h) clauza prin care, în cazul răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei principale a utilizatorului:
- este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea contractului;
- este exclus sau limitat în contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului de contract la despăgubiri în loc de prestaţie.
Prevederile prezentei litere nu se aplică pentru mijloacele de transport şi condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu se dezavantajează pasagerul;
Articolul 720. Dispoziţii speciale cu privire la aplicarea normelor prezentului capitol
(1) Prevederile art.712 alin.(1) şi (2), precum şi prevederile art.718 şi 719, nu se aplică în cazul сlauzelor сontractuale standard care se folosesc faţă de un întreprinzător, o persoană juridică de drept public sau faţă de un patrimoniu cu regim special de drept public.
(2) Prevederile art.716 alin.(1) şi (2) se aplică în cazurile stipulate în prezentul articol la alin.(1), în măsura în care aceasta are ca urmare nulitatea prevederilor contractuale menţionate la art.718 şi 719. În acest caz, se vor lua în considerare în modul corespunzător uzanţele din circuitul comercial.
(3) Prevederile art.718 şi 719 nu se aplică contractelor a căror parte o constituie întreprinderile de livrare a energiei electrice, a gazului, energiei termice la distanţă şi apei cu privire la aprovizionarea unor utilizatori aparte cu energie electrică, gaz, energie termică şi apă din sistemul de distribuire, dacă condiţiile de livrare nu derogă în defavoarea utilizatorilor de la condiţiile stipulate de organul de stat pentru reglementare în domeniul energiei electrice, gazului, energiei termice şi apei. Această dispoziţie se aplică şi contractelor de preluare a apelor reziduale.
(4) În contractul dintre întreprinzător şi consumator, prevederile prezentului capitol se aplică ţinîndu-se cont de următoarele condiţii:
a) clauzele contractuale standard se consideră ca fiind stabilite de întreprinzător dacă nu au fost introduse în contract de către consumator;
b) art.715-719 se aplică la condiţiile contractuale reformulate şi atunci cînd acestea sînt determinate pentru folosinţă de o singură dată, precum şi în măsura în care consumatorul nu a putut influenţa conţinutul prevederilor din cauza reformulării lor;
c) la aprecierea defavorizării necorespunzătoare conform art.716 alin.(1) şi (2), se iau în considerare şi împrejurările existente la încheierea contractului
(5) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică în cazul contractelor din domeniul dreptului muncii, moştenirii, familiei şi societăţilor comerciale.
Capitolul V
CONTRACTUL IN FOLOSUL UNUI TERT
Articolul 721. Contractul în folosul unui terţ
(1) Părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său.
(2) Nu este obligatoriu ca beneficiarul să fie determinat sau să existe la momentul stipulaţiei. Este suficient ca el să fie determinabil şi să existe la data executării contractului.
(3) Pînă la momentul informării de către beneficiar a stipulantului sau a promitentului despre acceptarea stipulaţiei, aceasta poate fi revocată sau modificată de către stipulant. Succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revocare sau de modificare a stipulaţiei.
-
În conformitate cu principiul relativităţii efectelor contractului un contact produce efecte juridice doar pentru persoanele care au participat fie direct fie prin reprezentant la încheierea contractului (vezi comentariul la art. 668). În acest articol este stipulată o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. Astfel în conformitate cu prevederile alineatului (1) un contract încheiat între două persoane poate da naştere unui drept în patrimoniul unui terţ care nu a participat nici direct nici prin reprezentant la încheierea contractului. Spre exemplu va fi un contract în favoarea unui terţ contractul de asigurare în care beneficiar este un terţ şi nu asiguratul. Pentru valabilitatea stipulaţiei pentru altul legiuitorul nu cere existenţa unui interes pentru stipulant de a stipula în favoarea beneficiarului.
-
Un contract va produce efecte pentru un terţ numai în cazul în care părţile contractului şi-au manifestat voinţa ca terţul să dobîndească în patrimoniul său un drept în temeiul acestui contract. Dacă însă se prevede doar că executarea să fie făcută către un terţi fără a existenţa intenţia de a acorda terţului dreptul de a cere executarea nu vom fi în prezenţa contractului în folosul unui terţ. Astfel în cazul în care o parte a unui contract se obligă faţă de cealaltă parte să plătească o datorie pe care ultimul o are faţă de un terţ fără ca părţile să urmărească naşterea unui drept în patrimoniul terţului, nu vom fi în prezenţa unui contract în folosul unui terţ şi deci terţul nu va putea cere plata datoriei către sine. Nu este obligatoriu o menţiune expresă cu privire la stipulaţia în folosul terţului. Această voinţă poate fi implicită şi va fi determinată în fiecare caz aparte reieşind in voinţa comună a stipulantului şi a promitentului.
-
Contractul în folosul terţului este un contract bilateral pentru că parte a contractului rămîn doar stipulantul şi promitentul. Beneficiarul nu devine parte a contractului şi deci nu dobîndeşte în temeiul contractului decît dreptul de a cere executarea de către promitent a obligaţiei în folosul său. Celelalte drepturi, inclusiv dreptul de a modifica sau rezolvi contractul rămîn al stipulantului. Totuşi contractul în folosul unui terţ generează treii categorii de raporturi juridice: (a) între stipulant şi promitent. Raporturile dintre stipulant şi primitent sînt raporturi contractuale care vor fi reglementate de regulile cu privire la contractul încheiat de aceştia ţinînd cont de faptul că promitentul trebuie să execute una sau mai multe prestaţii către un terţ fără însă a exclude posibilitaea ca promitentul să execute alte prestaţii şi faţă de stipulant. Spre exemplu în cazul în care se încheie un contract de vînzare-cumpărare prin care vînzătorul se obligă să predea bunul unui terţ relaţiile dintre promitent şi stipulant vor fi guvernate de normele cu privire la vînzare-cumpărare iar în partea ce ţine de stipulaţia pentru terţul beneficiar se vor aplica regulile cu privire la contractul în folosul unui terţ. Dacă între stipulant şi promitent a fost încheiat un contract sinalagmatic neexecutarea de către promitent a obligaţiei faţă de beneficiar dă dreptul stipulantului de a invoca excepţia de neexecutare ori de a cere rezoluţiuenea sau, după caz, rezilierea contractului; (b) între stipulant şi terţul beneficiar. Contractul în folosul unui terţ nu dă naştere unor raporturi juridice dintre stipulant şi terţul beneficiar. Natura raporturilor dintre stipulant şi beneficiar va putea fi determinată numai după stabilirea scopului urmărit de stipulant la încheierea contractului în folosul terţului. Astfel stipulantul putea urmări scopul de acorda un împrumut beneficiarului sau de a stinge o datoria pe care o avea faţă de beneficiar. În dependentă de natura raporturilor juridice existente între beneficiar şi stipulant se fa determina regimul juridice aplicabil acestor raporturi; (c) între promitent şi terţul beneficiar. Beneficiarul dobîndeşte din momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent dreptul creat în favoarea sa fără a fi necesară acceptarea de către beneficiar a acestui drept. Deoarece dreptul se naşte direct în patrimoniul beneficiarului acesta poate introduce acţiunile pe care le-ar fi putut introduce stipulantul pentru a obţinea executarea obligaţiei care incumbă promitentului iar în cazul în care nu se execută obligaţia beneficiarul poate cere plata daunelor-interese. Beneficiarul nu va putea însă cere rezoluţiunea sau rezilierea ori modificarea contractului deoarece el nu este parte a contractului.
-
Prin promitent se are în vedere acea parte a contractului în folosul unui terţ care s-a obligat să efectueze o prestaţie nu faţă de cealaltă parte a contractului ci faţă de o persoană care nu a participat la încheierea contractului nici personal nici prin reprezentant. Prin stipulant se are în vedere persoana care a inclus în contract obligaţia celeilalte părţi de a efectua o prestaţie faţă de un terţ. Prin beneficiar se are în vedere acea persoană care a dobîndit un drept propriu în temeiul unui contract la încheierea căruia nu a participat nici personal nici prin reprezentant.
-
Pentru valabilitatea stipulaţiei în favoare unui terţ nu este obligatorie indicare expresă în contract a beneficiarului. Va fi necesară însă includerea în contract a unor indicii în conformitate cu care va fi determinat beneficiarul. În cazul în care în contract nu va fi indicat nici beneficiarul nici criteriile în dependenţa de care să fie determinat beneficiarul stipulaţia va fi totuşi valabilă în cazul în care stipulantul poate cere executarea în favoarea sa. Dreptul stipulantului de a cere executarea în favoare sa v-a fi determinată în conformitate cu prevederile Art. 723.
-
În cazul contractului în folosul unui terţ foarte important este să determinăm momentul din care dreptul intră în patrimoniul terţului beneficiar. Conform regulii generale dreptul beneficiarului apare din momentul încheierii contractului deoarece terţul este titular al dreptului chir din momentul în care acesta se naşte. Însă în cazurile în care beneficiarul nu este determinat în contract nu putem folosi regula generală, deoarece dreptul nu poate aparţine unei persoane care nu este determinată. În acest caz dreptul va intra în patrimoniul terţului din momentul în care a putut fi determinat, dar acest drept va retroactiva şi va fi considerat că a fost în patrimoniul beneficiarului din momentul încheierii contractului.
-
Terţul beneficiar dobîndeşte dreptul direct în patrimoniul său. El va cere de la promitent executarea obligaţiei pe care ultimul o datorează direct terţului şi nu stipulantului. Dobîndirea de către beneficiar a dreptului direct în patrimoniul său î-i va permite acestuia să evite concurenţa cu creditorii stipulantului sau pretenţiile moştenitorilor stipulantului, deoarece dreptul nu a aparţinut patrimoniului stipulantului.
-
Alin. (2) prevede că beneficiarul trebuie să fie determinabil şi să existe la data executării. De aici rezultă că poate fi determinată în calitate de beneficiar şi o persoană care nu există la momentul stipulaţiei cu condiţia că aceasta va exista la data executării. Trebuie considerat că beneficiarul este determinabil în cazul în care în contract au fost incluse suficiente indicii care permit identificarea beneficiarului. Spre exemplu a fost stipulat că beneficiar al obligaţiei privind transmiterea unui instrument muzical va fi copilul care primul va absolvi conservatorul. Beneficiarul se consideră că există la data executării în cazul în care s-a născut (s-a constituit) pînă la acel moment şi nu şi-a încetat existenţa (prin deces, lichidare, reorganizare) la data executării. De menţionat că beneficiarul trebuie să existe la data la care urma să aibă loc executarea şi nu la data la care executarea va avea loc de fapt. În cazul în care la data executării terţul nu este determinabil sau nu există, contractul în folosul terţului nu va produce efecte faţă de beneficiar. Dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său se va determina în conformitate cu prevederile Art. 723. Dacă, însă, beneficiarul a încetat să existe după data executării dreptul său se transmite succesorilor cu excepţia cazului în care era destinată personal beneficiarului. De menţionat că pentru ca beneficiarul să fie considerat că există este necesar ca la momentul executării acesta să întrunească toate calităţile cerute pentru a fi beneficiar.
-
Pînă la momentul în care beneficiarul a notificat fie stipulantul fie promitentul despre voinţa de a accepta stipulaţia făcută în favoarea sa stipulaţia poate fi modificată sau revocată de către stipulant dacă stipulantul nu a renunţat expres sau implicit la acest drept.
-
. Dreptul de modificare sau revocare a stipulaţiei poate fi exercitat de către stipulat doar pînă în momentul în care beneficiarul a acceptat stipulaţia şi a notificat despre acest fapt fie stipulantu fie beneficiarul. Legislaţia nu prevede obligativitatea ca notificarea să fie făcută cu respectarea anumitor formalităţi însă beneficiarul trebuie să aleagă modul de notificare ţinînd cont de faptul că în caz de litigiu lui î-i revine sarcina de a demonstra faptul că a notificat fie stipulantul fie promitentul. Nu va putea fi stabilită obligativitatea ca notificarea să fie făcută cu respectarea anumitor formalităţi nici în contract deoarece beneficiarul nu este parte a contractului şi deci pentru el nu pot fi stabilite obligaţii prin contractul la care nu este parte.
-
Pentru modificarea sau revocarea stipulaţiei de către stipulant nu este necesar acordul promitentului deoarece nu se modifică obligaţiile promitentului ci doar subiectul căruia trebuie să fie executată obligaţia. Totuşi în cazul în care schimbarea creditorului obligaţiei va atrage cheltuieli suplimentare acestea vor trebui să fie suportate fie de stipulant fie de beneficiar.
-
Nu trebuie de confundat modificarea sau revocarea stipulaţiei în favoarea beneficiarului cu modificarea sau revocarea clauzei din care a apărut obligaţia promitentului. Spre exemplu în cazul în care cumpărătorul s-a obligat faţă de vînzător să achite preţul unui terţ vînzătorul (stipulant) are dreptul de a revoca stipulaţia în favoarea terţului însă această revocare sau modificare nu va afecta obligaţia cumpărătorului (promitent) privind plata preţului dar această obligaţie va trebui să fie executată stipulantului şi nu beneficiarului.
Articolul 722. Solicitarea executării
Executarea contractului încheiat în favoarea terţului poate fi cerută atît de stipulant, cît şi de beneficiar în măsura în care legea sau contractul nu dispune altfel şi acest lucru este posibil prin natura prestaţiei.
-
Scopul acestui articol este de a stabili cercul persoanelor care au dreptul să ceară executarea obligaţiei născută în temeiul contractului în favoarea unui terţ şi excepţiile de la această regulă. Prin dreptul de a cere executarea obligaţiei în acest caz trebuie de înţeles dreptul de a cere promitentului săvîrşirea prestaţiei la care este ţinut iar în cazul în care obligaţia nu este executată benevol de a intenta o acţiune în instanţa judecătorească. Acest articol nu stipulează în favoarea cui trebuie să fie executată obligaţia.
-
În temeiul contractului în folosul unui terţ dreptul se naşte nemijlocit în patrimoniul terţului beneficiar care este titularul acestui drept. Stipulantul nu este titularul dreptului. Totuşi dreptul de a cere executarea obligaţiei în acest caz î-l are atît beneficiarul cît şi stipulantul, dacă altceva nu rezultă din lege, din contractul în favoarea unui terţ sau din natura prestaţiei. Beneficiarul are dreptul să ceară executarea deoarece este creditorul obligaţiei promitentului. Stipulantul are dreptul să ceară executarea obligaţiei de către promitent deoarece el este parte a contractului din care s-a născut obligaţia şi fiecare parte a contractului poate cere executarea obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte a contractului.
-
Atît beneficiarul cît şi stipulantul vor putea cere promitentului să execute obligaţia doar în favoarea beneficiarului, deoarece numai beneficiarul este creditorul obligaţiei. O excepţie de la această regulă este stipulată în art. 723 unde este prevăzut dreptul stipulantului de a cere executarea în favoare sa.
-
În cazul în care prin neexecutare s-ar cauza un prejudiciu stipulantului acesta are dreptul să ceară de la promitent repararea prejudiciului dacă va dovedi producerea în patrimoniul său a unui prejudiciu, chiar dacă nu avea dreptul să ceară executarea în folosul său
Articolul 723. Executarea în favoarea stipulantului
În cazul revocării stipulaţiei, al refuzului beneficiarului la dreptul conferit de stipulaţie, precum şi în cazul în care stipulaţia în favoarea terţului nu are efecte faţă de beneficiar, stipulantul poate cere executarea prestaţiei faţă de sine dacă din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.
-
Datorită faptului că în temeiul contractului în folosul unui terţ dreptul născut din contract intră în patrimoniul beneficiarului stipulantul poate cere executarea doar în favoarea beneficiarului. Prin derogarea de la această regulă stipulantul va putea cere executarea în favoarea sa în cazul în care: (a) stipulaţia a fost revocată. Conform prevederilor art. 721 alin. (3) stipulaţia poate fi revocată doar pînă în momentul în care a fost acceptată de către beneficiar; (b) beneficiarul a refuzat la dreptul conferit de stipulaţie. Renunţarea la dreptul conferit de stipulaţie poate fi expresă sau tacită. Contractul în favoarea unui terţ poate prevedea un termen în interiorul căruia beneficiarul trebuie să accepte stipulaţia. La expirarea termenului se va considera că beneficiarul a refuzat la dreptul conferit de stipulaţie dacă nu a declarat că acceptă acest drept; (c) stipulaţia nu are efecte faţă de beneficiar. Se consideră că stipulaţia nu produce efecte faţă de beneficiar în orice caz în care nu se întrunesc condiţiile prevăzute de lege sau contract pentru naşterea dreptului în patrimoniul terţului beneficiar. Spre exemplu beneficiarul nu întruneşte condiţiile necesare pentru a dobîndi calitatea de beneficiar sau era decedat (lichidat) la data încheierii contractului.
-
Nu există nici o normă care ar exclude expres sau implicit posibilitatea stabilirii în contractul în folosul unui terţi dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său şi în alte cazuri decît cele stipulate în acest articol.
-
Dreptul stipulantului de a cere executarea în folosul său este exclusă în cazul în care în contract a fost inclusă o clauză cu privire la excluderea acestui drept şi în cazul în care din natura obligaţiei rezultă că prestaţia putea sau trebuia fi executată numai faţă de beneficiar.
Articolul 724. Excepţiile opozabile beneficiarului
Promitentul poate opune beneficiarului excepţiile fondate pe contractul din care beneficiarul şi-a obţinut dreptul, dar nu şi excepţiile fondate pe alte raporturi dintre promitent şi stipulant.
-
Scopul articolului este de a determina care dintre excepţiile pe care promitentul le putea opune stipulantului pot fi opuse şi beneficiarului.
-
Promitentul poate să refuze executarea prestaţiei în favoarea beneficiarului invocînd excepţii care rezultă din contractul în temeiul căruia s-a născut dreptul beneficiarului. Spre exemplu excepţia de neexecutare de către stipulant a obligaţiilor asumate prin acest contract. Prin excepţii trebuie de înţeles obiecţiile promitentului prin care acesta urmăreşte diminuarea sau excluderea prestaţiei pe care o datorează beneficiarului.
-
Prin această dispoziţie nu se exclude dreptul promitentului de a opune beneficiarului şi excepţiile fondate pe alte raporturi juridice dintre promitent şi beneficiar. Aşa cum scopul acestuia articol este de a exclude posibilitatea pentru promitent de a opune beneficiarului excepţiile fondate pe alte raporturi juridice dintre promitent şi stipulant..
-
Chiar şi în cazul în care cerere de executare în favoarea beneficiarului va fi făcută de către stipulant promitentul poate ridica doar excepţiile care rezultă din contractul în temeiul căruia s-a născut dreptul beneficiarului. Prin această normă nu se limiteză dreptul promitentului de a opune stipulantului şi excepţiile care au apărut în temeiul altor raporturi dintre stipulant şi beneficiar în cazul în care stipulantul cere ca prestaţia să fie efectuată faţă de sine şi nu faţă de beneficiar (vezi comentariul la art. 723).
Capitolul VI
INTERPRETAREA CONTRACTULUI
Articolul 725. Principiile interpretării contractului
(1) Contractul trebuie interpretat pe principiile bunei-credinţe.
(2) Contractul se interpretează după intenţia comună a părţilor, fără a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi.
-
Prin interpretarea contractului trebuie de înţeles operaţia logică prin intermediul căreia se determină conţinutul contractului. Deci prin interpretarea contractului nu trebuie de înţeles nu numai determinarea conţinutului clauzelor incluse de către părţi în contract ci şi determinarea efectelor pe care le-a produs contractul. Interpretarea contractului constă în determinarea voinţei părţilor şi numai în lipsa acesteia se poate recurge la normele supletive sau la uzanţe.
-
În alin. (2) este stipulat principiul conform căruia la determinarea sensului termenilor incluşi în contract prioritate se acordă intenţiei comune a părţilor. Deci termenilor folosiţi în contract poate să le fie dat un sens diferit atît de sensul literal cît şi de sensul pe care o persoană rezonabilă l-ar fi atribuit termenilor în măsura în care aceasta a fost voinţa comună a ambelor părţi a contractului la momentul încheierii acestuia. Importanţa practică a acestui principiu nu trebuie supraestimată deoarece părţile foarte rar vor folosi termenii într-un sens diferit de sensul pe care î-l au de obicei. Plus la aceasta trebuie de avut în vedere că partea care pretinde că părţile au atribuit un sens diferit termenilor, în caz de litigiu va avea mari dificultăţi de a demonstra că cealaltă parte a avut intenţia pretinsă la momentul încheierii contractului.
-
Pentru determinarea faptului dacă părţile au avut o intenţie comună şi dacă da, atunci care a fost intenţia, trebuie să se ţină cont de toate circumstanţele relevante ale cazului, cele mai importante dintre care sînt enumerate în art. 726.
-
Dacă se va stabile că una dintre părţi a avut intenţia ca contractul să aibă un anumit conţinut şi, la momentul încheierii contractului cealaltă parte nu putea să nu ştie despre intenţia primei părţi, contractul trebuie să fie interpretat în sensul pe care l-a avut în vedere prima parte.
-
În cazul în care intenţia comună nu va putea fi determinată termenilor contactului trebuie să le se atribuie sensul pe care o persoană rezonabilă similară părţilor contractului (spre exemplu cu aceleaşi cunoştinţe lingvistice, abilităţi tehnice sau experienţă) l-ar atribui termenilor în circumstanţe similare.
Articolul 726. Factorii care influenţează interpretarea contractului
La interpretarea contractului se va ţine cont de natura lui, de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de pînă la şi de după încheierea contractului, precum şi de uzanţe.
-
În acest articol sînt enumerate anumite criterii pe care trebuie să le folosească instanţa judecătorească în cazul în care nu a putut determina intenţia comună a părţilor în baza termenilor folosiţi de către părţi. Această listă nu este exhaustivă şi instanţa va putea folosi şi alte criterii care în conformitate cu circumstanţele cazului vor fi considerate că reflectă voinţa comună a părţilor. Spre exemplu instanţa va putea să ţină cont de negocierile preliminare dintre părţi, natura şi scopul contractului, de practicile stabilite între părţi, de sensul acordat termenilor şi expresiilor în sfera de activitate respectivă şi interpretările pe care clauzele similare le-au primit anterior. Trebuie de asemenea să se ţină cont şi de regulile cu privire la bună credinţă şi echitate.
-
Comportamentul părţilor de pînă la încheierea contractului poate fi folosit pentru determinarea intenţiei comune a părţilor chiar şi în cazul în care părţile au semnat un înscris în care au inserat o clauză de integralitate (vezi comentariul la art. 702).
-
Uzanţele vor fi folosite pentru interpretarea voinţei părţilor numai în cazul în care uzanţele respective se vor aplica raporturilor dintre părţi (vezi comentariul la Art. 4).
Articolul 727. Efectele nestipulate ale contractului
Contractul produce nu numai efecte stipulate de către părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii.
-
La încheierea contractului pentru părţi este aproape imposibil de a prevedea soluţii pentru orice problemă ce ţine de contractul pe care î-l încheie. De aceia prin acest articol a fost prevăzut în mod expres că contractul mai produce şi alte efecte decît cele pe care părţile le-au formulat în mod expres. În primul rînd aici este vorba de aşa numitele clauze obişnuite ale contactului care se subînţeleg într-un contact fără a fi menţionate în mod expres. Dar pe lîngă clauzele obişnuite contractul va produce şi alte efecte care rezultă, în dependenţă de natura contractului, din lege, uzanţe sau din principiul ehcităţii.
-
Această normă este însă o normă dispozitivă şi părţile pot deroga de la ea. Adică părţile pot insera în contract o clauză prin care să prevadă că unele sau toate efectele care rezultă din lege, uzanţe sau din principiul echităţii nu vor surveni pentru contractul dintre ele. Nu trebuie de confundat excluderea efectelor care rezultă din lege, uzanţe sau din principiul echităţii cu includerea clauzei de integralitate (vezi comentariul la Art. 702). În ultimul caz nu vor putea fi considerate clauze ale contractului orice înţelegeri anterioare dintre părţi dar contractul va produce totuşi şi alte efecte care rezultă, în dependenţă de natura contractului, din lege, uzanţe sau principiul echităţii.
Articolul 728. Interpretarea coordonată a clauzelor
Clauzele contractuale se interpretează în contextul întregului contract.
-
Acest articole are scopul de a asigura interpretarea clauzelor unui contract reieşind din contextul în care sînt plaste. Clauzele unui contract constituie un tot întreg şi de aceea ele nu pot fi examinate separat. Aceasta presupune că fiecărei clauze trebuie să-i fie dat conţinutul ce rezultă din întregul contract.
-
De regulă între clauzele contractuale nu există o ierarhie. Deci fiecare clauză a contractului va avea aceeaşi valoare pentru interpretarea celorlalte clauze ale contractului indiferent de ordinea în care sînt expuse. De la această regulă există însă şi cîteva excepţia. Astfel prevederile cu privire la declaraţiile de intenţie din preambulul unui document poate să fie sau nu relevante pentru interpretarea clauzelor prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile părţile. În al doilea rînd, clauzele prin care se stabilesc reguli speciale vor prevala faţă de clauzele prin care se stabilesc reguli generale. În al treilea rînd, clauzele negociate vor avea prioritate faţă de clauzele asupra cărora nu s-a negociat. În sfîrşit, părţile pot stabile în mod expres o ierarhie între diferite părţi sau clauze ale contractului. Aceasta se întîmplă des în cazul în care clauzele contractului sînt expuse în diferite documente cu privire la aspectele legale, economice sau tehnice ale contractului.
Articolul 729. Interpretarea clauzelor şi termenilor polisemantici
(1) Clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect.
-
Termenii polisemantici se interpretează în sensul care corespunde mai mult naturii contractului.
-
Înserînd anumite clauze în contract părţile urmăresc ca acestea să producă efecte juridice. De aceia în cazul în care clauzelor contractului li se poate atribui atît un sens care ar produce efecte juridice cît şi un sens în care clauzele nu ar produce efecte juridice instanţa este ţinută să atribuie clauzelor sensul în care acestea ar produce efecte juridice. Cu condiţia însă că acest efect este în concordanţă cu întregul contact şi cu natura acestuia.
-
În cazul în care termenii folosiţi de către părţi au mai multe sensuri acestora trebuie să le se atribuie sensul care corespunde cel mai mult naturii contractului.
Articolul 730. Clauzele contractului şi exemplul inserat pentru definirea acestora
Dacă părţile includ în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze, întinderea obligaţiei nu se limitează la exemplul dat.
Uneori părţile includ în contract exemple pentru a asigura determinarea mai lejeră a conţinutului clauzelor contractului. În cazul în care părţile nu şi-au manifestat expres intenţia comună de a limita conţinutul uneia sau mai multe clauze la exemplul inserat în contract acest exemplu va putea fi folosit doar pentru interpretarea clauzelor respective. Întinderea obligaţiilor părţilor se va determina în baza clauzei pentru a cărei lămurire a fost inserat exemplul.
Articolul 731. Limitarea interpretării clauzelor contractului
Clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricît de generali ar fi termenii folosiţi în el.
Prin acest articole se stabileşte in criteriu restrictiv de interpretare a contractului. Astfel conţinutul contractul contractului se va determina pornind de la ceea ce părţile au intenţionat să includă în contract, chiar dacă termenii folosiţi de părţi ar permite atribuirea unui conţinut mai larg contractului.
Articolul 732. Interpretarea contractului în folosul părţii defavorizate
(1) Neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a formulat.
(2) În caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului.
-
Clauzele contractuale standard (vezi comentariul la Art. 712) se interpretează în defavoarea părţii care utilizează aceste clauze chiar dacă au fost formulate de către alte persoane. În cazul în care într-un contract unele dintre clauze sînt clauze contractuale standard iar altele sînt clauze contractuale negociate regula din alineatul (1) va fi aplicată numai faţă de clauzele contractuale standard. Clauzele contractuale negociate se vor interpreta în conformitate cu regulile din alineatul (2).
-
În cazul clauzelor contractuale standard stabilirea intenţiei comune a părţilor nu este totdeauna o soluţie adecvată. Clauzele contractuale standard sînt destinate pentru a fi folosite în raporturile cu mai multe persoane. În acest context dacă am determina în fiecare caz apare conţinutul acestor clauze ar putea rezulta un conţinut diferit. Este greu de imaginat că la elaborarea clauzelor contractuale standard s-a intenţionat atribuirea unui conţinut diferit în fiecare caz aparte. Ori elaborarea acestor clauze are scopul contrar. Plus la aceasta aceste clauze pot fi elaborate de alte persoane decînt partea contractului care le utilizează. În acest caz este greu de vorbit despre stabilirea intenţiei părţii care le utilizează. Reieşind din acestea puteam afirma că conţinutului clauzelor contractuale standard trebuie determinate în conformitate cu aşteptările rezonabile ale majorităţii celor care folosesc sau cărora le sînt destinate clauzele contractuale standard şi nu în conformitate cu sensul pe care-l atribuie efectiv părţile contractului într-un caz concret.
-
O parte a contractului trebuie să poarte răspundere pentru clauzele pe care le include în contract. Fie în cazul în care le-a elaborat fie în alte cazuri (spre exemplu în cazul folosirii clauzelor contractuale standard). Această parte trebuie să suporte riscul posibilelor neclarităţi a clauzelor formulate. Acesta este scopul alineatului (2) care prevede interpretarea contractului în defavoarea celui care a formulat clauzele. Măsura în care se va aplica această regulă va depinde de circumstanţele cazului. Pentru aceasta urmează să stabilim în ce măsură cealaltă parte a putut negocia clauzele formulate de prima parte. Cu cît mai puţin au fost negociate clauzele între părţi cu atît este mai justificată interpretarea clauzei în contra părţii care a formulat-o.
-
În cazul contractului de adeziune (vezi comentariul la Art. 666) toate clauzele contractuale trebuie interpretate în favoarea părţii care aderă la contract. Această regulă se referă însă numai la clauzele care nu au fost formulate de către aderent.
-
În cazul în care o parte a contractului este o persoană fizică care procură bunuri pentru necesităţile personale, casnice sau familiale clauzele contractuale vor fi interpretate în favoarea acestei persoane, indiferent de faptul cine a formulat clauzele contractuale.
-
Capitolul VII
REZOLUŢIUNEA, REZILIEREA
ŞI REVOCAREA CONTRACTULUI
S e c ţ i u n e a 1
DISPOZIŢII COMUNE CU PRIVIRE LA REZOLUŢIUNEA,
REZILIEREA ŞI REVOCAREA CONTRACTULUI
Articolul 733. Temeiurile rezoluţiunii, rezilierii şi revocării
Contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decît în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor.
-
Contractul valabil încheiat produce efecte juridice, adică dă naştere drepturilor şi obligaţiilor pentru părţile acestui contract şi, în condiţiile legii, pentru terţi. Ulterior încheierii contractului însă pot interveni diferite circumstanţe în rezultatul cărora una sau toate părţile contractului nu mai au interesul ca acesta să producă efecte juridice. De menţionat că interesul de a înlătura efectele juridice ale contractului poate exista atît în cazul în care contractul nu a fost executat din vina uneia dintre părţi cît şi în cazul în care nu se pune problema executării contractului sau nici una dintre părţile contractului nu este vinovată pentru neexecutarea unor clauze din contract. În cazul cînd există interesul uneia sau a tuturor părţilor de a elimina efectele produse de contract se pune problema dreptului părţilor de a desfiinţa contractul şi de a înlătura, în măsura în care aceasta mai este posibil, efectele pe care le-a produs contractul respectiv atît pentru părţi cît şi pentru terţi.
-
Pentru a defini dreptul uneia sau a ambelor părţi de a desfiinţa contractul legiuitorul a folosit termenii de rezoluţiune, reziliere şi revocare. Prin rezoluţiunea contractului se înţelege desfiinţarea retroactivă a contractelor cu executare uno ictu (instantanee) în cazul în care una din părţi nu execută obligaţiile contractuale. Deci prin declaraţia de rezoluţiune contractul încetează să producă efecte juridice chiar de la momentul încheierii contractului. Deşi produce efecte retroactiv ca şi în cazul nulităţii rezoluţiunea se deosebeşte de nulitate în primul rînd prin faptul că temeiurile de rezoluţiune apar abia după încheierea valabilă a contractului pe cînd temeiurile nulităţii existau la momentul încheierii contractului, fapt ce împiedică contractul să producă efecte juridice. Prin reziliere trebuie de înţeles acea sancţiune juridică care intervine în cazul neexecutării unui contract cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului pentru viitor. Aceasta înseamnă că prestaţiile efectuate anterior de către părţi nu se restituie şi părţile sînt eliberate doar de obligaţia de a presta pe viitor. De menţionat că vor fi aplicate regulile de la reziliere şi în cazul contractelor care după natura lor sînt contracte uno ictu, dacă obligaţiile contractuale se execută în rate şi fiecare rată poate fi considerată o obligaţie separată. În acest caz dacă se execută necorespunzător una din rate rezoluţiunea contractului va interveni numai în cazul în care partea care are dreptul de rezoluţiune nu are nici un interes în prestaţiile anterioare. Spre exemplu în cazul contractului de furnizare a materiei prime cumpărătorul, dacă a fost furnizată materie primă necalitativă, nu va putea desfiinţa contractul cu efect retroactiv decît în cazul în care va demonstra că nu are nici un interes să folosească materia primă furnizată anterior. În caz contrar el va putea rezilia contractul în partea ce ţine de materia primă necalitativă ş în partea ce ţine de materia primă care ar urma să fie furnizată pe viitor dar va fi obligat să respecte contractul în partea ce se referă la prestaţiile care nu au fost executate pînă la momentul cînd s-a născut dreptul de reziliere. Prin revocare trebuie să înţelegem de asemenea desfiinţarea unui contract în temeiul voinţei ambelor părţi sau a uneia dintre părţi. Spre deosebire de rezoluţiune şi reziliere care intervin în cazul în care nu este executată obligaţia contractuală de către una dintre părţi, pentru revocare nu este necesar să fie invocată neexecutarea obligaţiilor contractuale. În rezultatul revocării contractului aceasta încetează de a mai produce efecte juridice. Momentul de cînd încetează să producă efecte juridice contractul revocat depinde de natura contractului. Astfel în cazul contractelor cu executare uno inctu revocarea va desfiinţa contractul cu efect retroactiv (efecte similare rezoluţiunii) iar în cazul contractelor cu executare succesivă în rezultatul revocării contractul va înceta să producă efecte pentru viitor (efecte similare rezilierii).
-
Trebuie însă de avut în vedere că în unele cazuri a folosit noţiunile de rezoluţiune, reziliere şi cu un alt sens decît cel acceptat de majoritatea doctrinei (vezi spre exemplu comentariul la art. 844). În aceste condiţii va trebui ca efectele desfiinţării contactului să fie determinate în dependenţă de natura contractului fără a ţine cont de termenii folosiţi de legiuitor.
-
În acest articol este stipulată regula generală potrivit căreia un contract poate fi desfiinţat în orice moment prin acordul ambelor părţi. Posibilitatea părţilor de a desfiinţa contractul rezultă din principiul libertăţii contractului. Cine a încheiat contractul trebuie să aibă şi dreptul şi de a-l modifica sau de a-l desfiinţa. Aceasta este conform adagiului – Eodem modo quo oritur, eodem modo dissolvitur (Ce a fost creat prin acord poate fi desfiinţat prin acord).
-
Prin voinţa uneia dintre părţi contractul poate fi desfiinţat numai în temeiurile şi cu respectarea procedurii stabilite de lege. Această soluţie se justifică pornind de la faptul că contractul este rezultatul de voinţă al ambelor părţi şi conform regulii simetriei doar prin voinţa ambelor părţi pot fi aduse atingeri rezultatului voinţei comune. Doar în cazurile prevăzute de lege una dintre părţi poate afecta în vre-un mod rezultatul voinţei comune.
-
Pentru desfiinţarea contractului nu are importanţă buna sau rea credinţa debitorului. Pentru aceasta este suficient să se constate că debitorul nu şi-a executat obligaţia sau că există dreptul de a desfiinţa contractul în lipsa unei neexecutări şi faptul că se întrunesc alte condiţii de care depinde dreptul creditorului de a desfiinţa contractul. Creditorul va putea însă să-şi exercite dreptul de desfiinţare a contractului cu respectarea regulilor cu privire la bună credinţă (vezi comentariul la art. 513), deoarece toate drepturile (deci şi cel cu privire la desfiinţarea contractului) trebuie să fie exercitate de către titular cu bună credinţă. Deci în cazul în care creditorul va declara cu rea credinţă contractul desfiinţat declaraţia acestuia nu va produce efecte juridice.
-
În cazul în care contractul se desfiinţează din cauza neexecutării de către una dintre părţi a obligaţiilor contractuate desfiinţarea contractului poate fi făcută doar cu respectarea regulilor cu privire la punerea în întîrziere a debitorului (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710). Deci creditorul poate declara rezoluţiunea contractului doar în cazul în care va notifica debitorul despre neexecutare şi va acorda acestuia un termen suplimentar. Creditorul are dreptul să cu excepţia cazurilor în care debitorul se consideră în întîrziere de drept sau acordarea termenului suplimentar nu este obligatorie.
-
Nu trebuie de confundat desfiinţarea contractului prin voinţa uneia sau a ambelor părţi cu încetarea contractului în cazul în care acesta nu mai poate produce efecte juridice sau nu mai poate fi menţinut indiferent de voinţa părţilor. Astfel contractul va înceta indiferent de voinţa părţilor contactului în urma decesului (lichidării) uneia dintre părţi, în cazul în care contractul este intuitu personae şi deci drepturile şi obligaţiile din contract nu pot trece la succesori. Această distincţie este importantă deoarece doar în cazul în care contractul se desfiinţează prin voinţa părţilor se pune problema existenţei temeiurilor şi a respectării procedurii desfiinţării iar în cazul în care legea prevede încetarea contractului efectele acestuia încetează indiferent de circumstanţele cazului.
Articolul 734. Clauza de rezoluţiune
(1) Părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului.
(2) Acordul privind rezoluţiunea contractului trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel.
-
Scopul acestui articol este de a consfinţi dreptul părţilor de a prevedea în contract clauze exprese privind rezoluţiunea contractului de către una din părţi şi în alte cazuri decît cele prevăzute de lege şi de a stabili forma acordului din care rezultă clauza cu privire la dreptul de rezoluţiune. Spre exemplu contractul poate prevedea dreptul de rezoluţiune al unei părţi, în cazul în care cealaltă parte nu prezintă garanţiile convenite.
-
Clauza privind dreptul de rezoluţiunea a contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pact comisoriu. Pactul comisoriu nu se prezumă ci trebuie să fie stipulat în mod expres de către părţi, fie în contract, fie printr-un acord separat.
-
Clauza de rezoluţiune poate prevedea mai multe modalităţi în care va opera rezoluţiunea. În primul rînd prin clauza de rezoluţiune părţile pot prevedea dreptul unei dintre părţi de a declara rezoluţiunea contractului în conformitate cu regula stipulată în articolul 737. În al doilea rînd părţile pot prevedea că contractul este rezolvit de plin drept în cazul în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia nici după punerea în întîrziere sau somare. În al treilea rînd prin clauza de rezoluţiune părţile pot prevedea că contractul este desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întîrziere sau somarea ori respectarea altor formalităţi, dacă punerea în întîrziere sau somarea nu este obligatorie conform articolelor 617 şi 710.
-
Clauza privind dreptul de rezoluţiune trebuie să îmbrace forma stabilită pentru contractul respectiv dacă legea, contractul sau uzanţele nu prevăd altceva. În cazul în care părţile încheie contractul în condiţii de formă mai riguroase decît cele stabilite de lege pentru contractul respectiv această formă nu este obligatorie şi pentru clauza privind dreptul de rezoluţiune, dacă părţile nu au stipulat altceva. În acest caz clauza de rezoluţiune trebuie să fie încheiată în forma stabilită de lege pentru contractul respectiv.
-
Nu trebuie de confundat clauza privind dreptul unei părţi de a desfiinţa contractul cu acordul prin care ambele părţi vor desfiinţa contractul. Dacă în primul caz contractul este desfiinţat de una dintre părţi şi această parte care declară despre desfiinţarea contractului este obligată să arate temeiul desfiinţării în al doilea caz contractul este desfiinţat de ambele părţi şi părţile pot desfiinţa contractul fără a fi necesară invocarea cauzelor desfiinţării.
-
Regula cu privire la forma acordului privind rezoluţiunea se referă atît la contractul prin care se stipulează dreptul unea dintre părţi de a desfiinţa contractul cît şi la contractul prin care părţile desfiinţează contractul. Deci în cazul în care contractul este rezolvit prin acordul părţilor acest acord trebuie să îmbrace forma cerută pentru contractul rezolvit, dacă legea contractul sau uzanţele nu prevăd altfel.
-
Deşi nu este stipulat expres trebuie de avut în vedere că în cazul în care la încheierea contractului rezolvit au fost necesare anumite formalităţi acestea vor trebui să fie respectate şi în cazul rezoluţiunii. Astfel acordul privind rezoluţiunea contractului de vînzare-cumpărare a unui imobil va trebui să fie înregistrat la cadastrul bunurilor imobile pentru că în caz contrar cumpărătorul va fi în continuare înregistrat drept proprietar al imobilului chiar dacă există un acord autentificate notarial despre desfiinţarea contractului.
Articolul 735. Rezoluţiunea în cazul neexecutării esenţiale
(1) O parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi.
(2) Pentru determinarea neexecutării esenţiale, în special se iau în considerare următoarele circumstanţe:
a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat;
b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;
c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă;
d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.
-
Scopul acestui articol este de a stabili că creditorul are dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în care debitorul nu execută obligaţia în mod corespunzător sau în termenul stabilit (vezi comentariul la art. 572) cu condiţia că neexecutarea este esenţială. De menţionat că dreptul de rezoluţiune nu este pus în dependenţă de faptul dacă partea care nu a executat obligaţia este în culpă sau nu.
-
Pentru ca declaraţia de rezoluţiune să producă efecte juridic este necesar să se întrunească următoarele condiţii: a) una din părţile contractului nu şi-a executat obligaţia contractuală. Trebuie de avut în vedere că prin neexecutare trebuie să înţelegem orice încălcare a obligaţiilor contractuale, inclusiv executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere (vezi comentariul la art. 602); b) neexecutarea este esenţială. Dacă neexecutarea este esenţială sau nu se va determina reieşind din circumstanţele concrete ale cazului ţinînd cont de interesele patrimoniale şi nepatrimoniale pe care le are creditorul în executarea corespunzătoare a obligaţiei, de gradul de vinovăţie al debitorului şi de alte circumstanţe relevante. Părţile pot stipula în contracta criterii în dependenţă de care să se stabilească dacă neexecutarea este esenţială sau nu; c) partea care declară contractul rezolvit şi-a executat obligaţiile care rezultă din contract sau se declară gata să execute contractul. Deci în cazul în care ambele părţi nu au executat în mod corespunzător obligaţiile contractuale nici una dintre parţi nu are dreptul de a declara contractul rezolvit; d) debitorul obligaţiei neexecutate a fost pus în întîrziere în condiţiile legii. În conformitate cu prevederile Codului civil punerea în întîrziere a debitorului este obligatorie cu excepţia cazului expres prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710) şi creditorul poate să-şi exercite drepturile faţă de debitor doar după punerea în întîrziere a acestuia.
-
O parte are dreptul de rezoluţiune a contractului şi în cazul în care cealaltă parte trebuie să execute prestaţia datorată în temeiul contractului către un terţ. Spre exemplu în cazul în cazul contractului în folosul terţului stipulantul are dreptul de rezoluţiune a contractului în cazul în care promitentul nu execută obligaţia asumată faţă de beneficiar (vezi comentariul la art. 721).
-
Alin. (2) prevede cîteva circumstanţe în dependenţă de care se va determina dacă neexecutarea este esenţială sau nu. Astfel neexecutarea este esenţială în cazul în care: a) prin neexecutare creditorul a fost lipsit de posibilitatea de a obţine ceia ce aştepta în rezultatul contractului. Deci va fi considerată esenţială orice neexecutare a debitorului care a împiedicat creditorul să obţină rezultatul la care a sperat în momentul încheierii contractului. Spre exemplu va fi considerată esenţială întîzierea chiar şi cu cîteva minute a cărăuşului care î-l pivează pe pasager de posibilitatea de a se îmbarca în punctul de destinaţie într-un alt mijloc de transport sau întîrzierea depozitarului în rezultatul căruia au pierit bunurile deponentului. Pentru aplicarea acestui criteriu se va ţine cont atît de voinţa creditorului cît şi de faptul dacă rezultatul pe care-l aştepta creditorul putea fi obţinut în mod obiectiv. Deci în care creditorul nu se aştepta la un anumit rezultat care era posibil sau în cazul în care creditorul se aştepta să obţină un rezultat care obiectiv nu era posibil neexecutarea obligaţiei de către debitor nu va putea fi considerată esenţială în temeiul acestui criteriu. Astfel în exemplu precedent întrîzierea cu cîteva minute a cărăuşului nu va fi esenţială în cazul în care pasagerul nu ar fi reuşit să se îmbarce într-un alt mijloc de transport chiar dacă cărăuşul ar fi ajuns la destinaţie în termenul preconizat. Acest criteriu nu este aplicabil şi în cazul în care debitorul va demonstra că nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul pe care-l aştepta creditorul. Deci pentru a evita aplicarea acestui criteriu debitorul va trebui să demonstreze nu numai faptul că nu a prevăzut că prin neexecutare î-l va priva pe creditor de ceea ce aştepta sî obţină în rezultatul contractului dar şi faptul că reieşind din circumstanţele concrete ale cazului nici nu ar fi putut să prevadă acest fapt chiar şi în condiţiile în care ar fi dat dovadă de diligenţă maximă; b) executarea întocmai a obligaţiilor contractuale ţine de esenţa contractului. La aplicarea acestui criteriu este relevantă natura obligaţiilor contractuale pentru care executarea întocmai a obligaţiilor contractuale ţine de esenţa obligaţiei. În acest caz nu este relevant gradul de neexecutare a obligaţiilor contractuale. Spre exemplu în cazul contractelor de furnizare a mărfurilor magazinelor de comerţ cu amănuntul furnizarea în termen ţine de esenţa contractului; c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă. De regulă în dreptul civil forma vinovăţiei debitorului nu este relevantă (vezi comentariul la art. 603). În acest caz însă anume de forma vinovăţiei debitorului va depinde dacă neexecutarea este esenţială sau nu. Deci dacă debitorul nu execută intenţionat sau din culpă gravă obligaţia contractuală creditorul poate rezolvi contractul chiar dacă neexecutarea obligaţia nu a fost executată în mod nesemnificativ. La aplicarea acestui criteriu însă va trebuie să se ţină cont de faptul că drepturile trebuie exercitate cu bună credinţă. Deci chiar şi în cazul în care debitorul nu execută intenţionat sau din culpă gravă obligaţiile creditorul nu va putea declara rezoluţiunea contractului dacă aceasta este contrar bunei credinţe (vezi comentariul la art. 513); d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Acest criteriu se aplică în special în cazul executării obligaţiilor în rate. Astfel în cazul în care o rată a fost executată în mod necorespunzător dar această neexecutare nu este esenţial şi deci nu dă dreptul creditorului de a rezolvi contractul creditorul va putea totuşi rezolvi contractului dacă există temei să presupună că această neexecutare va persista şi la executarea ratelor viitoare.
-
Legislaţia în vigoare nu interzice părţilor contractului de a stabili prin contract şi alte circumstanţe în care neexecutarea va fi considerată esenţială şi deci va permite creditorului să declare rezoluţiunea contractului. Însă aceste prevederi vor trebuie să fie stipulate ţinînd cont de principiul bunei credinţe. Astfel instanţa poate declara nulă clauza prin care se stabileşte dreptul creditorului de a rezolvi contractul în cazul în care neexecutarea este neesenţială iar rezoluţiunea va prejudicia disproporţionat debitorul care a întreprins anumite acţiuni în scopul pregătirii executării. Spre exemplu A s-a obligat să elaboreze şi transmită lui B un program pentru computer pînă la data de 31 decembrie. A propune să livreze programul de care B mai are nevoie şi pe care A nu-l poate vinde altor persoane, doar la 31 ianuarie. În aceste condiţii B va putea cere despăgubiri pentru întîrziere dar nu va putea rezolvi contractul.
Articolul 736. Garantarea executării corespunzătoare
Dostları ilə paylaş: |