Analitica secunda topica respingerile sofistice



Yüklə 3,07 Mb.
səhifə47/68
tarix02.03.2018
ölçüsü3,07 Mb.
#43918
1   ...   43   44   45   46   47   48   49   50   ...   68

Spre deosebire de accident, care poate să aparţină şi să nu aparţină unui lucru, diferenţa are caracter de esenţă, şi deci aparţine necesar unui lucru. m Adică indivizii.

Diferenţa, specia, indivizii nu pot fi atribute sau predicate ale genului, pentru a" efini, fiindcă atributul trebuie să aibă o sferă mai largă- în cazul dat, genul are o sferă ™. largă, nu diferenţa sau specia.

spec' n C £Ste enun*at nu despre diferenţe, ci despre specii şi indivizii care cad sub constituie6 eXemp'-U' "animal" se enunţă despre speciile lui, nu despre diferenţele ce despre dif SpeC'a' '" adevar> „animal" se enunţă despre „om" ca „animal raţional", nu indivizii ^^ "ra'iona1"- Dacă genul s-ar enunţa despre diferenţă, nu despre specie şi ..om" (spec'-^Urma *< genU' "animal" este afimat de mai multe ori, de exemplu, despre ^ sPecii s •' d" (diferen'ă)'care va deveni astfel o nouă specie; b) diferenţele sunt 693 .". vizi'caci genul se enunţă deopotrivă despre specii şi indivizi. 1Că desPre „pedestru" sau despre „biped".

461

ARISTOTEL



fi sau specii sau indivizi, dacă sunt animale, întrucât orice animai

este


sau specie sau individ.

De asemenea, trebuie să cercetăm dacă specia sau ceva subordo speciei a fost enunţat despre diferenţă. Aceasta este o imposibilitate fjjn(i că diferenţa are o sferă mai mare decât specia. Ar urma că diferenţa est o specie, daca una din specii ar fi enunţată despre ea. Căci, dacă, de exem piu, omul este enunţat despre diferenţă, evident că diferenţa este om®4

Tot aşa trebuie să luăm seama dacă diferenţa nu este anterioii speciei. în adevăr, diferenţa trebuie să fie posterioară genului, dar anterioară speciei695.

Mai trebuie să cercetăm daca nu cumva diferenţa arătată696 aparţine unui alt gen, care nici nu este cuprins în genul dat, nici nu-1 cuprinde. Căci aceeaşi diferenţă nu pare să aparţină la două genuri care nu sunt cuprinse unul în altul. Altminteri, ar urma ca şi aceeaşi specie să aparţină la două genuri care nu sunt cuprinse unul în altul. Căci fiecare atrage cu sine propriul ei gen, de exemplu, „pedestru" şi „cu două picioare" atrag cu sine pe animal. Prin urmare, dacă fiecare din cele două genuri aparţine lucrurilor cărora le aparţine şi diferenţa, evident că atunci şi specia va fi în cele două genuri care nu se cuprind unul pe altul.

Sau, poate, nu este o imposibilitate ca aceeaşi diferenţă să aparţină la două genuri care nu se cuprind unul pe altul, ci poate, mai degrabă, trebuie să specificăm: cu excepţia ca cele două genuri sase subordoneze unui gen superior. Astfel, „animal pedestru" şi „animal înaripat" sunt genuri care nu se cuprind unul în altul, iar „cu două picioare" este diferenţa amândurora. Deci trebuie să specificăm: cu excepţia ca genurile să fie cuprinse sub acelaşi gen superior. în adevăr, aceste două genuri sunt cuprinse sub genul „animal"697. Este evident, de asemenea, că,

694 Dacă, de exemplu, facem din „om" predicatul sau atributul Iui „pedestru", atunci „pedestrul" va fi totuna cu „om".

695 Specia presupune nu numai genul, ci şi diferenţa, fiindcă ia naştere din uniff lor. Diferenţa stă între gen şi specie; este posterioară genului, dar anterioară speciei.

696 Este o gravă eroare a aşeza diferenţa într-un gen cu totul străin de acela potfl*1 diferenţei, căci genul propriu şi genul străin nu au nici o legătură; nici unul nu conţi pe celălalt, nici nu este conţinut de el.

697 Excepţia admisă de Aristotel la imposibilitatea ca aceeaşi diferenţă sa aPar\, la două genuri deosebite se întâlneşte la noţiunile încrucişate: „animal pedestru" şi ,^f a înaripat" se încrucişează prin nota de „biped", fiindcă ele sunt cuprinse în nou superioară de „animal". Tot aşa „mamifer" şi ..pasăre" se încrucişează în noţiune „ornitorinc", fiindcă şi mamiferul şi pasărea sunt animale.

462


TOPICA VI, 6, 144 b, 145 a

-——


■ diferenţă poate să aparţină la două genuri care nu se întrucât ace^Ş1altujţ nu este necesar ca diferenţa să atragă cu sine tot cuprind unu i ' necesar ca ea sg atragă numai unul din cele două

genul propn - - genurile ce-i sunt supraordonate, aşa, de exemplu, „cu genuri, Prec ; e cu sjne sau „animal înaripat" sau „animal

seamă dacă nu am prezentat faptul de a

jouă Mioare- atrage

tul"

pedes ■ ^ ^



-a »va dreDt diferenţa substanţei unui lucru699. Căci se pare că o

tă nu se deosebeşte de o substanţă numai prin aceea că ea se află

-U S au cutare lor. De aceea se obiectează divizării animalelor în

tre" si acvatice", că „pedestru" şi „acvatic" se referă la un loc

" altuj Sau poate, obiecţia nu este îndreptăţită în exemplul dat? Căci

acvatic" nu înseamnă o existenţă în ceva sau undeva, ci o anumită

calitate. în adevăr, un animal este acvatic chiar când se află pe uscat, şi,

de asemenea, un animal este pedestru chiar când se află în apă. Totuşi,

dacă cumva diferenţa înseamnă existenţă în ceva, este sigur că definiţia

este greşită.

Tot aşa, trebuie să luăm seama dacă nu cumva s-a dat o afec­ţiune700 drept diferenţă. Dacă o astfel de afecţiune este sporită, substanţa îşi pierde existenţa, în timp ce diferenţa nu are niciodată un asemenea rezultat. Mai degrabă, ea pare să conserve subiectul ei, şi trebuie să ne pară cu totul imposibil ca ceva să existe fără diferenţa sa proprie701. In adevăr, dacă nu există diferenţa „pedestru", nu va exista nici „omul". Căci absolut nimic care constituie o schimbare calitativă a unui lucru nu poate fi o diferenţă, ci ori de câte ori are loc o asemenea schimbare şi este sporită, substanţa îşi pierde existenţa702. Prin urmare, când s-a

Diferenţa care aparţine la două genuri diferite nesubordonate unul faţă de altul,

ordonate unui al treilea, nu presupune amândouă genurile deodată, ci sau pe unul "U pe altul.

de Aristot ^^ "" C°"StitUie ° diferenlă a unei substanţe, cel puţin în exemplele date

701 'N- ecţlunea" (™'6oe) este calitatea pasivă (ttoio'tiic ira&r|TucTi), modificarea.

702 Dtf10 nU eX'Stă fil& diferenta sa ProPrie, fără o determinare proprie (okeia). '^oiuoK) 'sehenţa n" 6Ste ° afec-iune> ° calitate pasivă, o modificare calitativă se modifica di/ 'mbarea calitativă Poate fi sporită, fără ca substanţa să dispară, dar dacă Câci omni n„ "' ' exemP'u, „pedestru" la „om", dispare si substanţa, adică „omul".

mul nu poate fi decât un „ammal pedestru".

145 a


463

ARISTOTEL

formulat o astfel de diferenţă, s-a săvârşit o eroare, căci în uo diferenţelor nu se află absolut nici o schimbare calitativă. ^

Apoi, trebuie să luăm seama dacă nu cumva s-a prezent diferenţa unui relativ o diferenţă care nu este ea însăşi un relativ7f)3 v^ diferenţelor relativilor sunt ele însele relative, cum este cazul sti ^ Aceasta se subdivide în: teoretică, practică şi poetică, fiecare avan/' diferenţă o relaţie. Ştiinţa teoretică este ştiinţa a ceva, ştiinţa poetică producţia a ceva, şi ştiinţa practică — înfăptuirea a ceva704.

Mai trebuie să cercetăm dacă prin definiţie relativul a fost prezem în legătură cu lucrul faţă de care el este relativ de la natură. Căci u relativi nu pot fi întrebuinţaţi decât în legătură cu lucrurile faţă de care ei sunt relativi de la natură şi cu nimic altceva; alţi relativi pot fi întrebuinţaţi în legătură cu altceva. Aşa, de exemplu, vederea poate fi întrebuinţată numai pentru a vedea, în timp ce ţesala705 poate fi între­buinţată şi pentru a scoate apă. Totuşi, dacă definim ţesala ca o unealtă pentru a scoate apă, săvârşim o eroare, căci nu aceasta este întrebuinţarea ei de la natură. Dacă ni se cere o definiţie a expresiei „ceea ce este relativ de la natură", vom spune: „este lucrul întrebuinţat de omul prudent, întrucât este prudent, precum şi de ştiinţa proprie a lucrului respectiv".

Tot aşa, trebuie să luăm seama dacă nu s-a definit, în realitate. un termen, raportându-1 la subiectul lui primordial, în vreme ce el este raportat la mai multe subiecte. Aşa, de exemplu, s-a definit prudenţa ca virtutea omului sau a sufletului şi nu ca virtutea părţii raţionale a sufle­tului706, în adevăr, prudenţa este primordial o virtute a părţii raţionale, şi numai prin aceasta se spune că prudenţa aparţine sufletului şi omului.

703 „Diferenţa", nota proprie a unei relaţii, nu poate fi decât tot o relaţie. Pe»"11 Aristotel, „ştiinţa" (k rr iaTrJn-n) este un relativ, fiindcă este raportată totdeauna la obiectul0

704 Aristotel clasifică ştiinţele în trei grupe, luând ca criteriu facultatea sau putwe inteligenţei: teoria (6ewpia),producţia artistică (iroi/noie) şi acţiunea morală (npaTTtl „Practic" avea deci un sens pur etic. Este greu să traducem exact termenii greceşti ttoui şi TipttTreiv, poate chiar şi 8£iopia. .

705 Ţesala (oîXeyyic) era o perie specială întrebuinţată la frecarea corpului sau în locurile de exerciţii fizice (gimnaziu). Mânerul ei era gol, pentru a permite se E sudorii. Cu acest mâner gol se putea scoate şi apă. u j0

706 Este o eroare a nu defini un termen în relaţie cu subiectul său primordia . legătură cu alte obiecte, căci la acestea termenul se raportă prin subiectul pnffl Astfel, prudenţa (povT|cnc) este virtutea părţii raţionale (Xoyumico'v) şi prin ace virtutea sufletului şi a omului.

464

TOPICA VI, 6, 145 a, b



; asemenea, ne

-am înşelat în definiţie dacă lucrul căruia trebuie 707

să_i aparţin

nea ş


—Xctiu'riea, dispoziţia707 şi orice altceva nu pot fi principiul in^ . .' dispoziţje orice afecţiune ia naştere în chip

ei receptiv


dispoziţie, orice afecţiune ia naştere în chip exemplu, ştiinţa ia naştere în sufletul a

• r ea este709- Uneori ne înşelăm în asemenea împrejurări; cărui dispo ,^^ SpUnem că somnul este incapacitatea simţirii, în- 145 b

natural în lucrul care o

căi


de.eXC71iol""te"egalitatea de putere a raţionamentelor contrare, durerea

d°iala arare violentă a părţilor care de la natură sunt strâns legate. în

Vtate somnul nu aparţine simţirii (ceea ce totuşi ar trebui să fie dacă

a' fi o incapacitate a simţirii). Tot aşa, îndoiala nu aparţine raţio-

ntelor contrare, iar durerea nu aparţine părţilor de la natură strâns 1' te Căci ar trebui ca lucrurile neînsufleţite să simtă durere, dacă este adevărat că durerea se află în părţile lor. Tot aşa se prezintă şi definiţia sănătăţii, dacă se spune că sănătatea este echilibrul711 dintre cald şi rece. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca recele şi caldul să fie sănătate. în adevăr, echilibrul unui lucru se află în lucrul echilibrat, aşa încât sănătatea ar trebui să se afle în caldul şi recele.

Pe lângă acestea, dacă constituim o definiţie în acest chip, s-ar putea ca să luăm efectul drept cauză, şi invers. Astfel, separarea părţilor de la natură strâns legate nu este durerea, ci cauza ei, iar incapacitatea simţirii nu este adormirea, ci una din cauza celeilalte. Noi sau dormim din incapacitate sau suntem incapabili din cauza somnului. Tot aşa, egalitatea de putere a raţionamentelor contrare pare să fie cauza îndoielii, căci dacă tragem concluzii în ambele direcţii, iar temeiurile se distribuie egal în ambele direcţii, stăm la îndoială în ce direcţie trebuie să o luăm.

Mai departe, trebuie să urmărim cu atenţie diferitele momente ale timpului712 şi să luăm seama dacă nu cumva este aici discordanţă; de exemplu, dacă s-a definit fiinţa nemuritoare drept vietuitoarea acum

707 708 709 ţ

„Afecţiunea" (tk£9oc) şi „dispoziţia" (SiâBcoic) destinate de „starea ei" Adică în subiectul care o poate primi.

at ^


p

stare" llt St PaS^ Şt'inţa este detinită ca ° „dispoziţie" (Sideepic), nu însă ca o 7W i CUm obi*nuieSte Aristotel.

"'101'11'1 fdiI0pCa^ este egalitatea (Ioo'ttic) de putere a raţionamentelor, a ceplicil vor numi această caracteristică a îndoielii, a aporiei: iooo6eveia. ea de putere.

g

locul nu fundează o diferenţă, tot aşa nici timpul. Aprecierea lui adevărată în ambele cazuri, cu restricţii.



465

ARISTOTEL

nepieritoare. O vieţuitoare acum nepieritoare ar fi deci o fiinţă a nemuritoare713. Sau poate, în acest caz, constatarea nu este adevăr "^ Căci expresia „acum nepieritoare" este echivocă. Ea poate însemna' că „nu a pierit acum", sau că „nu poate pieri acum", sau că „ea este a * în aşa fel încât nu poate pieri niciodată". Aşadar, când spunem că vieţuitoare este acum nepieritoare, spunem prin aceasta că ea este ac ° o vieţuitoare de aşa natură încât nu piere niciodată. Dar aceasta înseam a spune că este nemuritoare şi de aici nu urmează că ea este nemuritoam numai acum. Dacă totuşi se întâmplă ca lucrul definit să fie numai acum sau numai înainte, iar lucrul ce poartă numele să nu fie aşa, nu exista identitate «între definiţie şi definit». Prin urmare, vom aplica acest loc comun în felul arătat.

gradaţio


Mai trebuie să cercetăm dacă nu cumva lucrul definit nu esîe redat mai bine prin alt lucru decât pe temeiul definiţiei formulate, ca, de exemplu, în cazul definirii dreptăţii: „capacitatea de a distribui ceea ce este egal". în adevăr, este mai drept acel care ia hotărârea de a distribui 146 a egalul decât acel care posedă numai capacitatea de a distribui egalul. Deci dreptatea nu poate fi capacitatea de a distribui egalul, căci atunci omul cel mai drept ar fi acel care ar poseda cea mai mare capacitate de a distribui egalul714.

Mai departe, trebuie să luăm seama dacă lucrul permite să fie sporit715, în timp ce definiţia lui nu permite, ca şi, invers, dacă definiţia

713 Nu şi nemuritoare în trecut sau viitor. Diferenţa nu permite restrângerea in t""r deşi restrângerea la un anumit timp poate fi echivocă, deoarece implică universalii „este acum de aşa natură încât va fi totdeauna". Sensul adevărat depinde de adaosul „" acum".

714 Eroarea definiţiei „dreptăţii" nu constă în „distribuirea egală". Aceast' definiţia ,justiţiei distributive". Eroarea stă în definirea ei ca o „capacitate", în „realizare" sau „hotărâre" de a distribui egal. Dreptatea cere voinţă, actualizare, nu v sau virtualitate.

715 Sporirea include gradaţia.

466


TOPICA VI, 7, 146 a

t' n ce lucrul nu-1 permite. De aceea sau amândouă orul sau nici una, întrucât conţinutul definiţiei este

" 11 lucrul însuşi, identic cu iu ^ juăm seama dacă amândouă permit un spor, dar

^P"1' ă în aCelaşi timp, ca, de exemplu, iubirea definită ca pofta nu amândou ^ La'drept vorbind, cine iubeşte mai mult nu pofteşte deunirettip^ ^^ mveşt^ aşadar, cei doi termeni716 nu sporesc mai "T. t'mp ceea ce ar trebui să se întâmple dacă ar fi identice.

?. , Iţg trebuie să luăm seama dacă, fiind date două lucruri, care permite un spor îi corespunde o definiţie care permite o asa de exemplu, dacă definim focul drept „corpul format din

dere asa, de p

ie cele mai fine". Flacăra este mai mult foc decât lumina, în schimb, flacăra este mai puţin decât lumina, corpul cel mai fin717, şi totuşi, amândouă, definitul şi definiţia, ar trebui să aparţină sporit aceluiaşi lucru, întrucât ele sunt identice.

Tot astfel, trebuie să luăm seama dacă, din doi termeni, unul aparţine în chip egal la două lucruri date, iar celălalt aparţine, nu în chip egal, ci unuia mai mult, altuia mai puţin.

Şi apoi, trebuie să mai luăm seama dacă definiţia s-a constituit prin raportare la două lucruri distincte718; de exemplu, dacă frumosul a fost definit: ceea ce este plăcut văzului sau auzului, iar realul719: ceea ce poate fi pasiv sau activ. Atunci, ar trebui ca acelaşi lucru să fie totodată frumos şi nefrumos, real şi nereal. Căci ceea ce este plăcut auzului va fi identic cu frumosul, iar ceea ce nu este plăcut auzului va fi identic cu nefrumosul. în adevăr, opuşii identicilor sunt şi ei identici. în cazul de faţă, opusul frumosului este nefrumosul, iar opusul plăcutului pentru

7 Cele două Păti sunt iubirea (tpuc) şi pofta de unire trupească (ouvowoia). Flacăra şi lumina sunt deopotrivă „foc", dar părţile lor nu sunt deopotrivă de

718

„. ,„„„„„ sulu ueopomva „ioc , uar părţile lor nu sunt deopotrivă nf j** deflniţia focului drept corpul cu părţile cele mai fine nu este adecvată, de™-!*•. mi'la nu trebuie făcută prin cuprinderea în ea a două lucruri distincte, Wepnn conjuncţia „sau".



P°ate să pla^ '" ■ °V Ar8umentarea lui Aristotel nu este convingătoare. Frumosul 5' frumosul uredV0**11111" ^ Urechii' dar nimic nu obliSă ea frumosul ochiului să fie Ue a fi activ rEC " Aceasta este înca mai valabil pentru definiţia realului: capacitatea a!"' ^eea ce este activ sau suferă o acţiune; textul înlocuieşte foarte absolut activ *„, "f ' CaC1 Orice real este totodată si activ si pasiv, fiindcă nimic nu este uy sau absolut pasiv.

467


ARISTOTEL

ureche este neplăcutul pentru ureche. Este evident atunci că nenr pentru ureche este totuna cu nefrumosul. Prin urmare, dacă cev

plăcut ochiului, dar neplăcut auzului, el va fi totodată

um

nefrumos. Şi tot aşa vom arăta că acelaşi lucru este real şi nereal



în sfârşit, pentru genuri, diferenţe şi toţi ceilalţi termeni dat-definiţie, se vor pune definiţii în locul numelor şi se va vedea dar""

iveşte vreo nepotrivire

720

8



Dacă definitul este un termen relativ, fie în sine, fie potrivit genului său721, trebuie să cercetăm dacă cumva lipseşte din definiţie lucrul faţă 146 b de care este relativ, fie în sine, fie potrivit genului său722; dacă,de exemplu, s-a definit ştiinţa ca o concepţie de nezdruncinat şi voinţa ca o dorinţă lipsită de durere72j. Esenţa relativului este raportarea la altul. fiindcă s-a arătat că felul de a fi al oricărui relativ nu este altceva decât felul determinat în care el se comportă faţă de un alt lucru. Aşadar, trebuie să spunem că ştiinţa este o concepţie îndreptată spre cognoscibil, iar voinţa este o dorinţă îndreptată spre bine. Tot aşa, dacă s-a definit

720 Acest pasaj final ne arată în ce condiţii o definiţie este greşită. Dacă ested»! numele şi dacă, în locul numelui, formulăm definiţiile elementelor definiţiei (genun. diferenţe sau alte componente) şi se iveşte vreo nepotrivire între definiţii şi nume, defini!» dată este greşita.

721 în acest capitol, ocupându-se de definiţia relativilor, Aristotel împarte relativ în două grupe: relativi „în sine", adică relativii care se impun ca atare prin sine, şi <& prin genul lor". Relativul „în sine" este Ştiinţa; relativ „prin genul său" este o anu ştiinţă. .^

722 în structura sau esenţa relativului intră raportarea la corelativ, deci de î va trebui să cuprindă corelativul. .^

723 „Concepţia de nezdruncinat" (OitdXtuJnc ducTairaoToc) este ae • provizorie a „ştiinţei", iar definiţia provizorie a voinţei (|3ou'\t)ciic) este „dorm. durere" (opeţic ă\vvov). Aristotel va căuta să demonstreze că aceste defini!" n ^j, exacte, fiindcă sunt definiţii de relativi şi esenţa definitorie a relativului cere rete ■ corelativ. Este discutabil dacă ştiinţa şi voinţa sunt relativi şi deci sunt termeni ce raportarea la termenii corelativi, la obiectele lor, cum Aristotel va corecta mai J°

468


TOPICA VI, 8, 146 b

având ca obiect literele, deoarece în definiţia ei trebuie gramatica: S11"1^^ se rapOrtează, fie ea însăşi, fie genul ei. să arătăm la " ^ luăm seama dacă, în definiţia dată prin raportarea

^^•T ermenul faţă de care este relativ, s-a făcut raportarea la relativul"1 la ^ ^ ^ ^-^ ]ucrul cel mai bun^ sau termenui m vederea

scop,căci scop.stă sau devine724. Trebuie deci să dăm la lumină ceea căruia cevaJai bun şi ultim; trebuie, de exemplu, să spunem că pofta

ce este ce ^ plăcutului, deoarece în vederea plăcerii noi

este pofta placeni, "^ v

căutam ^^ ^ asemenea, să cercetăm dacă termenul la care raportăm dativul este o devenire sau o acţiune. Căci nimic din acestea nu poate Xţ- a Mai degrabă scop este nu însăşi acţiunea şi devenirea, ci faptul d'eSa fi acţionat şi de a fi devenit726. Dar poate acest principiu nu este valabil universal, căci cei mai mulţi oameni caută mai degrabă plăcerea prezentă decât încetarea plăcerii. Prin urmare, ei fac un scop mai degrabă din acţiunea însăşi decât din împlinirea ei.

Tot aşa, uneori, trebuie să luăm seama dacă nu cumva s-a trecut cu vederea cantitatea, calitatea sau locul, ca şi celelalte diferenţe ale lucrului727; de exemplu, dacă nu s-a arătat la ambiţios ce fel de onoruri şi cât de multe onoruri doreşte el, căci toţi oamenii doresc onoruri. Prin urmare, nu este destul să spunem că ambiţios este acel care doreşte să capete onoruri, ci trebuie să adăugăm determinările arătate mai sus. Tot aşa, la omul lacom de avuţii, trebuie să adăugăm cât de mari avuţii doreşte, sau, la omul fără măsură, în ce plăceri nu cunoaşte măsură. Căci fără măsură este socotit acel care este stăpânit nu de o plăcere oarecare, « de o anumită plăcere. Sau, la fel stau lucrurile dacă definim noaptea: umbra pământului, sau cutremurul: o mişcare a pământului, sau norul: o condensare a aerului sau vântul: o mişcare a aerului. Trebuie deci să adăugăm la ce cantitate şi la ce calitate a lucrului respectiv se aplică, 1 Ce loc s"a Petrecut şi din ce cauză. Acelaşi lucru este valabil şi pentru

724 F' li

72s Emallsmul_utuversalizat este latura cea mai vulnerabilă a filozofiei lui Aristotel. a 6yart ^ ft

E ă A

nu Poftim" a a 6yarat c^ P°ft'm un anumit lucru pentru plăcerea ce ne-o procură, dar



726 AcUc' ?lăCerea'ci lucrul Plăcut - un lu«u determinat, şi nu altul.

restul este mii '" en're ?' m acţiune dorim rezultatul; căci scop este numai rezultatul, '^PYciat «■ nstote' admite în fraza următoare o excepţie: plăcerea este o acţiune

727 if ^ ^ ^ ^ ît l

727 Celelaif ^ ^ ^ ^ încetarea Placen1'

e a te diferenţe sunt celelalte categorii, în afară de cele trei citate.

469


ARISTOTEL

celelalte cazuri de felul acesta. Căci dacă omitem o determinare redăm esenţa lucrului. De aceea trebuie să ţintim în discuţ lipseşte din definiţie. Nu există cutremur de pământ la orice fel


c "^

cantitate de pământ în mişcare, nici nu există vânt la orice fel s- ^ cantitate de aer în mişcare. ' **

Mai departe, trebuie să luăm seama dacă, în definiţia dorint nu s-a adăugat precizarea de „aparent", şi tot aşa în toate cazurile °' adaosul este potrivit. De exemplu, se spune că voinţa este dori 147 a îndreptată spre bine, că pofta este dorinţa îndreptată spre plăcut dar ' omite specificarea că binele sau plăcutul sunt aparente. Căci, adese cei ce doresc nu ştiu dacă obiectul dorinţei lor este bun şi plăcut est destul să aibă aparenţă de bun şi de plăcut. Deci ar trebui ca definiţias' fie făcută cu această rezervă. Dacă s-a adăugat această rezervă în definiţie, trebuie să conducem la Idei pe cel care admite existenta Ideilor728. în adevăr, nu există Idei despre aparenţă, ci se pare că Ideea este raportată la altă Idee, de exemplu, Pofta în sine se raportă la Plăcutul în sine, iar Voinţa în sine la Binele în sine. Deci ele nu se raportă nici la un bine aparent, nici la un plăcut aparent, căci este absurd ca Binele în sine şi Plăcutul în sine să fie numai aparente.

Mai departe, trebuie să cercetăm, când definim o stare, care este posesorul ei, iar când definim pe posesorul ei, care este starea posedata. Aceeaşi regulă este valabilă pentru toate cazurile asemănătoare ■ »* exemplu, dacă plăcutul este totuna cu utilul, acel care gustă plăcutul esx totuna cu acel care trage un folos. Se poate spune în genere ca,1

728 Aristotel nu pierde ocazia de a releva slăbiciunile teoriei platonice a

Ide**


Dată fiind importanţa rezervei „aparent" în unele definiţii, ar trebui să existe o e* •" Idee a „aparenţei", ceea ce tocmai Platon exclude necondiţionat, fiindcă el opun

ca realitate absolută sau „în sine", aparenţei.


Yüklə 3,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   43   44   45   46   47   48   49   50   ...   68




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin