1 iulie „De aceea mă deprind să am totdeauna o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Fapt. Ap. 24: 16

19 IULIE

„Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât a lui Cain. Prin ea a primit el mărturie că este neprihănit" Evrei 11:1

Deşi sunt aşa de multe religii în lume, în realitate ele sunt numai două: religia lui Cain şi religia lui Abel.

Religia lui Cain declară că eu trebuie să aduc lui Dumnezeu ceva din ce am produs eu pentru ca să mă poată primi. Religia lui Cain poate fi văzută în diferitele religii din toată lumea, încluzînd din nefericire, o bună parte din cele care se numesc creştine. Oricine crede că va fi primit şi va căpăta trecere înaintea lui Dumnezeu pentru ce face sau dă el, aparţine religiei lui Cain. O astfel de religie este o urâciune pentru Dumnezeu.

Religia lui Abel pe de altă parte este efectiv mult mai mult decât o religie. Este viaţă. Abel a jertfit un miel lui Dumnezeu, recunoscând prin aceasta că era un păcătos şi că poate fi primit de Dumnezeu -prin moartea unei victime nevinovate. Mielul lui Abel, închipuieşte pe Dom­nul Isus Hristos, Acela care a venit în lume ca să salveze pe păcătoşi, astfel încât orice persoană poate veni la Dumnezeu şi să spună: „Sunt un păcătos vrednic de moarte. Nu am nimic de adus. Nu am nimic de oferit. Dar vin în virtutea sângelui lui Hristos care s-a vărsat pentru mine. Jertfa adusă de Abel nu i-a obţinut numai acceptarea lui de către Dumnezeu, dar ea mărturiseşte şi că era neprihănit. Neprihănit în el însuşi ? Nicidecum ! El era un păcătos ca şi Cain. El a căpătat neprihănirea prin jertfa pe care a oferit-o. Numai aceasta i-a procurat neprihănirea înaintea lui Dumnezeu.

Presupunem că o fată săracă dintr-o familie fără bani, fără poziţie socială se căsătoreşte cu un om foarte bogat. Cu bărbatul ei bogat, ea acum se poate prezenta oriunde în societate şi oamenii ar trata-o ca pe o regină. Cu câteva luni înaintea căsătoriei ei, lumea ar fi tratat-o ca pe o scamă pe o haină. De ce? Pentru că înainte ea se putea prezenta numai în ce era ea însăşi. Dar acum ea se prezintă nu în ce este ea însăşi, ci în ceea ce este în virtutea relaţiei ei de soţie a acestui soţ foarte bogat.

Şi tu şi eu putem deasemenea să căpătăm mărturia înaintea lui Dumnezeu că suntem socotiţi neprihăniţi, nu în noi înşine, nu prin fap­tele noastre ci în neprihănirea Domnului Hristos cum spune la 1 Corinteni 1:30. „Legea şi harul sunt amândouă perfect de drepte şi au ca Autor pe Dumnezeu. Dar ele sunt irecociliabile în principiile lor, în raţiunea lor de a fi. Una pretinde dreptatea omului, cealaltă o descoperă pe aceea a lui Dumnezeu când omul este un păcătos pierdut." - J.N.D.

20 IULIE

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos." Galateni 6:2

Din cuvântul acesta emană o adiere de sus, un parfum ceresc, ceva din frumuseţea Celui Veşnic. Căci dacă legea ne face să ne concentrăm asupra noastră înşine, Harul lui Dumnezeu ne face să ne gândim la alţii, ne izbăveşte de robia de noi înşine şi de căutarea goală a intereselor personale.

Dacă Duhul Sfânt lucrează în vieţile noastre vom fi o binecuvântare pentru cei din jurul nostru şi le vom putea aduce ceva din Domnul Isus. Vom putea, în felul acesta să ne dăruim lor fără să auzim strigătul, nevoia lor pentru ajutor. Dragostea are ochi să vadă ceea ce nu văd alţii care se gândesc numai la ei. Dar această dragoste nu poate fi comunicată unei inimi de piatră ci unei inimi de carne care înţelege, are milă şi este totdeauna gata să facă ceva pentru alţii, deci pentru Domnul.

Câte vieţi poartă sarcini zdrobitoare şi nimeni nu este prezent ca să ajute cu ceva. O mângâiere, un cuvânt ales din Scriptură, un ajutor material, o dragoste reală. Câţi „creştini" ar şti s-o facă în adevăr dacă, în loc să se complacă în activităţile lor religioase, ar şti să împărtăşească sarcinile acelora care sunt obosiţi şi deznădăjduiţi. În loc de a-şi etala evlavia lor, care adesea este fără o valoare cerească, ar putea să ajute într-un mod discret şi ascuns pe fraţii şi surorile lor în credinţă şi să poarte împreună cu ei, tot ce-i apasă.

Câţi bărbaţi şi femei sunt încovoiaţi de sarcini grele pe care nimeni nu le vede nici nu le cunoaşte. Dar din viaţa celui credincios, ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, emană un parfum de har care deschide inimile şi pune în mişcare pe aceia care vor să asculte de îndemnul care ni se dă în textul de care ne ocupăm. Şi astfel, sarcinile sunt împărtăşite cu aceia care aproape au căzut sub greutatea lor. Să recunoaştem însă că suntem adesea prea subjugaţi de problemele noastre ca să le putem des­coperi pe ale altora şi prea ocupaţi, ca să le dăm atenţie. În jurul nostru inimi împovărate şi deznădăjduite zadarnic aşteaptă un ajutor. Dum­nezeu să ne deschidă ochii să vedem, şi inimile ca să înţelegem amărăciunea care ne încojoară. El să ne înveţe cum să împlinim cu adevărat legea lui Hristos adică, legea dragostei şi a altruismului. Atun­ci, în loc să fim o sarcină pentru alţii, vom fi în stare să le purtăm şi pe ale lor.

21 IULIE

„Aşa vorbeşte Domnul: „Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea..." Ieremia 6:16

Calea credinţei nu este o cale nouă: ea este tot atât de veche ca adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Deşi împrejurările se schimbă într­una şi deşi părerile şi năzuinţele sunt nestatornice ca vânturile schimbătoare, totuşi adevărul lui Dumnezeu odată dat sfinţilor Săi, rămâne acelaşi neschimbat, întreg şi vrednic de încredere.

Domnul putea să ceară lui Israel să stea şi să observe şi să întrebe cărările vechi, căci Israel s-a abătut de la ele şi şi-a ales cărări nesigure şi strâmbe umblând într-o totală dezorientare. Cărările vechi nu erau numai acelea a părinţilor şi străbunicilor lor, ci acelea stabilite în lege când Israel a ieşit la început din Egipt, dar pe care ei le-au călcat şi le-au înlocuit chiar cu urâciuni satanice de tot felul, idolatre, care plăceau firii, căci nu îi oboseau cu cerinţele dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu.

Biserica este bântuită astăzi de glasuri şi învăţături care chipurile, încearcă să îmbunătăţască falimentul ei prin introducerea de soluţii noi, dar ele de fapt sunt tot atât de vechi ca şi minciuna lui Satan din Eden. Răspunsul este simplu; să întrebăm mai de grabă în mod cinstit, de cărările, acelea introduse de Domnul Isus şi apostolii Lui, la începutul Bisericii. Evangheliile şi Epistolele ne procură o deplină înţelegere şi învăţătură cu privire la calea pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru poporul Său de-a lungul acestei întregi dispensaţiuni a Harului. Să căutăm adevărul cu toată inima în izvorul curat al adevărului Cuvântului lui Dumnezeu. Aici, şi numai aici, vom găsi siguranţă şi stabilitate, har şi pace, prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hris­tos. - 2 Petru 1:2

„Inimile noastre sunt mici şi foarte înguste. Ce le-ar putea lărgi altceva decât comunicarea pe care ne-o face Dumnezeu cu privire la gândurile Sale, când ne descoperă ce este în inima Sa, ca să ne facă să cunoaştem tot ce depăşeşte orice cunoştinţă. Căci dacă aceste gânduri ale lui Dumnezeu n-ar trece peste priceperea noastră, Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu. Suntem însă astfel introduşi în infinit prin Duhul Său. Nu pot să le măsor cu mintea mea, nu pot să le ating limitele, dar sunt în ele şi mulţumesc lui Dumnezeu, n-am să ies niciodată din ele." - J.N.D.