic cu o poziţie socială⁵⁴². Pe e altă parte, avem posibilitatea de a îmbogăţi conţinutul conceptului de rol privind agenţii ca fiind actori activi, transformatori, lăsând totodată în subsidiar poziţia de conformism conştient şi complet în faţa unei poziţii asociate cu o structură socială.

Pornind de la o asemenea configurare duală, urmează să prezint în continuare felul în care femeile îşi asumă şi performează roluri diverse, semnificaţiile pe care le asociază acestor performări şi felul în care toate acestea se conectează pe de o parte la cetăţenia formală, dar mai ales la ceea ce Ruth Lister numeşte cetăţenie substanţială. Evident că o atenţie deosebită va fi acordată „normalităţii” prescriptive rezultată din configurarea patriarhală a rolurilor de gen şi tensiunilor rezultate de aici, atât pe dimensiunea profesie – familie, cât şi pe cea concetată cu participarea civico-politică (problematică ce va fi disctutată pe larg în capitolul următor). Totodată, genul va fi tratat ca o construcţie socială multidimensională⁵⁴³ care poate fi identificat din performarea lui în context - genul ca practică⁵⁴⁴.

6. 1 Experienţa trăită şi valorizarea muncii plătite
În descrierea contextului românesc cu privire la munca plătită a femeilor nu putem trece cu vederea pe de o parte moştenirea comunistă, iar pe de altă parte fenomenul tranziţiei către democraţie. Pe parcursul regimului comunist emanciparea, atât a bărbaţilor, dar mai ales a femeilor⁵⁴⁵, era direct legată de muncă. De aceea, în accea perioadă, avem de a face cu o intrare masivă a femeilor pe piaţa muncii, dublată de constrângerile unui regim totalitar în care patriarhatul tradiţional a fost înlocuit cu un patriarhat de stat caracterizat prin impunerea unui devotament faţă de partid în virtutea asigurării construcţiei societăţii comuniste⁵⁴⁶. În acelaşi timp, proiectul socialist impunea construcţia unei societăţi fundamentate pe obligaţii⁵⁴⁷ care, dincolo de discursul egalitarist şi eliberator, în practică era profund dezechilibrată din perspectiva garantării drepturilor omului, elemente precum autonomia, autointeresul, autorealizarea fiind valorizate negativ în favoarea auto-sacrificiului văzut ca datorie fundamentală⁵⁴⁸.

Tranziţia postcomunistă dezvoltă particulatităţi ce ţin de patriarhatul simbolic, văzut ca recunoaşterea de către femei a autorităţii bărbaţilor în toate privinţele, peste care se suprapun efectele unui conservatorism de stânga ce a afectat inclusiv politicile de gen. Diferit de conservatorismul de dreapta⁵⁴⁹, conservatorismul de stânga este caracterizat prin dezvoltarea organică a economiei de piaţă din cea dirjistă caracteristică perioadei comuniste, schimbări economice lente care au conservat într-o anumită măsură status-quo-ul clasei muncitoare⁵⁵⁰. În interiorul acestui cadru a apărut competiţia între variate grupuri de interese, toate dominate de bărbaţi – fie între marile grupări sindicale din industria grea, fie între clientela politică dezvoltată în jurul proiectelor de privatizare⁵⁵¹. Pe perioada tranziţiei femeile nu au fost niciodată clienţii privilegiaţi ai statului, nefiind în acleaşi timp nici “victimele privilegiate”⁵⁵² ale politicilor publice lansate⁵⁵³. Mai mult decât atât, genul şi inegalităţile rezultate de aici nu au reprezentat o problematică intrată pe agenda formală a guvernanţilor şi nici măcar pe agenda publică, în perioada post-comunistă⁵⁵⁴. Printre cauzele care au dus la o asemena raportate la problematica de gen după 89 putem aminti: retorica anti-socialistă care s-a dezvoltat ca un factor reparator şi care s-a manifestat prin întoarcerea la patriarhatul tradiţional⁵⁵⁵, adică la bărbaţi ai sferei publice şi femei ale sferei private; faptul că participarea politică a femeilor în comunism a fost percepută strict ca efect al politicilor din acea preioadă şi ca fiind deconectată aproape total de competenţă şi de justeţe – ceea ce mai este numit şi sindromul Elena Ceauşescu⁵⁵⁶; nu în ultimul rând, faptul că orice încercare de a aduce pe agendă problema femeilor în anii ce au urmat căderii dicataturii ceauşiste era aproape inevitabil asociată cu ideologia socialistă egalitaristă – o posibilă explicaţie şi pentru aversiunea faţă de feminism şi feministe din societatea românească actuală⁵⁵⁷.

Schimbările aduse de perioada de tranziţie au afectat ambele sexe, dar în feluri diferite: în timp ce bărbaţii au reuşit să îşi pună problemele pe agenda publică şi chiar pe cea formală, impunând astfel dezvoltarea unor politici care să vină în sprijinul rezolvării acestora⁵⁵⁸, fenomenul excluderii femeilor de pe piaţa forţei de muncă şi izolarea lor în spaţiul privat nu a intrat niciodată pe agenda publică⁵⁵⁹.

Declinul economic a atras după sine şi o schimbare majoră a ierarhiei principalelor arii de activitate în cadrul economiei naţionale, domeniile caracterizate printr-o forţă de muncă preponderent feminină (servicii, comerţ, industrie uşoară, adminstraţie⁵⁶⁰) producând o parte importantă a produsului intern brut. În acelaşi timp, cu toate că forţa de muncă feminină devenea din ce în ce mai importantă în ansamblul economiei ţării, în comparaţie cu forţa de muncă masculină care înregistra un regres puternic, bărbaţii au reuşit să îşi transforme dezavantajele în probleme politice majore, în timp ce problemele specifice femeilor care au avut de suferit în urma dezindustrializării⁵⁶¹ nu au obţinut nicodată un astfel de suport. La nivelul sferei reprezentate de familie, şomerul întreţinut de o salariată a rămas în continuare capul familiei graţie bine conservatelor tradiţii patriarhale, mascate de impunerea la nivel formal a egalităţii în drepturi şi de concepţia conform cărei inegalităţile existente sunt dobândite de femei strict în urma acţiunilor de care sunt responsabile. Acesta este, pe scurt, contextul în care am dezvoltat, în interviurile realizate la Hunedoara, problematica cu privire la munca plătită, muncile casnice şi de îngrijire în familie (sau roluri de gen în familie) şi cea cu privire la decizii şi autonomie.

*

Discuţiile avute pe marginea muncii plătite şi a experienţelor intervievatelor cu privire la acest aspect s-au concentrat pe punera în evidenţă a genului ca element ordonator în relaţiile legate de muncă şi implicit în relaţiile sociale dintre bărbaţi şi femei, prin raportare pe de o parte la starea materială, iar pe de altă parte la rolurile asociate prin participare activă la piaţa muncii. Intervievatele au fost rugate la început să facă un scurt istoric ocupaţional, iar după acceea întrebările s-au concentrat pe identificarea elementelor specifice indicatorilor de gen şi pe corelaţiile dintre acestea şi munca plătită. În aceste sens întrebările au vizat avantajele unui loc de muncă pentru o femeie, condiţiile în care au ajuns să lucreze, gradul de satisfacţie asociat cu exercitatea muncii plătite, domeniile şi condiţiile în care ar fi de preferat să lucreze femeile (dacă exisă), referiri la munca plătită a soţilor, la nivelul veniturilor câştigate de aceştia şi, nu în ultimul rând, testarea corelaţiei dintre munca plătită şi funcţia ei directă de aducătoare de venituri prin întrebarea „Dacă soţul Dvs. ar fi câştigat suficenţi bani pentru a trăi aşa cum v-aţi dori, aţi mai fi lucrat?”.

Munca plătită – de la normativitate în comunism la normalitate în postcomunism. Istoricul ocupaţional al femeilor intervievate este vast şi variat⁵⁶² însă el se conturează în jurul a trei variabile ce pot fi sintetizate astfel: dorinţa de continuitate şi stabilitate a locului de muncă, condiţiile de muncă şi întreruperile datorate tensiunilor dintre viaţa profesională şi cea de familie. Exercitarea muncii plătite face parte din normalitatea vieţii cotidiene a intervievatelor, ea începe de obicei odată cu terminarea şcolii şi se manifestă continuu, cu unele întreruperi datorate fie pierderii locului de muncă în urma unor condiţii structurale – disponibilizări, restructurări - fie în urma unor decizii personale determinate de condiţiile foarte proaste sau din cauza constrângerilor generate de necesitatea performării rolurilor de gen tradiţionale - mamă şi îngrijitoare a familiei. Dincolo de asta, munca plătită pare a fi mai degrabă internalizată ca un dat, ca o obligaţie şi nu ca o alegere personală, fapt ce rezultă din tendinţa de a găsi justificări suplimentare pentru perioadele în care nu au exercitat acest tip de activitate.

„Nu am avut întreruperi. După naşterea celui de-al doilea copil, după fetiţă am avut o întrerupere de patru ani, cinci ani, cam aşa ceva. După aia au fost perioade cum a venit revoluţia cu şomaj, deci sunt mici întreruperi, dar am douăzeci şi ceva de ani lucraţi”.⁵⁶³

„Nu...am mai stat [...] iar am început să lucrez. Nu mi-a mai convenit salariul, or fost probleme, nu s-o mai putut. Si, aşa, câte puţin ...”⁵⁶⁴

„Am avut o pauză în care am lucrat ca secretară la secretariatul facultăţii unde am absolvit, dar asta pentru că nu s-au mai dat concursuri la spital şi am preferat să ţin legătura în felul ăsta cu lumea medicală, fiind secretară la o şcoală de profil.”⁵⁶⁵

Aşadar, munca plătită face parte din elementele care definesc identitatea subiectelor noastre, identitate construită şi performată în viaţa de zi cu zi⁵⁶⁶. Dincolo de simpla constatarea a normalităţii muncii plătite, aflăm şi cum această normalitate este internalizată şi performată şi mai ales cum „deviaţiile” sunt semnificate şi încadrate de asemena într-un regim al normalului sau al normativului⁵⁶⁷. Aflăm, de exemplu că perioadele în care nu au lucrat au fost puţine, că întotdeauna s-au întâmplat din cauza altora, a sistemului sau că fiind puse în faţa alegerii între familie şi locul de muncă au ales, în limitele altei normalităţi predefinite de aceată dată cultural, familia. Această semnificare a realităţii poate fi înţeleasă şi prin prisma interacţiunilor dintre normal şi normativ rezultată din experienţa traiului, dar şi a formării şi socializării în comunism. Mai exact, îndoctrinarea cu privire la rolul fundamental al muncii în construcţia individului şi impunera acesteia ca obligaţie, deci ca normativitate, a fost profund internalizată de către intevievate şi este trăită acum ca normalitate.

Din toate interviurile o singură persoană pare a ieşi din acest tipar al semnificărilor, ea fiind o femeie tânără ale cărei experienţe de viaţă sunt preponderent legate de perioada post-comunistă şi care discută mai degrabă despre alegerea de a munci şi despre povara muncii plătite asupra rolurilor principale ce trebuie performate de o femeie, acelea de mamă şi soţie. Munca nu face parte astfel din construcţia sa identitară, ci este văzută mai ales ca un obstacol în cale performării identităţilor faţă de care aceasta se simte, sau ar trebui să se simtă în percepţia ei, mai aproape. Cu toate acestea, o analiză în profunzime a interviului scoate la lumină că acest model de înţelegere a realităţii rezultă, de fapt, nu din devalorizarea implicită a muncii plătite, ci mai degrabă dintr-o semnificare a tensiunii dintre viaţa de familie şi cea profesională, dintre internalizarea profundă a subordonării patriarhale şi a rolurilor tradiţionale care proiectează femeia casnică, devotată, frumoasă, curată, tandră, întotdeauna disponiblă pentru soţ şi copii şi dubla zi de muncă rezultată din performare muncii plătite.

„(Cât de dedicată vă consideraţi vieţii de familie în comparaţie cu serviciul?) Nu există comparaţie, familia e totul. Dedicaţie pentru familie. Munca de familie sincer o fac mai cu drag decât munca de serviciu. Munca de serviciu o fac pentru că trebuie să mă gândesc să am şi eu o carte de muncă, să am un venit, să am şi eu unde să merg, să am o altă responsabilitate, nu numai a casei, dar munca de casă e mult mai cu placere făcută decât serviciul. [...] (Cine se ocupă de treburile casei?) Adică? (De spălat, de gătit, de curăţenie, de copil….) Eu, deci eu va spun, la mine în casă eu fac tot, toată treaba de femeie cum se zice, iar el cu altceva…(Vă mai ajută, ce mai face?) Nu, nu mă ajută absolut deloc. (Şi cum reuşiţi să vă descurcaţi?) Reuşesc pentru ca eu mai stau cu soacra mea.[...] (Ce calităţi consideraţi că ar trebui să aibă o femeie?) O femeie trebuie să fie întotdeauna draguţă, politicoasă, am spus de 10 ori, cred ca o vă suparaţi pe mine, finuţa, sociabilă, elegantă, să se îmbrace bine, curate, nu ştiu, calităţi de femeie, feminine. (Şi un bărbat?) Un bărbat sa fie mai…nu mai dur, să fie mai , să ştie să se impună, să-şi arate bărbăţia. (Spuneţi-mi care credeţi că este secretul unei casnicii reuşite?) Secretul unei casinicii reuşite? A mea…e cea mai reuşită casnicie. Să facă (femeia) şi cum spune el, să-l mai lase, să fie tot timpul atenta cu el, să nu-l cicalească la cap, să-şi vada de copil, să-şi vada de casa, să-l respecte pe …”⁵⁶⁸

Personajul nostru este pus astfel între conştientizarea potenţialului eliberator al muncii plătite, cel puţin din prespectiva ieşirii din spaţiul privat al familiei, şi constrângerile patriarhale. Ea alege să instrumentalizeze munca în favoarea performării rolurilor de gen tradiţionale. Tocmai de aceea interviul este contradictoriu şi pendulează între acceptarea muncii ca normalitate şi accente clare de misoginism, care au astfel rolul de a pune lucrurile în ordinea care defineşte normalitatea intervievatei.

„ Nu are nici o legătură starea materială – eu sunt o persoană activă, nu mă văd stând acasă”

Cele prezentate mai sus nu fac decât să descrie starea de fapt şi să aducă în prim- munca plătită ca parte integrantă a identităţii femeilor cu care am discutat. Cu toate acestea, ne-am putea gândi că această stare de fapt este o evidenţă ce nu necesită cercetări suplimentare şi că, mai ales în condiţiile actuale în care vorbim de dificultatea asigurării traiului de zi cu zi, femeile lucrează şi valorizează munca în virtutea funcţiei sale de generatoare de venituri. Explicaţia ar fi deci simplă: femeile lucrează pentru că trebuie să completeze veniturile familiei, iar având în vedere moştenirea comunistă, această stare de fapt este şi considerată ca fiind normală. Totuşi, noi nu ne-am mulţumit în interviuri cu reafirmarea acestei teze, ci le-am provocat pe intervievate să fie autoreflexive şi să scoată astfel la suprafaţă semnificaţiile mai profunde pe care acestea le asociază municii plătite. Provocările au venit în special prin adresarea a două întrebări şi anume: „Care credeţi ca sunt avantajele muncii plătite pentru o femeie?” şi „Dacă soţul Dvs. ar fi câştigat suficenţi bani pentru a trăi aşa cum v-aţi dori, aţi mai fi lucrat?”.

Răspunsurile primite, dar mai ales fermitatea lor evidenţiează o realitate profund legată de problema genului, de felul în care aceste femei nu se văd ca performând doar rolurile tradiţionale, ele sunt nu sunt casnice şi nu se identifică cu acest statut – cu toate că, aşa cum vom vedea în subcapitolul urmăror, performează toate activităţile asociate statusului de casnică. Indiferent de vârstă, ele muncesc nu numai pentru că trebuie să câştige bani, ci pentru că astfel pot fi independente, pentru că au un rol în comunitate şi societate, altul decât cel de îngrijitoare a familiei, pentru că munca lor este recunoscută şi valorizată şi, nu în ultimul rând, pentru că astfel ies din spaţiul gineceului familial, se dezvoltă şi se şlefuiesc în primul rând ca individe, nu prin raportare la realizarea şi realizările „celorlalţi” fie ei copii sau soţi⁵⁶⁹. Cele mai relevante dovezi în acest sens sunt chiar fragmentele de interviuri în care se discută aceste probleme.

„Nu am putut să simt ceva (să îmi fie greu că nu lucram)⁵⁷⁰ că aveam grijă de doi copii mici, deci tot timpul era efectiv pentru ei, deci nu, n-am avut probleme ca să mă simt cum să zic plictisită sau străină, deci timpul mi-a fost ocupat de ei, fiind micuţi”.⁵⁷¹

„Nu are nici o legătură starea materială cu [...] nu mă văd stând acasă, sunt un om activ, nu cred că aş fi fost capabilă să îndeplinesc funcţia de casnică. Nu asta nu, nu. [...] te simţi util, te simţi activ, eşti activ, faci ceva, indiferent de vârsta pe care o ai şi ce meserie practici”.⁵⁷²

„Eu nu aş concepe să lucreze numai soţul meu şi eu să nu lucrez. Adică vreau să am banii mei, să nu depind de nimeni. Nu că-s foarte mulţi. Tocmai, că nu sunt mulţi, că după-masa mai lucrez la un cabinet privat. Dar, nu, nu mi-ar plăcea (să stau acasă). Şi acuma, chiar dacă sunt obosită, chiar dacă sunt bolnavă, că sunt bolnavă nu aş vrea să renunţ până când... Dacă Dumnezeu mă ajută, să ajung să ies normal la pensie.”⁵⁷³

„Eu cred că este important (ca o femeie să lucreze). Se simte încurajată ... nu ştiu. Am impresia că e o împlinire practic. Te simţi util, te simţi în mijlocul societăţii, nu dat de-o parte. Pentru mine este un handicap şi un concediu mai lung. La ce implicaţii sunt şi la ce schimbări, e un efort când mă întorc... Nu ştiu, nici n-aş putea concepe viaţa practic fără loc de muncă. (Dar dacă soţul ar fi câştigat suficient de mult, aţi mai fi lucrat?) Nu mi-a fost foarte uşoară viaţa lângă soţul meu, chiar dacă o câştigat. Tot timpul a fost o provocare, n-am vrut să mă las. De aia am fost şi motivată să merg, eu practic fac acum meseriile pe care am terminat. Pe studii economice aveam traiectoria mea în viaţă. Eu nu depind. Nici de bărbat, nici de soţ, nici de... Deci, nu, n-aş putea să depind de cineva. Câştig suficient cât să mă întreţin, e altceva când te simţi totuşi în siguranţă. Şi e împlinirea ta când ai realizări pe plan profesional. E un lucru extraordinar.”⁵⁷⁴

Nu de puţine ori adresarea acestor întrebări ne-a pus pe noi ca intervievatoare într-o poziţie inconfortabilă, având în vedere vehemenţa cu care aceste femei respingeau statutul de casnice şi cu care argumentau în favoarea avantajelor de a lucra. Uneori, întrebările au fost percepute ca fiind ironice, alteori limbajul non-verbal era sugestiv în transimterea valorizării acestei activităţi.

Dar dincolo de acest aspect, un lucru se desprinde clar din interviuri şi anume că valorizarea muncii plătite nu rezultă în primul rând din funcţia ei de generatoare de venituri, ci din funcţia ei de potenţatoare a independenţei şi a individualităţii femeilor ca membre utile comunităţii şi societăţii, ca entităţi autonome. Chiar dacă se fac timiteri la câştiguri, aceste femei spun că astfel câştigă pentru ele, îşi câştigă independeţa economică faţă de soţi şi nu se referă pur şi simplu la faptul că au bani sau o stare materială mai bună. Tocmai de aceea numai trei dintre intervievate au spus că ar prefera să nu mai lucreze dacă soţi lor sau alţi membri ai familiei ar câştiga suficient de mult astfel încât să ducă un trai decent. Toate trei intervievatele fac parte din generaţia tânără de femei din eşantionul nostru, mai exact din generaţia care s-a format în perioada post-comunistă.

Important pentru intervievatele noastre este nu numai că au bani, ci mai ales că îi pot folosi aşa cum doresc, că nu sunt nevoite să suporte disconfortul de a depinde de soţi, dar şi că astfel se pot descurca singure dacă ar fi puse în situaţia să o facă.

„Să fiu casnică? Nu, nu în nici un caz, nu cred că sunt genul de femeie care să fie casnică. (Avantajele unui loc de muncă pentru o femeie?) Odată partea financiară, e normal, că asta îşi dă o independenţă şi o siguranţă de sine şi după aceea cred că şi satisfacţii şi socializare. Deja în perioadele când am fost în maternitate mi s-a părut aşa, aveam momente în care simţeam că fac acelaşi lucru în fiecare zi. Pe când la locul de muncă mai ai tot felul de...(provocări). Bine sunt şi zile în care mergi şi te încarci cu tot felul de tensiuni, dar nu înseamnă că ... un loc de muncă mi-ar lipsi tocmai din punctul ăsta de vedere.”⁵⁷⁵

„Dacă lucrezi esti o fiinţa autonomă. Pe toate tinerele pe care le-am putut sfătui le-am îndumat să aibă independenţa unei profesii de care să fie mândre şi în care să se poată afirma. Consider că orice dependenţă materială atrage după sine şi o situaţie umilitorie şi ca atare am considerat întotdeauna că împlinirea profesională şi sigur cea familială sunt două apecte care se pot armoniza. Şi pentru o femeie este un lucru deosebit să aibă o profesie de care să fie mulţumită şi în care să se simtă împlinită şi valorizată [...] (Un loc de muncă îţi oferă acces la resurse. Mai sunt şi alte avantaje?) În primul rând problema de self esteem, de stima, de încredere în sine şi în forţele tale, de timpul pe care îl poţi aloca tuturor problemelor de viaţă şi consider că pentru o femeie contează foarte mult să aibă un job sau mai multe, în funcţie de posibilităţile sale.”⁵⁷⁶

„Este foarte important să ai un loc de muncă ca femeie, ca orice fiinţă, dar ca femeie în mod deosebit pentru că îţi asigură o stabilitate în primul rând, poţi să acţionezi individual, să nu depinzi mai ales în relaţie familială, de soţ. În ultimul timp sunt atâtea abuzuri familiale, nu numai la noi, în toată lumea pot să spun, vis a vis de relaţia femeie – bărbat. Dacă ai un loc de muncă îţi crezi o stabilitate, poţi lua decizii, poţi să nu stai să suporţi abuzuri, să îşi protejezi copii separându-te şi asigurându-le un mediu sănătos de viaţă, social, de educaţie.”⁵⁷⁷

„Mama mea a fost casnică şi sunt convinsă ca ea nu şi-a declinat niciodată veleităţi de conducător . A lasat în tatăl meu totul…sigur cu pierderea…la un moment dat cred că şi-a pierdut şi identitatea aia pe care o avea ea [...] Sunt convinsă că nu a fost împlinită din cauza asta, că nu a avut serviciul ei, independenţa ei, dar boala nu i-a permis şi atunci a trebuit să renunte si sa accepte o situaţie de fapt.”⁵⁷⁸

Spuneam la începutul capitolului că potenţialul muncii plătite de a genera capacitare nu stă numai în rezolvarea aspectelor ce ţin de dependenţa economică, iar acest aspect este bine susţinut în interviuri. Întâlnim astfel foarte multe referiri la potenţialul acestei activtăţi de a genera capital social⁵⁷⁹, de a dezvolta reţele de relaţii şi încredere între colegi care sunt benefice atât în crearea unui cadru confortabil la locul de muncă, cât şi în afara acestui spaţiu, colegii de serviciu devenind prieteni de familie şi oameni pe care te poţi baza în caz de nevoie. Mai mult, participarea la munca plătită este văzută ca o evadare din rutina muncilor casnice pe care oricum orice femeie le face, ca pe o provocare de a demonstra că, dincolo de haina impusă prin cosntrângerile patriarhale, dincolo de performarea rolurilor de gen tradiţionale, aceste femei au preferinţe şi nevoi proprii, au abilităţi pe care doresc să şi le pună în valoare, au nevoie de stimă, de respect din partea familiei, comunităţii şi a societăţii. Tocmai de aceea, ele îşi asumă performarea muncii plătite şi ca pe o modalitate de impunere a valorizării performanţelor lor în ceea ce aleg să facă şi nu neapărat în ceea ce le-a fost prescris să facă.

„Au fost avantaje ca am avut un loc de munca… Trebuie să munceşti şi trebuie să te ocupi de tine, să mai citeşti să te pui la punct.”⁵⁸⁰

„Avantajele..în primul rând că nu stai acasă să fii slugă, adică slugă, nu mă refer la copii sau la astea, dar eşti în societate şi asta conteză foarte mult. Eu am suferit mult când am rămas la pensie, că m-am simţit abandonată de toată lumea, pentru că dacă ai plecat aşa de la un loc de muncă, parcă nimeni nu te mai bagă în seamă. Te rupi de toate astea, noroc că am rămas cu prietenele [...] dacă eşti acasă eşti numai la curăţenie, la cratiţă, mă rog ce se ce face o femeie acasă. Şi asta nu prea se vede - treaba femeii acasă - şi atunci este cel mai bine să lucreze şi femeile mă rog decât să steie, şi dacă nu au terminat ceva, şi dacă au studii sau nu. În toate condiţiile cel mai avantajos este să lucrezi.”⁵⁸¹

„(Avantajele unui loc de muncă pentru o femeie) În primul şi în primul rând, în permanenţă e în contact cu oamenii. Nu neapărat cu bârfa, deci nu în sensul ăsta mă refer. Mă refer că nu eşti izolat de lume, ai posibilitatea de a comunica. Uite, eu de exemplu, sunt pensionară. Când îmi trebuie pâine sau cumpărături, mă duc o dată sau de două ori pe lună la cumpărături mari şi în rest mă duc până la chioşc în colţ să îmi fac cumpărăturile mici. Când eram tânără eram înnebunită să merg în oraş la plimbare, la un suc. Acum, dacă chiar simt nevoia, dar eu nu prea sunt cu sucurile, dacă chiar simt nevoia să beau o cafea, prefer să o beau acasă, că-i mai ieftină şi am linişte. Deci, după ce avansezi în vârstă nici nu-ţi mai arde. Înainte nu umblam cu tocuri sub 10 centimetri. Când mergi la un serviciu, undeva, simţi nevoia în permanenţă să te aranjezi, să arăţi bine. Ori, arăţi bine în primul rând nu pentru că te aranjezi... eu am făcut şi un curs de cosmetică şi am încercat să analizez din multe puncte de vedere tot felul de chestii. Şi am ajuns la concluzia că pe o femeie nu neapărat crema sau fardul o fac frumoasă. Pauza de memorie pe care o face atunci când se fardează şi are grijă de ea, chestia asta o ajută foarte mult psihic, se regenerează extraordinar de mult în alea 5 minute sau cât timp durează când e ea atentă să se rimeleze sau să se penseze sau o chestie de-asta. Atunci nu te poţi gândi la altceva, când faci o chestie migăloasă la care eşti atentă. Şi pauza asta de memorie întinereşte faţa.”⁵⁸²

“E mai bine pentru că te simţi utilă, că oricum treburile casnice le-am făcut, deci veneam de la servici, făceam piaţa, veneam acasă, nu am neglijat copii, nu am neglijat gospodăria, întotdeauna am căutat să le împlinim pe amândouă. Nu mi-ar fi placut să stau acasă. (Avantajele unui loc de muncă?) Comunicarea cu oamenii. Poate şi acasă ai vecini, mai comunci, dar totuşi nu ca la servici. Te implici în viaţa de toate zilele şi acolo vezi cum merg lucrurile, vezi ce mai apare nou.”⁵⁸³

Acestă modalitate de structurare a referirilor cu privire la munca plătită este pusă în evidenţă într-o anumită măsură şi de Enikö Magyari Vincze în studiul său cu privire la configurarea diferenţelor şi a inegalităţilor într-un context multietnic, autoarea făcând timitere la recunoaşterea dreptului de a lucra femeilor de dragul de a lucra, importanţa câştigului material fiind uneori chiar banalizată în condiţiile bunăstării economice. Altele devin în acest context elementele care fac valorizabilă munca, ele ţinând mai degrabă de elemente de ordin spirtual sau moral. În acelaşi timp Vincze spune că, în condiţii de sărăcie şi de stare materială proastă, şansa femeilor de a lucra este definită în termenii nevoii materiale, a obligaţiei economice faţă de familie ⁵⁸⁴.

Totuşi, o asemena structurare a discursului pare a impune categorii de raportări mutual exclusive în funcţie de variabila stare materială, ceea ce am văzut că nu este cazul, cel puţin în ceea ce priveşte cercetarea noastră. Cu siguranţă am putea spune că, în funcţie de starea materială semnificaţia muncii plătite a femeilor variază, mai ales pentru celialţi membri ai familiei care astfel pot deveni dependenţi de veniturile suplimentare aduse de acestea. Ceea ce nu înseamnă în acelaşi timp că elementele de ordin moral şi spiritual, aşa cum spune Vincze, nu se regăsesc şi în aceste situaţii. Mai mult, ele pot deveni importante mai ales prin capacitatea de a genera satisfacţii suplimentare pentru femeile care îşi asumă astfel mai uşor dubla zi de muncă.