Capitolul 1

Dacă oamenii se dovedesc atât de inconştienţi încât nu observă aceste semne, aşezate miraculos de Mine în faţa ochilor lor, poţi să fii convins că nu vor remarca nici semnul construit de om în acest scop.

Dacă observă semnele vii, ce rost mai are să le construieşti un semn mort?

Îţi dăruiesc totuşi un mare semn de aducere aminte, căci tu vei purta în tine Cuvântul Meu viu şi toată puterea pe care o incumbă rostirea numelui Meu. Dacă vezi că cineva aspiră sincer către trezirea spiritului şi realizarea vieţii eterne, îi poţi împărtăşi această putere.

Ce lucru mai măreţ v-aş putea dărui decât cele trei mari cuvinte, şi ce monument mai sublim, mai măreţ şi mai maiestuos Mi-aţi putea construi voi decât împlinirea adevăratei iubiri în inimile voastre?

De aceea, rămâneţi cu acest semn, mai presus decât oricare altul. Atâta vreme cât veţi fi una cu el şi îl veţi manifesta în toate cele, Eu voi fi printre voi, activ şi puternic, ca semn perfect de aducere aminte.

Pe de altă parte, dacă veţi lăsa marele semn al iubirii sincere şi active – acest unic semn cu adevărat valabil pentru Mine – să piară din inimile voastre, marele semn al aducerii aminte va dispărea din mijlocul vostru.

Dacă acest lucru se va petrece, toate celelalte semne minore îşi vor pierde în egală măsură importanţa pentru voi, contând la fel de mult ca şi vânturile care suflă pe alte planete, fiind imposibil de observat pe pământ.

De aceea, rămâneţi ataşaţi semnului unic al iubirii! Căci nu există un alt semn mai bun şi nici un indicator mai sigur pentru aducerea aminte a obiectului iubit. Dacă iubirea se răceşte, inima împietrită îi poate dărui adevăraţi sori celui pe care l-a iubit cândva, dar pe care între timp l-a uitat, dar fără nici un folos, – căci dacă acceptă să fie încălzită, gheaţa piere!

La fel cum focul reprezintă moartea pentru materie, focul iubirii reprezintă moartea pentru cei care au respins-o, în cazul în care ea se mai întoarce la ei; căci ei au devenit la fel de reci şi de împietriţi ca şi gheaţa.

Cel care păstrează însă în inima sa marele semn al iubirii va trăi de-a pururi în focul vieţii, care nu îl va putea afecta, la fel cum focul nu poate fi afectat de foc, ci dimpotrivă, dă viaţă focului (îl alimentează).

Reţine aceste cuvinte şi transmite-le poporului tău, şi veţi trăi cu toţii de-a pururi, în şi prin Mine.

Să nu credeţi vreodată că o zi este mai potrivită pentru iubire decât alta, sau că dacă cineva doreşte să se apropie de Mine trebuie să-Mi aducă vreo ofrandă.

O, Horadal, să nu credeţi vreodată aşa ceva! Aşa cum în cazul vostru, mirele nu stabileşte pentru mireasa sa o zi şi o oră pentru a face dragoste cu ea, la fel se petrec lucrurile şi cu Mine. Oricând decide omul să îmi dăruiască inima sa, momentul este perfect pentru Mine.

Sabatul nu trebuie să fie decât o zi a instruirii generale, nicidecum o zi a iubirii Mele, pentru care fiecare zi este la fel.

Aşadar, iubiţi-Mă întotdeauna, dar păstraţi totuşi Sabatul ca zi a instruirii, şi veţi trăi astfel de-a pururi!

Puteţi pleca acum, în numele Meu. Amin”.

Capitolul 111

Mesagerul Lamel execută o operaţiune de salvare. Fata salvată povesteşte despre ororile din oraşul lui Enoh

(1 iulie 1842)

După aceste cuvinte, Horadal i-a mulţumit din nou lui Abedam cel Mare, după care s-a întors către cei zece comandanţi şi le-a spus:

„În numele Domnului, mergeţi şi spuneţi-le oamenilor să îi mulţumească Domnului şi să se pregătească de plecare, pentru a putea porni la drum înainte de apusul soarelui, în numele Domnului şi al marelui Dumnezeu, Tatăl nostru preasfânt şi preaplin de iubire! Amin”.

Cei zece comandaţi i-au informat imediat pe oameni care este porunca lui Horadal, în acord cu voinţa Domnului.

În câteva clipe, toată lumea era gata de plecare. Pe când Abedam tocmai le cerea lui Kisehel şi Sethlahem să îi conducă pe oameni către ţara promisă, Lamel a apărut ca o vijelie, purtând pe braţele sale puternice o fată!

Ajuns în faţa lui Abedam, el s-a aruncat la picioarele acestuia, după care i-a mulţumit cu inima smerită şi plină de iubire pentru puterea pe care i-a dăruit-o în vederea împlinirii periculoasei sarcini primite.

Iată ce a povestit el: „Tatăl preasfânt şi preaplin de iubire! Prin puterea Ta fără limite, am reuşit să duc la bun sfârşit sarcina pe care mi-ai transmis-o în inima mea.

Nici unul dintre cei pe care mi-ai cerut să îi salvez nu a rămas în urma mea.

Iată totuşi, Tată preasfânt, o fată pe care nu am găsit-o în inima mea, dar pe care am întâlnit-o singură şi plângând pe marginea unei prăpăstii.

Înduioşat, am întrebat-o: „Copila mea sărmană, ce te doare, de plângi atât de amarnic, şi de ce îţi smulgi părul din cap?”

Sărmana a oftat atunci adânc, după care s-a recules şi mi-a relatat următoarea poveste:

‘Om mare, mă rog ţie fierbinte, ascultă-mă, în numele acelui Dumnezeu de care oamenii cei nobili – ucişi de cruzimea excesivă a lui Lameh – le-au vorbit părinţilor mei!

După ce vei auzi scurta mea poveste, ai milă de mine şi omoară-mă!

Acum ascultă povestea tristei mele vieţi: în pofida regulilor oribile impuse de cel mai mare tiran care a trăit vreodată pe pământ, părinţii mei au rămas întotdeauna credincioşi în sinea lor învăţăturilor marelui Farak şi au crezut în Dumnezeul propovăduit de acesta.

Un spirit malefic trebuie să-i fi dezvăluit însă acest lucru lui Lameh, care a dispus arestarea lor de către crudele sale gărzi. Singura care am fost lăsată în casă am fost eu, un sărman copil.

La scurt timp, gărzile lui Lameh i-au adus din nou acasă pe părinţii mei, pe care i-au pus să se dezbrace. După ce i-au văzut astfel, goi, palizi şi tremurând din toate încheieturile, ele au luat-o mai întâi pe sărmana mea mamă, au culcat-o la pământ, i-au întins braţele gingaşe şi i-au bătut în palme nişte piroane ascuţite.

Au făcut apoi acelaşi lucru cu picioarele ei. Marea suferinţă şi strigătele ei de durere nu au părut să-i impresioneze deloc pe acei monştri.

Scena s-a repetat apoi şi cu tatăl meu.

După această acţiune îngrozitoare, gărzile au aşezat mamei o piatră dură sub spate, pentru a-i întinde trupul precum o coardă, şi şi-au satisfăcut pe rând poftele desfrânate cu ea!

După această nouă oroare, soldaţii le-au despicat burţile şi m-au aşezat între părinţii mei, încercând să mă convingă să le smulg ochii din cap, rugându-mă în tot acest timp zeului Lameh.

În acel moment am leşinat şi mi-am pierdut cunoştinţa. M-am trezit aici, legată de această piatră şi lăsată să mor de foame, după cum poţi vedea.

Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe cu sărmanii mei părinţi, dar nu mă îndoiesc că au continuat cu torturile, după care i-au ars de vii în propria lor casă.

Acum ştii întreaga mea poveste şi poţi face cu mine ce doreşti. te implor însă să nu mă părăseşti în acest loc!’ –

Iată, Tată preasfânt, aşa se explică de ce am adus în faţa Ta un copil în plus faţă de cei pe care i-am numărat în inima mea.

Căci nu am simţit niciodată în viaţa mea un sentiment atât de profund de milă ca pentru acest biet copil.

Sper din toată inima că mă vei ierta pentru încălcarea poruncii Tale, căci ţi-am adus ca ofrandă pe cea pe care am salvat-o de la moarte sigură.

O, Tată, primeşte această ofrandă, în marea Ta graţie!” – Dar Abedam s-a aplecat imediat şi l-a ridicat pe Lamel, spunându-i:

„Lamel, adevăr îţi spun: prin această acţiune a ta, ai făcut mai mult decât în întreaga ta viaţă.

Să-i lăsăm deocamdată pe aceşti oameni să plece către ţara promisă, iar apoi ne vom întoarce la sărmanul copil. Cu această ocazie va avea posibilitatea să-şi mai revină puţin, după care voi face ce este mai bine pentru ea şi pentru tine. Amin”.

Capitolul 112

Domnul îi însărcinează pe Kisehel şi pe Sethlahem să conducă poporul lui Horadal la destinaţia promisă. Efectul blestemului şi cel al binecuvântării

(2 iulie 1842)

După această scurtă promisiune făcută lui Lamel, Abedam cel Mare s-a întors către Kisehel şi către Sethlahem, cărora le-a spus:

„Ascultaţi-Mă! Aşa cum aţi condus poporul lui Horadal în acest loc, plecaţi acum şi conduceţi-i pe aceşti oameni în ţinutul pe care l-am păstrat special pentru ei, încă de la crearea acestui pământ. Căci Eu cunosc de la începuturile eternităţii tot ceea ce urmează să se întâmple, şi nimeni în afară de Mine nu îmi cunoaşte intenţiile.

De aceea, mergeţi şi conduceţi-i pe oameni în locul pe care l-am păstrat pentru ei.

Spiritul Meu vă va conduce cu precizie în locul în care trebuie să ajungeţi.

Când veţi ajunge acolo, binecuvântaţi acest pământ pentru ei, inclusiv noile locuinţe, care nu diferă cu nimic de cele pe care vi le-aţi construit voi aici, pe înălţimile sacre.

Întoarceţi-vă apoi în mare grabă aici, ca să nu pierdeţi masa de seară. Iar acum plecaţi. Amin”.

Cei doi i-au mulţumit lui Abedam şi au plecat imediat să îşi îndeplinească misiunea.

Aproape sufocat de sentimentul profund de recunoştinţă pe care îl simţea, Horadal şi-a pregătit oamenii de plecare.

Şi astfel, mulţimea s-a pus în mişcare, urmându-şi fericită conducătorii.

Văzându-i cum pleacă, Adam i-a binecuvântat pe fiecare în parte, cu lacrimi în ochi.

Observând acest lucru, Abedam l-a lăudat şi i-a spus: „Adam, dacă în loc să trimiţi atâtea blesteme celor din ţinuturile de jos ai fi acţionat întotdeauna la fel ca acum, plin de iubire şi de compasiune, adevăr îţi spun: câmpiile şi văile adânci ale pământului nu s-ar fi transformat într-un iad!

Din păcate, tu ai simţit întotdeauna mai degrabă dorinţa de a blestema decât pe aceea de a iubi. Nu-i de mirare că cei din ţinuturile de jos se comportă aşa cum ne-a povestit Lamel, dovada cea mai bună aflându-se aici, la picioarele Mele.

O, Adam, câte eforturi nu Mi-ai fi putut cruţa, Mie şi întregii creaţii!

De vreme ce ai preferat însă să blestemi, şi nu să binecuvântezi, iată rezultatele acţiunilor tale, care vor continua să existe pe pământ până la sfârşitul existenţei sale.

Adevăr îţi spun: oricât de cumplită a fost prima ta greşeală, când ai încălcat prima Mea poruncă şi te-ai lăsat amăgit de şarpele cel rău, astfel încât cerul şi pământul au fost întoarse cu susul în jos, tot acest haos ar fi putut fi rectificat infinit mai uşor decât ceea ce se mai poate face acum, după blestemele pe care le-ai aruncat asupra ţinuturilor de jos după crima lui Cain.

Îţi spun: fapta lui Cain a fost cumplită, dar abia dac a reprezentat o picătură într-un ocean prin comparaţie cu greşeala ta iniţială, atunci când ai încercat să te ridici deasupra Mea, devenindu-Mi stăpân!

Mă poţi condamna atunci pentru blestemul care a căzut asupra ta?

În mod firesc, divinitatea Mea intangibilă – atât de cumplit violată de tine – a fost nevoită să blesteme acest pământ, pe care au început să crească, la picioarele tale, ciulini şi mărăcini ascuţiţi.

Marea Mea iubire pentru tine a ridicat însă curând blestemul acestui pământ, care a înflorit iarăşi în faţa ta, devenind o mare grădină, aşa cum cred că ai observat de multă vreme.

În timp ce Eu ridicam însă blestemul, vai, tu erai foarte ocupat blestemând câmpiile şi văile din ţinuturile de jos, precum şi pe locuitorii acestora! Nu-i de mirare că chiar şi astăzi, în timpul vieţii tale, din solul blestemat de tine răsar asemenea lăstari otrăviţi!

Eu l-am trimis în ţinuturile de jos pe Farak – acest înger binecuvântat de Mine. Nu ai fi putut face şi tu acelaşi lucru, în numele Meu?

În timpul lui Farak, ţinuturile de jos au înflorit mai glorios chiar decât aceste înălţimi!

O, Adam, Adam! Priveşte sărmana fată care zace la picioarele Mele şi a cărei inimă este mai pură decât soarele la amiază.

Ceea ce s-a întâmplat acum cu părinţii ei ca rezultat al blestemului tău se va repeta într-o zi cu fiul unei fecioare în care voi trezi atunci spiritul fetei care zace acum la picioarele Mele.

Dă-ţi seama ce ai făcut prin puterea blestemului tău! Din păcate, prezentul nu mai poate fi schimbat. De aceea, haide să ne ocupăm mai bine de viitor – uitând, atât cât este posibil, de ororile trecutului!

Adam, retrageţi-ţi toate blestemele şi înlocuieşte-le cu binecuvântări, căci tot ceea ce se petrece astăzi rău pe pământ este urmarea greşelilor tale. De acum înainte, nu mai blestema niciodată, ci binecuvântează totul în calea ta! Amin”.

Capitolul 113

Mustrarea Domnului adresată lui Adam, disperat din cauza prostiei sale

(5 iulie 1842)

Auzind cuvintele lui Abedam, Adam s-a întristat în inima sa, nemaiştiind ce să spună sau ce să facă.

Întorcând argumentele pe toate părţile, el a încercat să găsească explicaţia faptelor petrecute, dar în zadar. Neputincios, el era tocmai pe punctul de a renunţa la toate, blestemându-se chiar pe sine însuşi, ca singură cauză a tuturor relelor de pe pământ.

Dar Abedam l-a prins de braţ, l-a privit ferm în ochi, după care i-a spus:

„Adam! Ce fel de om eşti tu? Chiar vrei să te transformi într-o stâncă? Ţi se pare viaţa ceva atât de demn de dispreţ încât vrei să o blestemi în tine, omorând-o în tine şi în copiii tăi, deopotrivă trupeşte şi spiritual?

Adam, până acum ţi-a petrecut lunga viaţă aproape numai în blesteme, din cauza simţului tău justiţiar excesiv. Ai fost întotdeauna convins că duritatea ta ca judecător este pe placul Meu, drept care ţi-ai blestemat acei copii care – în marea lor slăbiciune – au greşit faţă de tine.

Iar acum, când Mi-am propus să te purific în faţa tuturor, arătându-ţi greşelile şi pregătindu-te astfel plenar pentru acceptarea deplină a vieţii născute din Mine, – pe scurt, acum, când tocmai ţi-am explicat că nu îmi face nici o plăcere să aud pe cineva blestemând sau judecându-şi fraţii, tu te-ai mâniat mai cumplit ca oricând în inima ta, dispreţuind complet viaţa pe care ţi-am acordat-o.

Tocmai acum, după ce ai judecat fiecare fir de praf de pe pământ, te-ai trezit să îţi întorci blestemele asupra ta, răzbunându-te astfel pe Mine, căci prin iubirea, răbdarea şi compasiunea Mea Mă opun ordinii şi dreptăţii tale?

Of, Adam, Adam, adevăr îţi spun: îmi pui la grea încercare iubirea şi răbdarea!

Adu-ţi aminte de câtă răbdare am dat dovadă faţă de tine în trecut! Aminteşte-ţi de vremurile când nici un soare nu strălucea încă în univers şi când acest pământ nu fusese nici măcar imaginat de mintea Mea; atunci, spiritul tău, creat de Mine cu scopul de a deveni – prin iubirea sa pură – o fiinţă complet liberă în faţa Mea, Mi-a încercat pentru prima oară răbdarea şi Mi-a provocat cele mai mari griji, datorită încăpăţânării sale.

Câte eternităţi au trecut de când te-am creat!

Şi cât de des Mi-au pus la încercare răbdarea de atunci!

Priveşte nenumăratele stele care au apărut între timp. Numără-le, dacă poţi. Ce reprezintă toate aceste corpuri cereşti, infinite la număr, cu care am umplut infinitatea materială?

Adam, ştii ce reprezintă ele? Of, Adam, Adam, ascultă-Mă:

Fiecare fir de praf de pe orice corp ceresc reprezintă o mare încercare pentru răbdarea Mea, durând mai mult de o mie de ani, şi totul ţi se datorează ţie!

Acum numără toate lumile din existenţa infinită şi înmulţeşte-le cu toate firele de praf din care sunt construite. Imaginează-ţi apoi că pentru fiecare asemenea particulă materială este nevoie de o mie de ani de răbdare din partea iubirii Mele divine.

Reflectează la toate acestea şi spune-Mi câtă răbdare trebuie să mai am cu tine până când te vei decide să devii fiinţa pe care ţi-a predestinat-o iubirea Mea eternă. Crede-Mă, orice termen ai stabili, Eu voi fi de acord cu el.

Dar vai ţie dacă vei decide vreodată să te sinucizi, căci adevăr îţi spun: într-o singură fracţiune de secundă te voi supune, pe tine şi întreaga creaţie, cu excepţia celor câţiva care Mi-au rămas credincioşi, focului cumplit al mâniei Mele!

Adevăr îţi spun: sunt mai dispus să fiu răbdător o veşnicie, aşteptând îndreptarea păcătosului, decât un singur moment cu un sinucigaş!

Haide, măcar o dată în viaţa ta, schimbă-ţi complet inima şi recunoaşte tot ce am făcut pentru tine, tot ce continui să fac şi tot ce voi face în continuare pentru copiii tăi, iar Eu îmi voi întoarce faţa către tine, te voi scoate din mlaştina orbirii în care te-ai complăcut atâta vreme şi îţi voi reda viaţa.

Dar nu mai blestema vreodată; căci pământul este saturat pentru o sută de mii de ani de acum înainte cu judecăţile tale.

Încearcă să înţelegi ce îţi spun şi întoarce-ţi inima către Mine. Amin”.

Capitolul 114

Viziunea lui Adam: femeia de pe soare care zdrobeşte capul şarpelui

(6 iulie 1842)

Auzind cuvintele lui Abedam, Adam s-a căit din nou în inima lui, realizând pentru prima oară cum stăteau lucrurile cu el şi cu ordinea lui, şi cât de diferită era ordinea lui Iehova, proclamată acum în faţa lui prin persoana vizibilă a lui Abedam.

Dându-şi seama de toate aceste lucruri, el s-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Abedam, rostind din inimă următoarele cuvinte:

„O, Iehova, Tată preasfânt, devenit vizibil în faţa mea în persoana lui Abedam, ascultă: în faţa Ta se află doi Adami, în praful propriei lor nimicnicii. Unul este Adam cel comun, iar celălalt este un Adam profund divizat.

O, Iehova, Tatăl preasfânt! Eliberează-mă, în marea Ta graţie, de Adam cel comun şi îngăduie-mi să îmi trăiesc restul zilelor care mi-au mai rămas într-o manieră pe placul Tău!

Căci abia acum îmi dau seama cu claritate că nu-l voi putea readuce niciodată pe Adam cel comun înapoi pe calea ordinii Tale eterne şi sfinte, deşi eu însumi am fost cel care l-am condus pe calea pierzaniei şi a distrugerii.

De aceea, revarsă-Ţi asupra mea graţia, consideră-mă un simplu om care zace la picioarele Tale, în praful propriei sale nimicnicii, şi ridică-l din nou în lumina Ta, astfel încât să poată redeveni una cu Tine!

Cât priveşte partea inferioară din mine, Te implor, ridică această grea povară de pe umerii mei şi fă cu ea orice doreşti.

O, Iehova, ridică povara cea grea pe umerii Tăi atotputernici!

Facă-se voia Ta, acum şi de-a pururi! Amin”.

În timp ce Adam rostea aceste cuvinte, soarele natural a apus, dar Abedam i-a permis să vadă un alt soare răsărind în faţa vederii sale interioare, pe care stătea o femeie strălucitoare care zdrobea sub picior capul şarpelui ce ţinea încolăcit întregul soare.

Atunci, Abedam s-a aplecat, l-a atins pe Adam şi i-a spus să se ridice; după care i-a luat mâna în mâna Sa şi i-a spus:

„Adam, ce ai văzut mai înainte?”

Adam i-a răspuns: „O, Iehova, am văzut un soare nou răsărind în mine. În pofida strălucirii lui divine, în jurul lui era însă încolăcit şarpele cel rău.

Am văzut apoi o femeie înaltă, de o frumuseţe strălucitoare, care nu s-a temut de şarpe şi i-a zdrobit capul cu toată puterea.

Şarpele a încercat să o supună pe femeie şi a muşcat-o de călcâi, dar aceasta a luat un măr şi i l-a vârât în gură, imobilizându-i astfel colţii veninoşi”.

După care Adam a tăcut, s-a lovit cu putere de trei ori în piept, apoi a adăugat:

„O, Iehova, acesta a fost marele meu păcat în faţa Ta”.

Dar Abedam i-a spus: „Adam, în această manieră, ţi-am îndeplinit deja dorinţa pe care ţi-ai exprimat-o mai înainte.

Acum, Adam cel comun a fost complet eliminat din fiinţa ta şi tu ai devenit la fel ca şi oricare din copiii tăi.

De aceea, ai grijă ce vei face cu ultima parte a vieţii tale. Trăieşte în modestie, respectând ordinea şi iubirea Mea părintească.

În ceea ce priveşte pe Adam cel comun, ascultă: Eu, Soarele tuturor sorilor cereşti şi cosmici, l-am preluat pe acesta asupra Mea, aşa cum ai văzut atunci când şarpele a înconjurat soarele Meu.

Cât despre femeia pe care ai văzut-o zdrobind capul şarpelui, aceasta este chiar fata care stă acum la picioarele Mele, provenind din ţinuturile de jos.

Nu îi privi însă trupul, ci uită-te în sufletul şi în spiritul ei.

Această fecioară a suferit mai mult în ţinuturile de jos decât orice altă fiinţă umană care a trăit vreodată pe pământ. De aceea, răsplata pe care o va primi va depăşi în măreţie orice altceva, şi întreaga infinitate va tremura în faţa ei.

Încearcă să înţelegi ce îţi spun; Adam – redevenit din nou un om simplu, căci aceste lucruri se vor petrece cu adevărat! Încearcă să înţelegi! Amin”.

Capitolul 115

Slăvirea de către Adam a compasiunii lui Dumnezeu şi a manifestării Acestuia sub forma lui Abedam

(9 iulie 1842)

După discursul lui Abedam, Adam şi toţi cei prezenţi au fost atât de mişcaţi încât au început să plângă, plini de cea mai arzătoare iubire şi de cea mai profundă recunoştinţă. În final, Adam a exclamat:

„O, omule, omule! Ce ai fi însemnat tu fără iubirea Tatălui preasfânt şi preaplin de iubire, dacă liberul tău arbitru – folosit greşit – nu te-ar fi transformat într-o fiinţă nedemnă în faţa Lui!

Cât de bun eşti Tu, Tată preasfânt, şi cât de joasă trebuie să fi fost căderea noastră, dacă iubirea Ta eternă a avut nevoie de atâtea eforturi pentru a ne mântui!

Abia acum înţeleg, Tată preasfânt, tot ce ai făcut pentru noi, ceea ce faci acum şi ceea ce vei face de-a pururi pentru umanitate!

Îngăduie-mi să strig acum cu voce tare, astfel încât să fiu auzit de întregul pământ, de la un pol la altul; îngăduie-mi să proclam cu voce de tunet, astfel încât să fiu auzit de toate creaturile, de toate lumile şi de toate cerurile, cât de mare a fost graţia pe care Domnul, Dumnezeu cel infinit, a revărsat-o asupra noastră, sărmani păcătoşi care am căzut atât de jos în faţa Lui!

Ascultaţi-mă, ceruri, soare, lună, şi tu, pământule, ascultaţi ce spune gura mea:

Dumnezeu cel etern, infinit, preasfânt şi atotputernic, – o, inimă, nu mă părăsi tocmai acum; îngăduie-mi să strig din toate puterile mele! – El, în faţa Căruia o mie ori o mie de ani nu înseamnă decât un moment trecător, – El, în faţa suflului Căruia toate spaţiile infinite tremură, iar eternitatea este redusă la zero, – El, care dintr-o singură privire poate crea sau distruge o mie ori o mie de sori, – El, El Însuşi, renunţând la sfinţenia Sa înnăscută, a privit în jos, către noi, creaturile Sale cele mai nevrednice, din profunzimile Lui uluitoare. Văzând că am căzut, din cauza răutăţii noastre fără seamăn, atât de jos în faţa Lui, El a dorit să îşi arate compasiunea infinită faţă de noi şi a umplut spaţiile cu nenumărate trepte, pentru ca noi să putem urca din nou până la El!