Am fost medic

parte şi de alta cu garduri de sârmă încărcate cu
curent electric. Aici santinelele din turnurile de
observaţie nu trag fără preaviz asupra trecător-
ilor. Pe aici patrulează motociclişti SS, având la
piept o placă lucioasă de aramă, prinsă cu un lanţ
în jurul gâtului, pe care e scris: Lagerpolizei
25
Mă întâlnesc cu mai mulţi jandarmi, dar nu
mă legitimează nici unul. Ajung la poarta
lagărului C. O poartă de fier imensă, cu două
aripi. Pe ambele aripi sunt montate izolaţii mas-
ive de porţelan, iar poarta întreaga este acoperită
cu o plasă ţesută din sârmă ghimpată. În faţa ei,
221/435

---

de altfel ca în faţa fiecărei intrări în lagăre, se află
corpul de gardă. Câţiva soldaţi SS stau tolăniţi pe
o bancă, la soare. Mă măsoară din cap până-n pi-
cioare. Probabil sunt o apariţie neobişnuită, dar
nu-mi spun nimic. Nu intervin în domeniul de
activitate al colegului lor ce şade la fereastra
gheretei. Mă apropii de el. Îi spun numărul meu
de tatuaj. Mă priveşte întrebător. Scot din buzun-
ar permisul eliberat de doctorul Mengele şi i-l
prezint. Îl citeşte şi le ordonă camarazilor săi să
deschidă poarta. Soldatul SS mă întreabă până la
ce oră am intenţia să rămân în lagăr, întrucât la
ora pe care o indic trebuie să mă prezint aici. Mă
uit la ceasul de mână; e ora zece. Îi răspund că
până la ora douăsprezece. SS-istul notează ora în
registru. Cam mult. Dar şi pachetul cu zece
ţigarete Josma este un bun Passierschein pe tot
teritoriul KZ-ului... I-l dau şi plec.
Pe şoseaua principală a lagărului C, măr-
ginită de o parte şi de alta cu barăci vopsite în
verde, este forfoteală mare. O echipă de femei
duce un butoi de tablă plin cu supă fierbinte. Aici
222/435

---

masa de prânz se distribuie la ora zece. Un grup
de femei cară pietre pe şosea. De o parte şi de
alta a drumului văd multe femei întinse la soare.
Trupul lor este înfăşurat în zdrenţe, părul din cap
le-a fost tuns. Tabloul este jalnic. Majoritatea
sunt îmbrăcate în modul cel mai ciudat posibil;
cu rochii de seară rupte, lungi până-n pământ,
fără mâneci şi foarte decoltate. Stau pe pământ şi
se despăduchează; se caută de păduchi una pe
alta. Pielea lor murdară e plină de ulceraţii
purulente.
Acesta este un lagăr-carantină. Aici femeile
nu lucrează. Dintre ele se selecţionează transpor-
turile ce urmează să fie trimise în lagăre de mun-
că mai îndepărtate, îmi dau seama că selecţia s-a
făcut temeinic. Materialul uman rămas nu mai
cuprinde decât trupuri complet sleite. Ferice de
cele care au plecat! Acelea mai pot spera că vor
supravieţui, dar acestora, sărmanele, soarta le
este pecetluită, întocmai ca celor din lagărul ce-
hilor sau al romilor.
223/435

---

Mă îndrept spre prima baracă. Deodată aud
nişte ţipete şi o gălăgie infernală. Ghemotoacele
de zdrenţe trântite pe jos prind viaţă. Nălucile se
ridică în picioare şi aleargă spre mine. Să tot fie
vreo treizeci; m-au recunoscut şi, nerăbdătoare,
desperate, mă întreabă despre bărbaţii şi copiii
lor.
Ele mă recunosc pentru că mi-am păstrat
înfăţişarea de om, dar eu nu le mai pot identifica
pe sărmanele nefericite. Mă înconjură din ce în
ce mai multe. Vor să afle veşti despre familia lor.
De trei luni trăiesc în continuă teroare, în cele
mai groaznice condiţii. În fiecare săptămână se
face câte o selecţie, în cele trei luni petrecute în
KZ au învăţat să-şi deplângă trecutul, să se teamă
de viitor. Toate mă întreabă dacă este adevărat ce
se zvoneşte despre crematorii. Ce înseamnă
coloana aceea înaltă de fum în timpul zilei şi fo-
cul acela mare noaptea? E adevărat că sunt arşi
oameni?
Eu îmi dau osteneala să le liniştesc. Neg
totul. Le spun că nimic din cele ce au auzit nu
224/435

---

este adevărat. De altfel în curând războiul se va
sfârşi şi ne vom întoarce cu toţii acasă. Nu cred
nimic din cele ce le spun, dar caut să le risipesc
îngrijorarea. Plec de la ele fără să fi aflat ceva de-
spre soţia şi copilul meu.
Intru în prima baracă. O rog pe suprave-
ghetoare, o fată originară din Slovacia, să trimită
câteva femei să le strige pe nume. Într-o baracă
sunt adăpostite cam opt sute-o mie de femei,
înghesuite în boxe suprapuse. De aceea e destul
de greu să se strige numele cuiva. Gălăgia făcută
de o mie de femei acoperă glasul celor ce încear-
că să se facă auzite. Peste câteva minute, femeile
se întorc; osteneala lor a fost zadarnică. Le
mulţumesc pentru bunăvoinţă şi plec spre baraca
următoare.
Aici situaţia este aidoma; se repetă scena
anterioară. Şi în baraca a doua apelul rămâne fără
rezultat. Intru în baraca a treia. Mă opresc în mij-
locul ei şi rog o deţinută s-o cheme pe suprave-
ghetoare. Îi repet şi acesteia rugămintea de a le
căuta pe soţia şi copila mea. Supraveghetoarea
225/435

---

trimite două fetişcane vioaie să strige, una pe o