Capitolul 1

Veniţi şi voi, cei prin vinele cărora curge doar un firicel de viaţă, precum şi voi, cei împovăraţi şi epuizaţi de greaua povară a slabei voastre vieţi! Veniţi aici, şi veţi găsi întreaga frumuseţe a vieţii, din abundenţă!

O, cuvinte, cuvinte! Ce cuvinte au fost rostite aici!

O, Abedam, Tată preasfânt şi preaplin de iubire! Tu ai dat viaţă acum chiar acestui pământ, munţilor, mării şi tuturor lucrurilor care mi se păreau lipsite de viaţă!

Ce obiect mai poate părea mort când însăşi Viaţa primordială a oricărei vieţi proclamă asemenea cuvinte dătătoare de viaţă?

O, Tată preasfânt, îţi datorăm Ţie întreaga noastră slavă, recunoştinţă, ascultare şi iubire. Căci numai Tu meriţi în întreaga eternitate să primeşti aceste sentimente ale noastre, precum şi ale întregii infinităţi!

O, cât de luminoasă a devenit acum inima mea şi cât de mare este uşurarea pe care o simt!

O, Viaţă a vieţii, cât de dulce eşti tu! ce mare este fericirea de a te simţi în toată plenitudinea puterii tale!

O, fraţilor, o, părinţi, o, copii! Mare este bucuria vieţii atunci când ştii că Cel Preasfânt trăieşte înlăuntrul tău, ducând o viaţă liberă. Pentru cel care nu conştientizează însă acest lucru, preferând să îşi ducă sărmana lui existenţă întunecată, viaţa devine o povară insuportabilă.

De aceea, oricine doreşte să trăiască adevărata viaţă, născută din Dumnezeu, în toată abundenţa ei, nu are decât să trăiască viaţa perfectă a iubirii.

Căci nimic nu există mai sublim decât viaţa!

Haideţi aşadar să ne bucurăm plini de recunoştinţă de viaţă, noi, care nici nu existam până acum, şi care ne aflăm totuşi acum în prezenţa Celui care a fost dintotdeauna, care este şi va fi de-a pururi, care ne-a creat şi ne-a dăruit adevărata viaţă, aceea pe care a trăit-o El Însuşi încă de la începuturile eternităţii în sfinţenia Lui divină, în abundenţa Lui infinită şi perfectă.

Haideţi să ne bucurăm de această viaţă, pe care El ne-a dăruit-o tuturor!

La ce ar folosi soarele dacă în afara Lui nu ar exista fiinţe capabile să îi simtă razele Sale dătătoare de viaţă, bucurându-se de ele?

La ce ar folosi pământul cu tot ce există pe el şi la ce ar folosi cerul cu toate lumile lui stelare? La ce ar folosi întreaga infinitate, dacă în afara Lui nu ar exista forme de viaţă care să Îl recunoască pe El, Cel care a creat totul pentru a se bucura împreună cu creaturile Sale?

De aceea, bucură-te de viaţă, o, infinitate, la fel cum mă bucur eu acum. căci cu toţii am primit viaţa de la El, da, de la El, nu pentru a ne fi o povară, ci ca un cadou minunat, ca o Fericire a oricărei fericiri. Căci la ce ar folosi alte forme de fericire fără Aceasta? Cine s-ar simţi cu adevărat alinat fără ea?

El ne-a dăruit nouă această fericire supremă. De aceea, haideţi să ne bucurăm de ea, consacrându-i Lui imensa noastră fericire, plini de recunoştinţă, căci El este unicul Dăruitor! Amin”.

Capitolul 126

Chemarea lui Abedam îl trezeşte pe placidul Enos. Despre scopul existenţei umane

(27 iulie 1842)

După acest discurs de mulţumire şi recunoştinţă, Abedam cel Mare l-a chemat la El pe Enos, spunându-i: „Enos, spune-Mi, acum, după ce ai auzit cuvintele de slavă ale mult iubitului Meu Enoh, care au fost adevărate de la prima până la ultima silabă: nu au trezit ele în tine nici un alt sentiment decât această tăcere senină, care îmi aminteşte de un munte senin în lumina palidă a lunii?

Vai, cu greu aş putea găsi pe cineva la fel de placid ca tine, capabil să rămână imperturbabil în prezenţa Mea vizibilă, fără să aibă nici o întrebare la care să aştepte un răspuns.

Ascultă, intenţionez să îmi stabilesc o locuinţă permanentă pe acest pământ, pe care o voi clădi din piatră şi mortar, pe aceste înălţimi, până la sfârşitul timpurilor.

Cine va obţine o cameră în ea, o va putea păstra de-a pururi, în această lume şi în cea de dincolo; dar cel care va continua să meargă indiferent mai departe, deşi prin faţa lui suflă vântul vieţii, va fi respins la rândul lui de viaţă, iar spiritul lui va slăbi.

Haide, trezeşte-te şi scutură-te

De această indecizie;

Caută acel răspuns

De care ai nevoie pe acest pământ!

Nu privi aceste cuvinte

Ca o obligaţie,

Ci caută în inima ta,

Şi rosteşte apoi liber ce te frământă, în faţa Mea!

Dacă preferi totuşi să dormi,

Fără a profita de momentul prezent,

Fă aşa cum doreşti,

Dar nu îmi mai pune niciodată vreo întrebare!”

După această provocare ieşită din comun, Enos a rămas cu gura căscată, neştiind ce să răspundă.

El s-a apropiat de Abedam, dar cu cât se gândea mai mult, cu atât mai confuz devenea, incapabil să găsească vreo întrebare de pus.

În timp ce stătea astfel, neputincios, Abedam s-a îndreptat către el şi l-a întrebat:

„Enos, chiar nu mai vezi pădurea din cauza copacilor? Oare trebuie să pun Eu Însumi o întrebare în inima ta, dând eventual şi răspunsul prin gura ta?

Bine, voi face şi acest lucru: întreabă-Mă de ce te afli acum aici, iar Eu îţi voi da răspunsul. Amin”.

Abia acum şi-a mai revenit Enos din uimire, întrebând cu toată sinceritatea: „O, Doamne, ce altă întrebare mai bună aş fi putut găsi eu, sărman netot, în faţa celei pe care ai pus-o chiar Tu în gura mea? De aceea, doresc să Te întreb cu toată sinceritatea, în acord cu voinţa Ta: de ce mă aflu aici?

O, Tatăl preasfânt, Te implor, răspunde-mi la această întrebare”.

Iar Abedam i-a răspuns: „Ei bine, ai dreptate; nu ai fi putut găsi niciodată o întrebare mai importantă decât aceasta, căci la fel ca tine, milioane de oameni orbi îşi vor pune cândva aceeaşi întrebare, dar le va fi infinit mai greu să găsească răspunsul potrivit.

Şi mulţi se vor întreba atunci: ‘De ce ne aflăm aici? Ce se va alege de noi? Încotro ne îndreptăm, ce trebuie să facem şi de ce? Cine suntem noi?’, etc., etc.

Dar ei nu vor primi răspunsul la aceste întrebări, aşa cum ai tu şansa acum. Căci răspunsul pe care tu îl primeşti acum de la Mine se va pierd curând, şi oamenii îl vor uita.

Abia către sfârşitul acestui ciclu malefic al lumii voi revela din nou acest răspuns celor inocenţi şi sărmani, adică unei minorităţi alcătuite din copii încă puri.

Iată, pe scurt, care este acest răspuns: omul se află aici de dragul vieţii, nu de dragul său.

El a fost creat de Mine pentru a absorbi viaţa, nu invers.

Omul nu a fost creat din plenitudinea vieţii, ci dimpotrivă, pentru a o putea absorbi gradat.

De aceea, nimeni nu poate şti cu precizie ce înseamnă viaţa, până când nu o absoarbe pe deplin.

Nimeni nu-i poate demonstra altcuiva ce este viaţa, oricât de puternice ar fi argumentele sale. În schimb, dacă cineva deţine el însuşi viaţa, existenţa sa devine cea mai bună dovadă a acesteia. el nu mai are nevoie de vreo altă dovadă, căci deţine în fiinţa sa întreaga plenitudine a vieţii, singura dovadă autentică şi comprehensibilă a vieţii.

Cum ar putea înţelege viaţa cel care nu o deţine încă?

Altfel spus, numai cei vii pot înţelege viaţa; cei morţi nu o pot înţelege. Evident, aceştia din urmă se pot trezi gradat la viaţă, dacă sufletul lor doreşte acest lucru. Ei nu vor fi însă capabili să înţeleagă viaţa decât atunci când o vor absorbi în toată plenitudinea ei.

Acesta este motivul pentru care vă aflaţi aici. Absorbiţi viaţa, căci de dragul ei vă aflaţi aici, şi veţi ajunge să o înţelegeţi, aşa cum o înţelege astăzi Enoh, motiv pentru care întreaga sa fiinţă este atât de plină de bucurie.

Haide, du-te şi deschide-ţi inima, pentru ca sufletul tău să devină plenar conştient de viaţă; apoi întoarce-te pentru a percepe întreaga plenitudine a vieţii, cu ajutorul Meu. Amin”.

Capitolul 127

Indolentul Enos respinge viaţa şi laudă non-existenţa

(28 iulie 1842)

Aceste cuvinte i-au străpuns ca o săgeată inima lui Enos. Acelaşi lucru s-a petrecut cu toţi cei prezenţi, şi toată lumea a început să reflecteze profund asupra lor.

Enos s-a întors la locul său, dar inima sa nu se putea linişti. O mie de gânduri şi de idei ţâşneau la suprafaţă din adâncimile sufletului său, ca nişte meteori incandescenţi. Ei luminau ca nişte fulgere noaptea, când regiuni întregi devin vizibile pentru moment, după care întunericul revine în forţă, parcă mai înspăimântător ca înainte.

În pofida acestor gânduri meteorice, în sufletul lui Enos nu s-a făcut cu adevărat lumină, astfel încât mintea lui nu a ajuns la nici o concluzie decât la o sumă de contradicţii, căci fulgerele luminau când o regiune, când alta, a sufletului lui, iar mintea lui trecea de la o idee la alta, fără ca vreuna să prindă consistenţă în ea.

Astfel asaltat, la fel ca şi ceilalţi prezenţi, de această multitudine de gânduri şi idei, după circa o oră Enos a exclamat:

„O, odihnă, dulcea mea odihnă, cât de bine m-am simţit întotdeauna în braţele tale! Cât de fericit trebuie să fi fost pe vremea când nu existam deloc, şi cât de fericit aş redeveni dacă m-aş putea întoarce la non-existenţă!

Oare nu este omul mai fericit între pereţii casei sale, decât afară, în mijlocul furtunii şi al elementelor dezlănţuite? Cât de repede adoarme el în propriul său pat, deşi în exteriorul casei sale elementele distrug totul în cale!

Cât de mare este diferenţa între mine şi o piatră!

Eu sunt nevoit să gândesc, sau cel puţin să visez, sunt înzestrat cu percepţii, sau cel puţin cu senzaţii de foame, sete, frig, cald, noapte, zi, durere şi suferinţă. Dacă deviez oricât de puţin de la ordinea prestabilită, sunt imediat mustrat prin cuvinte mai mult sau mai puţin ameninţătoare, care trezesc remuşcări în inima mea.

Dac greşesc, sunt întotdeauna pedepsit, – şi totul numai pentru că sunt nevoit să suport această viaţă şi percepţiile ei. O, cât de mizerabile mi se par avantajele vieţii prin comparaţie cu moartea!

Tu, piatră fericită, stai liniştită, puternică şi indestructibilă, lipsită de viaţă şi de percepţii, inclusiv de nevoia de a mânca şi de a bea.

Tu nu eşti asaltată de gânduri şi de idei, şi nu cunoşti altă lege, decât – cel mult – fericita lege a odihnei netulburate. Eşti complet insensibilă la foame, sete, frig sau căldură. Lipsită de percepţii, fiinţa ta nu cunoaşte loviturile şi durerea.

Tu nu ştii ce înseamnă suferinţa, nu îmbătrâneşti, iar iubirea nu îţi sfâşie inima, căci nu dispui de aşa ceva, fericito!

O, cât de mult te invidiez! Dacă aş putea fi la fel ca tine, aş renunţa la o mie de vieţi, oricât de perfecte, dispus să le schimb cu un singur atom al fiinţei tale fericite, în cazul în care eşti cu adevărat atât de inertă şi de insensibilă cum pari!

O, mare Creator al tuturor lucrurilor, am acum o altă întrebare pentru Tine, la care s-ar putea să nu-Ţi fie la fel de uşor să răspunzi!

Spui că doreşti să-mi dăruieşti viaţa, pentru a fi fericit? – O, nefericită binecuvântare!

Cât de orb şi de stupid trebuie să fie cel care laudă această viaţă plină de griji! Cu cât este mai perfectă, cu atât mai tulburătoare îmi imaginez că trebuie să fie această viaţă, şi deci mai nefericită.

De aceea, eu nu doresc să-ţi cer viaţa, Ţie, care eşti Viaţa oricărei vieţi, ci moartea cea mai desăvârşită.

Căci pe vreme când nu existam eram cu siguranţă mai fericit decât acum. iar atunci când nu voi mai exista, îmi voi regăsi această stare de fericire.

O, Doamne, păstrează pentru Tine această plenitudine a vieţii, care pentru orice fiinţă creată înseamnă o calamitate atât de cumplită. Cât despre mine, dăruieşte-mi plenitudinea morţii, a non-existenţei, şi mă vei face astfel cu adevărat fericit!

Transformă-mă într-o piatră lipsită de viaţă şi de sentimente, iar prin noua mea existenţă mută îţi voi slăvi de-a pururi numele! Amin”.

Capitolul 128

Uimirea lui Abedam cel Cunoscut în faţa negării vieţii de către Enos. Cuvintele prin care Domnul îl linişteşte pe Abedam cel Cunoscut

(29 iulie 1842)

Cei din preajma lui Enos i-au auzit lamentările, dar nu prea ştiau cum să le interpreteze.

Chiar şi Adam a rămas uluit în faţa acestor gânduri ale nepotului său.

Abedam cel Cunoscut, aflat şi el în preajma Domnului, s-a ridicat atunci şi i-a spus, înspăimântat, Acestuia:

„O, Tată preasfânt şi preaplin de iubire! Ce se întâmplă? Cum poate fi posibil ca în prezenţa Ta, cineva să blesteme viaţa sa şi a fraţilor lui, cerându-ţi în schimb moartea eternă?!

Chiar şi să visezi la aşa ceva mi se pare prea mult, darămite să o spui deschis!

În loc să-Ţi fie etern recunoscător pentru viaţa sa, pentru acest dar miraculos al graţiei şi compasiunii Tale infinite, el o respinge, aşa cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată.

Enos nu este un om orb, căci dacă ar fi fost, nu ar fi putut descrie atât de pregnant încercările vieţii.

Nu este nici un prost, căci atunci nu ar fi putut compara atât de lucid avantajele non-existenţei cu dezavantajele vieţii.

Şi cu siguranţă, nu este un om rău, căci nu a blestemat pe nimeni, nici măcar pe duşmanul său cel mai crunt – viaţa, mulţumindu-se doar să îşi dorească să scape de ea, dacă acest lucru ar fi posibil.

Oare s-a mâniat inima lui dintr-un motiv oarecare?

Nici acesta nu pare să fie cazul, căci la urma urmei, nu ne-a dorit nouă, tuturor, decât ceea ce a considerat el a fi cel mai bun şi mai avantajos pentru noi, numindu-i orbi şi proşti numai pe aceia care solicită această viaţă pe care el o consideră calamitatea supremă.

Să înţeleagă cine poate. Personal, mai degrabă l-aş înţelege pe acela care ar spune că: ‘pământul este alcătuit din melci, iar soarele din licurici şi din lemne putrezite!’, decât ceea ce a spus anterior Enos.

Adevăr îţi spun, Tatăl preasfânt şi preaplin de iubire! Dacă aş fi în locul Tău – iartă-mi această pretenţie neverosimilă – nu aş şti ce să fac cu un asemenea om. Dacă i-aş împlini dorinţa, iubirea, graţia şi compasiunea mea nu i-ar mai folosi la nimic, căci pentru cel care nu există acestea sunt practic nule.

Pe de altă parte, dacă l-aş lăsa în continuare să existe, nu aş putea face acest lucru decât pe calea judecăţii, şi ce mai înseamnă viaţa unui spirit supus judecăţii?

O simplă maşinărie lipsită de orice libertate, aflată într-un permanent conflict interior, – o fiinţă fără existenţă şi fără viaţă.

Într-adevăr, situaţia mi se pare de-a dreptul critică.

Cum poate gândi cineva în acest fel?

Să consideri viaţa drept o calamitate supremă şi moartea drept fericirea supremă – trebuie să recunosc că sufletul meu nu poate digera acest gând!

Doamne, Tată, Abedam, spune-mi măcar două cuvinte, ca să mă linişteşti!

Căci nimic nu m-a tulburat vreodată atât de mult ca această confesiune insensibilă a lui Enos. Ajută-mă să scap de această agitaţie, dacă asta este voia Ta sfântă”.

Abedam cel Mare i-a răspuns atunci lui Abedam cel Cunoscut: „Ascultă, deocamdată lasă lucrurile aşa cum sunt. Te asigur că ele se vor rezolva, iar la momentul potrivit veţi primi cu toţii lumina de care aveţi nevoie.

Există totuşi un lucru pe care doresc să ţi-l spun: dacă te-ai afla în locul Meu, te asigur că aceşti oameni înclinaţi către moarte ar duce-o foarte rău!

Din fericire pentru ei, înţelepciunea Mea este mult diferită de a ta, nelăsându-se tulburată într-o măsură atât de mare.

Tocmai de aceea, Eu voi găsi mult mai uşor decât ţi-ar fi ţie remediul de care are nevoie Enos.

Aşadar, linişteşte-te şi nu-ţi mai face probleme, căci nu este nimic rău în faptul că cel adormit continuă să doarmă şi nu s-a trezit încă.

După ce îşi va satisface însă nevoia de somn şi se va trezi, întreabă-l însă ce preferă: să doarmă sau să fie treaz?

Haide, linişteşte-te, căci dacă înţelepciunea Mea nu va fi suficientă pentru a rezolva acest caz, voi veni la tine să îţi cer sfatul!

Până atunci, nu-ţi mai face atâtea probleme. Amin”.

1 N. Tr. În limbajul lui Lorber, termenii „material” şi „substanţial” diferă ca semnificaţie, primul referindu-se la materia grosieră, iar cel de-al doilea la materia subtilă (numită de unele tradiţii şi „astrală”).

2 N. Tr. A se compara cu Ioan 7; 17.

3 N. Tr. Aluzie la exagerare. Dacă nu ar fi existat corespondenţa cu a doua parte a frazei, am fi tradus expresia prin „obişnuia să facă din ţânţar armăsar”.

4 Duhul Sfânt.

5 N. Tr. Este evidentă referirea Domnului la reîncarnare.