Am fost medic

Passierschein-ul permanent, eliberat de doctorul
Mengele. Îi spun că soţia şi fiica mea sunt în
lagărul C şi că, cu ajutorul doctorului Mengele,
le-am căutat şi le-am găsit. E adevărat că le ajut
mult, totuşi este foarte important şi urgent să
plece de aici pentru că, după trei luni de muncă în
crematoriu, ştiu ce soartă îi aşteaptă pe cei ce
rămân pe loc. Şeful biroului este de acord cu
mine şi-mi făgăduieşte ajutorul său. În săptămâna
ce vine pleacă două transporturi de câte trei mii
de femei din lagărul C spre uzinele de război din
vestul Germaniei. Aceste uzine sunt locuri de
muncă relativ bune, întrucât scopul urmărit acolo
nu este exterminarea oamenilor. Condiţiile de
locuit, alimentaţia, tratamentul sunt orientate spre
buna întreţinere a forţelor de muncă, pentru a da
un randament cât mai mare.
Scot din buzunar o cutie de o sută de
ţigarete şi i-o pun pe masă. Oberscharführer-ul
primeşte pachetul şi-mi făgăduieşte că, dacă soţia
230/435

---

şi fata mea se vor prezenta, el le va repartiza într-
unui din transporturi.
Aşadar, mi-am atins scopul.
Plec în goană la lagărul C. Acolo mă voi
descurca mai greu. Va trebui să le conving, pe
soţia şi pe fata mea, că trebuie să plece. Nu le pot
spune adevărul. Nu vreau să creez panică; le-ar fi
fatală tuturor.
Ajuns în lagăr, cer să fie aduse amândouă
în camera supraveghetoarei. Le spun că, deşi îmi
vine nespus de greu să mă despart de ele, împre-
jurările evoluează în aşa fel, încât se impune ple-
carea lor de aici. Aşadar trebuie să renunţăm la
bucuria de a ne mai vedea. Iar eu trebuie să-mi
sacrific plăcerea de a le purta de grijă. În
săptămână aceasta vor fii selecţionate două trans-
porturi. Deci amândouă trebuie să se prezinte
pentru plecarea la muncă. Ar fi preferabil să
plece cu primul transport.
I-am explicat soţiei mele că motive grave
mă forţează să le dau acest sfat. Am rugat-o, de
asemenea, să povăţuiască pe toate cunoştinţele ei
231/435

---

să se prezinte la aceste transporturi, fără a le da
alte amănunte.
De fapt, la recrutarea transporturilor se pro-
cedează astfel: comisia de selecţie SS îi primeşte
mai întâi pe voluntari, şi numai dacă efectivul nu
se completează recurge la selecţia forţată. Dar
rareori se prezintă voluntari. Nimeni nu e dispus
să-şi schimbe felul de viaţă. Cum să plece la
muncă grea, când hrana ce li se dă nu este sufi-
cientă nici pentru a-şi duce zilele aici, în lagărul-
carantină?
Sărmanele femei! Ele nu cunosc morala
KZ-urilor celui de-al treilea Reich. Nu ştiu că
cine nu munceşte n-are dreptul la viaţă.
Soţia şi fetiţa mea au priceput că am motive
bine întemeiate pentru a lua această hotărâre
gravă. Mi-au făgăduit că se vor prezenta la
primul apel.
Îmi iau rămas bun, spunându-le că peste
două zile voi veni din nou şi le voi aduce îm-
brăcăminte călduroasă şi alimente pentru drum.
232/435

---

Au trecut cele două zile şi, cu amărăciune
în suflet, pornesc spre lagărul C, pentru a-mi lua
rămas bun de la ele. Având de dus multe haine
călduroase şi multe alimente, nu puteam pleca
singur. Nu cutezam să intru pe poarta lagărului C
cu atâtea bagaje, ca nu cumva să fiu văzut de
ofiţeri superiori SS, care, eventual, s-ar fi aflat
prin apropiere. De aceea am rugat pe un SS-ist de
la un crematoriu, fost pacient de-al meu pe care
nu de mult îl vindecasem de o congestie pulmon-
ară gravă, să mă însoţească şi să-mi ajute la tre-
cerea bagajelor.
Cu acest prilej nu m-am dus în baraca unde
locuiau soţia şi fetiţa mea, ci am cerut să fie
chemate la gardul de sârmă ghimpată. Acolo am
aruncat peste gard pachetele. Din fericire, zona
aceea era atât de pustie, încât nimeni n-a observat
nimic.
Între noi se întindea gardul de sârmă. N-am
putut nici măcar să ne îmbrăţişăm. Am vorbit
câteva minute. Soţia mi-a spus că prezentarea şi
recrutarea au mers simplu. Nici n-a fost necesar
233/435

---

să-şi spună numele în faţa Oberscharführer-ului
selecţionator. Amândouă au fost înscrise pe listă
fără discuţie.
Bucuria mi-a fost şi mai mare când am aflat
că, la sfatul soţiei mele, s-au prezentat foarte
multe voluntare.
234/435

---

XXVIII
Peste trei zile m-am dus încă o dată la
lagărul C. Voiam să verific la faţa locului ple-
carea lor.
Totul se petrecuse aşa cum am dorit. Două
transporturi de câte trei mii de suflete au părăsit
lagărul de la Auschwitz. Printre ele era şi familia
mea. Nu ştiu ce ne mai rezervă viitorul, totuşi mă
simt foarte uşurat. Aici le aştepta o moarte sigură,
pe când în noua lor situaţie, dacă au puţin noroc,
le aşteaptă libertatea. Sunt multe indicii că
războiul se apropie de sfârşit. A început să se
sape groapa celui de-al treilea Reich. Toţi cei ce
au plecat de aici pot spera pe bună dreptate. Eu
însă resimt cu şi mai multă forţă soarta implacab-
ilă ce mă aşteaptă.
Sunt foarte mulţumit că am putut îndrepta
paşii acestor două fiinţe dragi pe drumul
speranţei, abătându-le de pe drumul ce duce la
ruguri. Eu merg însă mai departe la moarte

---

sigură. Nici deznădejdea, nici frica nu-mi făuresc
această imagine a zilei de mâine, ci tragedia sân-
geroasă a celor unsprezece Sonderkommando-uri
precedente şi logica mea lucidă, lipsită de orice
sentimentalism.
Părăsesc lagărul C. Privirile mele îşi iau
încă o dată rămas bun de la şirul de barăci
sumbre. Cu inima îndurerată, mă despart de locul
unde mai circulă, clătinându-se pe picioare,
epavele fetelor şi femeilor frumoase de odinioară,
rase în cap, înfăşurate în zdrenţe, spoliate de cele
mai elementare atribute ale demnităţii umane.
Fiori reci îmi cutremură fiinţa în clipa când
ies pe poartă. Îmi strâng paltonul pe corp; abia
acum îmi dau seama că e toamnă – septembrie.
De la răsărit, dinspre coama înzăpezită a Mun-
ţilor Beschizi, bate un vânt îngheţat, ce zguduie
sârmele de pe îngrădirile KZ-ului şi flutură
flăcările crematoriilor. Ici-colo zboară nişte ciori;
singurele păsări care trăiesc în acest ţinut.
Vântul aduce spre mine dâre de fum din
coşurile crematoriilor construite în slujba
236/435

---

eternităţii; simt mirosul obişnuit de carne arsă şi
de păr pârlit.
Timpul trece – zilele într-o inactivitate
paralizantă, nopţile în frământare şi veghe. N-am
cuvinte, n-am dorinţe. De când fiinţele dragi mi-
au plecat, simt că mă sufocă singurătatea. Mă tor-
turează imposibilitatea de a acţiona.
De câteva zile, lagărul de concentrare de la
Auschwitz este învăluit de un calm şi o mono-
tonie nemaiîntâlnită. Semn rău! Iar presimţirile
mele nu mă-nşeală niciodată. Liniştea aceasta
profundă prevesteşte noi evenimente sângeroase
în viitorul apropiat.
Al doisprezecelea Sonderkommando a trăit
trei luni şi jumătate din viaţa-i limitată la patru
luni. Nisipul din clepsidra vieţii lui se scurge
foarte iute. Nu i-au mai rămas decât două
săptămâni...
Doctorul Mengele îşi execută hotărârea.
Lichidarea lagărului C începe. Victimele sunt
transportate la crematorii cu cincizeci de
autocamioane. În fiecare seară se aduce un grup
237/435

---

de câte patru mii de suflete. Şirul lung de cami-
oane, intrarea lor în curtea crematoriului, cu
farurile aprinse, cu platformele ticsite de femei
ieşite din minţi, răcnind, ţipând sau amuţite de
groaza morţii, ofereau un spectacol înfiorător.
Nenorocitele erau aduse în pielea goală.
Unul după altul, camioanele îşi depuneau încăr-
cătura în fata intrării la subsol, de unde erau mân-
ate în sala de gazare. Toate ştiau că merg la
moarte prin gazare, dar austeritatea robiei lor de
patru luni, suferinţele care le-au ucis şi trupul şi
sufletul, prăbuşirea lentă a sistemului nervos le-
au atrofiat orice manifestare de voinţă. Victimele
se lăsau duse în sala de gazare fără a opune vreo
rezistenţă. Consimţiseră, parcă, să-şi dea, în
schimbul morţii, viaţa lipsită de scop, plină de
nenumărate torturi fizice şi morale.
Cât de lung a fost drumul până aici! Fiecare
haltă de pe acest drum le-a adus suferinţe pe care
mintea omenească nu le poate concepe! Căminul
lor tihnit, plin de căldură şi dragoste, a fost dev-
astat şi jefuit. Apoi, împreună cu bărbaţii, copiii
238/435

---

şi părinţii lor bătrâni, au fost surghiunite în ghet-
ouri, în fabricile de cărămidă de la marginea or-
aşelor, unde săptămâni de-a rândul au zăcut în
băltoacele ploilor de primăvară. Zilnic erau duse,
în grup, în camere de tortură special utilate, unde
erau schingiuite cu diferite aparate de tortură şi
bătute cu bastoane de cauciuc pentru ca, pe
jumătate leşinate de durere, să spună unde şi-au
ascuns sau cui au dat în păstrare obiectele lor de
valoare. Multe au murit în aceste chinuri.
Celelalte au fost încărcate în vagoane – câte
optzeci-nouăzeci de suflete înghesuite într-un
vagon de marfă.
Au călătorit patru-cinci zile, alături de ca-
davrele celor ce au murit pe drum, până când au
ajuns la rampa lagărului de concentrare de la
Auschwitz.
Cele petrecute cu ele aici ne sunt cunos-
cute. Au fost rupte de cei dragi. După chinurile
despărţirii lor de copii, de soţi, de părinţi, au
ajuns, aproape nebune, în barăcile lagărului C.
Înainte de a intra în aceste cuibare de murdărie,
239/435

---

de păduchi şi de boli infecţioase, demnitatea lor
umană a fost încă o dată călcată în picioare, cu
prilejul aşa-numitei „băi”.
Nişte mâini brutale le-au tăiat părul şi le-au
smuls hainele de pe corp. După „baie” le-au îm-
brăcat cu altele, pe care chiar şi o cerşetoare de la
marginea drumului le-ar fi respins cu dezgust.
Odată cu aceste veşminte au căpătat primul dar
din partea celui de-al treilea Reich: păduchii.
Astfel şi-au început viaţa de epave mamele,
soţiile, fetele şi surorile noastre, închise între
sârmele ghimpate ale KZ-ului. Hrana primită, ce
nici de lături nu era bună, nu le-a lăsat să moară
de foame, dar nici să trăiască nu le-a lăsat. Prin
absenţa totală a proteinelor din alimentaţie, pi-
cioarele lor deveniseră ca de plumb. Din cauza
lipsei de grăsimi, trupul lor se umflase. Ciclul
menstrual s-a oprit, provocându-le nervozitate,
migrene, hemoragii nazale. Lipsa vitaminei B din
hrană le-a provocat o somnolenţă continuă şi
pierderea memoriei în aşa măsură, încât nu mai
ţineau minte nici numele străzii şi numărul casei
240/435

---

în care locuiseră. Doar ochii mai păstrau o licări-
re de viaţă. Dar nici în ei nu pâlpâia flacăra lu-
minoasă a raţiunii, ci focul minţii tulburate de
foame şi de atâtea suferinţe fizice şi morale, lu-
mina unei conştiinţe învăluite în ceaţă.
În această stare au îndurat ceasuri de-a rân-
dul Zahlapell-urile, alinierile cotidiene pentru
numărătoarea efectivului. Dacă, leşinate, cădeau
din rând, li se turnau găleţi de apă rece în cap, ca
să se trezească, iar când deschideau ochii privirile
lor se opreau asupra rotocoalelor de fum ce
pluteau deasupra KZ-ului şi a flăcărilor ce
fâlfâiau în coşurile crematoriilor. Cele două
semne, fumul şi flăcările, le aminteau, în fiece
oră din zi şi din noapte, că aşteptau la porţile
pieirii...
Vreme de patru luni locuitoarele lagărului
C au trăit la porţile crematoriilor, şi zece zile a
durat până când toate călătoarele pe drumul
morţii au intrat pe aceste porţi. Patruzeci şi cinci
de mii de trupuri, torturate până la ultima fărâmă
de viaţă, şi-au dat sufletul.
241/435

---

Peste lagărul C, adăpostul atâtor vieţi tra-
gice, coborî o tăcere de mormânt.
242/435

---

XXIX
Trecuseră
zile,
săptămâni
şi
luni.