Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1106. Sechestrul
Sechestrul este depozitul în baza căruia persoanele remit un bun în litigiu unui terţ, care se obligă să-l restituie, după terminarea procesului, celui care are drept asupra lui.
1. Prin sechestru se înţelege depozitarea unui lucru aflat în litigiu la o terţă persoană, pînă la soluţionarea definitivă a litigiului.

2. Părţile în contractul de depozit sechestru sunt: sechestrul – persoana care primeşte bunul la păstrare şi sechestrantul – persoana care depune bunul spre păstrare.

3. Sechestrul este de două feluri : convenţional şi judiciar.

Sechestrul convenţional se încheie prin consimţămîntul părţilor aflate în litigiu de a încredinţa unei terţe persoane, pentru a-l păstra pe timpul procesului şi a-l preda părţii stabilite de instanţa judecătorească, după soluţionarea definitivă a provesului.

4. Sechestrul are ca obiect atît bunuri mobile, căt şi bunurile imobile, ceea ce-l distinge de depozitul tradiţional, care nu poate avea ca obiect decît bunuri imobile.

Sechestrul poate fi cu titlu gratuit, caz în care răspunderea depozitarului se apreciază cu mai puţină severitate sau cu titlu oneros, caz în care răspunderea depozitarului va fi apreciată mai exigent.

5. Remunerarea depozitului de sechestru cu titlu oneros are loc în condiţiile prevăzute de art. 1088 CC.

Articolul 1107. Alegerea depozitului în cazul sechestrului
(1) Depozitarul însărcinat cu sechestrul este ales de către părţi prin acord mutual. Părţile pot să desemneze pe unul dintre ei.

(2) În cazul în care nu ajung la un acord privind depozitarul sau privind condiţiile sechestrului, părţile pot cere instanţei de judecată să decidă.
1. Articolul 1107 CC, admite posibilitatea de a numi în calitate de depozitar împuternicit chiar pe unul pe unul dintre ei. Dacă părţile nu ajung la un acord comun privind depozitarul, acesta va fi desemnat de către instanţa de judecată, la cererea lor.

2. Părţile decid prin acord şi condiţiile sechestrului. În caz de divergenţe între părţi referitor la depozitar sau privind condiţiile sechestrului ele pot solicitainstanţa de judecată care examinează cauza să decidă asupra acestor chestiuni prin adoptarea actului procesului prevăzut de Codul de procedură civilă.

Articolul 1108. Drepturile depozitarului însărcinat cu sechestru
(1) Depozitarul însărcinat cu sechestru nu are dreptul să facă în privinţa bunului nici o cheltuială sau alte acte, cu excepţia celor de conservare, în lipsa unei stipulări contrare sau autoriuaţii a instanţei de judecată.

(2) Depozitarul poate, totuşi cu sau fără consimţămîntul părţilor, cu autorizaţia instanţei de judecată, să vîndă bunurile a căror depozitare implică cheltuieli disproporţionale în raport cu valoarea lor. Suma încasată din vînzarea bunului rămîne la depozitar în condiţiile sechestrului.
1. Depozitarul însărcinat cu sechestru este limitat în drepturi. El nu dispune de dreptul de a efectua cheltuieli sau alte acte în privinţa bunului cu excepţia cheltuielilor necesare pentru conservare. Însă în situaţia cînd sunt alte stipulări contrare sau autorizaţia instanţei de judecată, drepturile depozitarului pot fi lărgite în aspectul stipulărilor părţilor sau autorizaţiei instanţei de judecată.

2. În situaţia cînd păstrarea bunurilor depozitate implică cheltuieli disproporţionale în raport cu valoarea lor, depozitarul cu titlu de excepţie cu autorizaţia instanţei de judecată, are dreptul fără consimţămîntul părţilor să vîndă bunurile şi să reţină suma încasată din vînzarea bunului în condiţiile sechestrului pînă la soluţionarea litigiului.

Articolul 1109. Încheierea sechestrului
(1) Sechestrul se încheie după soluţionarea litigiului prin restituirea bunului către cel îndreptăţit.

(2) Depozitarul nu poate, înainte de soluţionarea litigiului, să fie eliberat şi să restituie bunul decît cu consimţămîntul tuturor părţilor sau, în lipsa consimţămîntului, dacă există un motiv întemeiat, prin autorizarea instanţei de judecată.
1. Sechestrul se consideră încheiat după soluţionarea litigiului prin restituirea bunului celui îndreptăţit.

Terţul va trebui să restituie bunul părţii, care a cîştigat cauza în litigiu. Restituirea se va face după rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti.

2. Pînă la soluţionarea litigiului depozitarul poate restitui bunul doar cu consimţămîntul tuturor părţilor sau în baza autorizaţiei instanţei judecătoreşti, dacă există un motiv întemeiat: spre exemplu în sotuaţia cînd menţinerea bunului depozitat ar cauza depozitarului prejudicii sau cînd condoţiile depozitului prezintă pericol pentru păstrarea bunului depozitat.

Articolul 1110. Darea de seamă
Depozitarul însărcinat cu sechestru trebuie să facă o dare de seamă la sfîrşitul depozitului sau pe parcursul lui, la cererea părţilor sau a instanţei de judecată
1. La solicitarea părţilor sau a instanţei de judecată depozitarul este obligat să prezinte o dare de seamă cu privire la depozitul sechestru pe parcursul sau la sfîrşitul depozitului.

2. Legea nu prevede expres forma dării de seamă, însă din dispoziţiile legale se poate concluziona că forma şi conţinutul dării de seamă se stabileşte de părţi sau de instanţa de judecată.

Articolul 1111. Sechestrul judiciar
Sechestrul poate fi instituit şi de instanţa de judecată. În acest caz el este supus regulilor stabilite de Codul de procedură civilă, precum şi de prezentul capitol, în măsura în care nu sunt incompatibile.
1. Spre deosebire de sechestrul convenţional, sechestrul judiciar reprezintă o măsură de asigurare, care se aplică conform Codului de procedură civilă, ţinăndu-se cont şi de capitolul XVII Codul civil, în măsura în care este compatibil cu Codul de procedură civilă.

2. Sechestrul judiciar întrucît este o măsură cu o anumită gravitate, instituirea sechestrului trebuie să fie justificată de partea care îl solicită. Este necesar dovedirea necesităţii înfiinţării sechestrului judiciar: spre exemplu faptul că partea care deţine bunul îl deteriorează, există primejdia de a fi înstrăinat sau bunul comun este folosit numai de un soţ etc.

Cealaltă parte nu se poate opune încuviinţării sechestrului judiciar oferind o cauţiune în loc deoarece acest drept este recunoscut de lege doar în cazul sechestrului asigurător.

3. Bunul supus sechestrului poate fi transmis atît persoanei (depozitarului) asupra cărei s-au decis părţile cît şi unei persoane numite de instanţa de judecată.

În absenţa acordului părţilor, nu va fi numit sechestru o persoană care este interesată în cauză. Spre exemplu nu va putea fi încredinţată paza bunului unei rude apropiate a uneia din părţi.

4. Admiterea cererii şi instituirea sechestrului judiciar este lăsat la aprecierea instanţei, care trebuie să examineze cu atenţie, seriozitatea şi temeinicia cererii:

- să existe un proces în legătură cu proprietatea sau posesia unui bun cu privire la administrarea sau folosinţa lui;

- cerereapentru înfiinţarea sechestrului trebuie să fie făcută de reclamant;

- instanţa de judecată să găsească oportună înfiinţarea sechestrului;

- cînd instanţa apreciază că este necesar, reclamantul are obligaţia de a depune o sumă de bani cu titlu de cauţiune.

În practica judiciară sechestrul judiciar este înfiinţat în cauzele de partaj a bunurilor comune, în special cînd e vorba de autoturisme, uele obiecte de valoare şi pentru recolta de produse de pe terenurile agricole care formează obiectul litigiului.

Capitolul XVIII

MAGAZINAJUL

Contractul de magazinaj (numit şi contract comercial de depozit) este destinat satisfacerii necesităţilor de păstrare a bunurilor aflate în circuitul comercial. Spre deosebire de contractul civil de depozit care este, de regulă, gratuit (art. 1088 alin, (1)), contractul comercial de magazinaj este în toate cazurile oneros, preţul prestaţiei efectuate de magaziner (depozitar) fiind determinat de aşa criterii ca volumul şi termenul de depozitare, complexitatea tehnologică a măsurilor de conservare a mărfii etc. Alte deosebiri esenţiale dintre contractul de magazinaj şi contractul de depozit sînt caracterizate de statutul părţilor la contract şi caracteristicile specifice ale bunurilor transmise spre păstrare. O parte la contractul de magazinaj întotdeauna este magazinerul (depozitul de mărfuri), care trebuie să fie înregistrat în una din formele activităţii de întreprinzător (fie chiar şi fără constituirea unei persoane juridice) şi să fie autorizat în modul corespunzător pentru prestarea serviciilor de depozitare a mărfurilor. Cealaltă deosebire constă în faptul că obiectul contractului de magazinaj este păstrarea mărfurilor şi nu a oricăror bunuri. Marfa este bunul sau totalitatea bunurilor obţinute în procesul de producţie şi destinate schimbului comercial. Depozitarea unor categorii de mărfuri poate fi condiţionată de existenţa statutului de persoană juridică şi/sau de primirea unei licenţe (depozitarea alcoolului, materialelor chimice, toxice sau explozive etc.). În afară de deosebirile menţionate, merită a fi accentuat că, în cadrul raporturilor de magazinaj, o importanţă semnificativă primeşte circulaţia recipisei de magazinaj la ordin în calitate de titlu de valoare transmisibil şi gajul mărfii înmagazinate prin intermediul recipisei de gaj al înmagazinării (warant).

Constituind ele înseşi acte de comerţ, înmagazinarea mărfurilor la depozite are importante funcţii în comerţul internaţional. Printre aceste funcţii, una esenţială este că înlesneşte vînzare-cumpărarea datorită circulaţiei recipisei de magazinaj, dar o importanţă mare se atribuie obţinerii de credite cu ajutorul recipisei de gaj al înmagazinării, deoarece transmiterea acesteia creditorului prin andosare duce la constituirea gajului asupra mărfurilor aflate în depozit şi ţine loc de remitere a gajului. O dezvoltare puternică a raporturilor de magazinaj poate fi urmărită în statele industrial dezvoltate, cu economii de piaţă consolidate, iar în ultimul timp în Rusia şi alte state CSI. Drept sursă de inspiraţie pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor noului Cod civil şi pentru dezvoltarea cadrului normativ naţional în domeniul magazinajului putem recomanda Codul comercial francez (art. L522-1-L522-40 Des dépôts en magasins généraux), Codul comercial uniform al SUA (Uniform Commercial Code, art. 7 -Warehouse Receipts, Bills of Landing and Other Documents of Title), Legea Canadei cu privire la recipisele de magazinaj (Warehouse Receipts Act ), dar şi cadrul normativ în proces de formare al Federaţiei Ruse în domeniul respectiv. Trebuie totuşi subliniat faptul că, spre deosebire de dreptul continental, care reglementează atît recipisa de depozit, cît şi recipisa de gaj al înmagazinării (warantul), dreptul anglo-saxon nu cunoaşte sistemul titlului dublu, depozitele emiţînd numai recipisa de magazinaj. Prin urmare, gajarea mărfurilor se face numai prin andosarea (girarea) acestei recipise. Soluţia adoptată de dreptul continental prezintă avantajul, că prin folosirea separată a recipisei de gaj al înmagazinării pot fi obţinute credite numai pe baza înmînării acestui document creditorului, operaţie ce are ca efect gajarea mărfurilor şi ţine locul remiterii gajului, posesorul recipisei de magazinaj avînd posibilitatea să dispună în continuare de marfa respectivă.

Articolul 1112. Normele aplicabile raporturilor de magazinaj
Raporturilor de magazinaj, care este un contract de predare a bunurilor spre păstrare la un depozit de mărfuri, se aplică în modul corespunzător dispoziţiile referitoare la depozit dacă prezentul capitol nu prevede altfel.
Contractul de magazinaj poate fi definit ca contractul comercial în temeiul căruia o parte (magazinerul) se obligă să preia, pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, spre păstrare şi conservare marfa unei alte părţi (deponent) şi să presteze alte servicii legate de păstrarea mărfii, iar la expirarea termenului contractului sau la cererea deponentului sau a altei persoane împuternicite să restituie aceiaşi marfă, iar deponentul se obligă să transmită şi să preia marfa în termen şi să remunereze magazinerul pentru păstrarea mărfii şi serviciile aferente păstrării. Suplimentar păstrării nemijlocite a mărfii, în cadrul raportului de magazinaj pot fi efectuate aşa operaţiuni de pregătire a mărfurilor depozitate pentru comercializare şi transportare cum ar fi: reorganizarea loturilor de mărfuri; pregătirea şi constituirea livrărilor; sortarea; ambalarea; reambalarea; marcarea; încărcarea; descărcarea; operaţiuni simple de completare a mărfurilor sau de aducere a lor în stare de funcţionare; deplasarea mărfurilor în limitele depozitului în scopul amplasării lor raţionale; expunerea mărfurilor pe standuri de mostre; testarea mărfurilor etc.

Fiind un contract real, contractul de magazinaj nu se formează decît în urma predării efective a mărfurilor în posesia magazinerului care, avînd obligaţia de a le conserva, îşi asumă răspunderea contractuală corespunzătoare. Faptul că magazinerul practică activitatea de păstrare a mărfurilor în calitate de întreprinzător, urmărind un scop de profit, dă naştere obligaţiei generale de bună-credinţă, unul din efectele căreia este că magazinerul nu poate refuza fără motive întemeiate intrarea într-un raport contractual cu privire la înmagazinarea mărfurilor. Drept întemeiate pentru refuzul de a încheia un contract de magazinaj pot fi recunoscute motivele legate de caracteristicile mărfii, ce nu permit înmagazinarea acesteia, lipsa spaţiului de înmagazinare, asumarea prealabilă a unei obligaţii faţă de alt deponent şi imposibilitatea executării concomitente a ambelor contracte, prevederile statutare prin care scopul depozitului de mărfuri este redus la deservirea uneia sau mai multor persoane concrete (depozit departamental, depozit vamal de tip închis) etc.

Deoarece are numeroase caracteristici comune cu contractul de depozit, contractul de magazinaj a fost reglementat doar în ceea ce priveşte aspectele specifice, caracteristice lui, pentru aspectele generale fiind prevăzută o normă de blanchetă, ce face trimitere la dispoziţiile capitolului destinat contractului de depozit. Totuşi, anume asemănarea celor două contracte poate genera confuzii în interpretarea şi aplicarea legii, din care cauză o atenţie sporită trebuie acordată elementelor ce deosebesc contractul de magazinaj de cel de depozit.

Avînd în vedere că pînă la momentul intrării în vigoare a Codului civil, legislaţia naţională nu conţinea o reglementare separată a contractului abordat, normele juridice în domeniul magazinajului încă mai urmează să fie dezvoltate şi detaliate. În particular, considerăm necesară elaborarea unei legi speciale cu privire la magazinaj, care ar reglementa în detalii astfel de aspecte ca drepturile şi obligaţiile tuturor participanţilor la raporturile de magazinaj şi alte raporturi aferente acestora, tipurile recipiselor de magazinaj şi particularităţile circulaţiei lor, gajarea bunurilor înmagazinate şi regulile exercitării dreptului de gaj etc. Această necesitate este dictată şi de faptul că recipisele de magazinaj, în calitate de documente de dispoziţie asupra mărfii şi titluri de valoare pot juca un rol semnificativ în stimularea circuitul comercial şi creşterea economică.

Numeroase operaţiuni comerciale pot implica în derularea lor şi un raport de magazinaj. De exemplu, vînzarea prin consignaţie (formă a contractului de comision) implică uneori stabilirea între consignatar şi consignant şi a unui raport juridic de magazinaj, în baza căruia cel dintîi dobîndeşte şi calitatea de magaziner al mărfurilor celui de-al doilea. Tot astfel, concesiunea comercială şi alte forme ale intermedierii comerciale pot da naştere unui raport secundar de magazinaj.

O formă răspîndită a depozitelor de mărfuri sînt depozitele vamale, activitatea cărora este reglementată de Codul vamal nr. 1149-XIV din 20.07.2000 şi alte acte normative.

Articolul 1113. Obligaţia de diligenţă a magazinerului
Magazinerul trebuie să asigure înmagazinarea şi păstrarea bunurilor preluate cu diligenţa unui bun profesionist.
Codul civil îl defineşte pe magaziner în calitate de profesionist, deoarece acesta practică activitatea de depozitare a mărfurilor cu scop de profit. De aici rezultă şi răspunderea sporită a magazinerului în privinţa tuturor faptelor întreprinse întru executarea obligaţiilor contractuale şi consecinţelor acestora. În cadrul depozitului cu titlu gratuit, depozitarul urmează să se îngrijească de integritatea bunului transmit cu diligenţa unui bun proprietar, iar în cazul depozitului cu titlu oneros, ca şi în cazul contractului de magazinaj, depozitarul trebuie să se comporte ca un profesionist diligent.

Deosebirea obligaţiei de diligenţă în cele două cazuri nu este atît de evidentă, avînd în vedere că legislaţia anterioară extrem de rar manipula cu conceptele date şi cu atît mai puţin făcea vreo delimitare între ele. Avînd în vedere că calificativul „bun” denotă mai degrabă un nivel mediu de performanţă, după părerea noastră, în ambele cazuri instanţele de judecată se vor conduce de etalonul proprietarului şi profesionistului cu cunoştinţe şi experienţă medii. Totodată, orice antreprenor ce se antrenează benevol într-o activitate dintr-un anumit domeniu se va prezuma profesionist pentru domeniul dat. Spre deosebire de proprietar, profesionistul trebuie să cunoască mult mai bine aspectele tehnice, ştiinţifice, practice şi economice, precum şi riscurile legate de activitatea în care este angajat, din care cauză ceea ce un proprietar mediu poate să nu cunoască, un profesionist trebuie să aprecieze corect aproape în toate cazurile. În vederea aprecierii diligenţei unui magaziner, judecătorul va apela la opiniile experţilor, adresîndu-le, în particular, întrebarea dacă un profesionist cu performanţe bune (spre deosebire de cel cu performanţe excelente) trebuia să prevadă riscurile faptei sau circumstanţelor ce au provocat prejudiciile şi dacă acesta putea să le prevină.

Cu toate că redacţia articolului comentat se referă la cerinţa de diligenţă în cadrul activităţilor de înmagazinare şi păstrare a bunurilor, aceeaşi obligaţie de diligenţă se va răspîndi şi asupra altor servicii şi activităţi aferente înmagazinării.

Articolul 1114. Constatarea cantităţii şi felului bunurilor
(1) Magazinerul nu este obligat, dacă legea sau contractul nu prevede altfel, să constate la preluarea bunurilor cantitatea (numărul, măsura ori greutatea), genul, felul sau alte caracteristici ale lor.

(2) Dacă bunurile predate spre înmagazinare se află la livrare într-o stare de depreciere sau deteriorare ce poate fi constatată din exterior, magazinerul trebuie să conserve drepturile în despăgubire împotriva transportatorului, să se îngrijească de dovada acestei stări a bunurilor înmagazinate şi să-l anunţe neîntîrziat pe deponent. În caz de omisiune, el este obligat să repare prejudiciul produs prin aceasta.
1. De cele mai multe ori mărfurile sînt supuse unor procese naturale de diminuare a substanţei, schimbare a aspectului exterior şi altor deprecieri. Acest fenomen dictează un control al caracteristicilor mărfii înmagazinate la etapele preluării şi predării acesteia, precum şi pe parcursul păstrării ei. Controlul caracteristicilor mărfii poate fi util atît pentru deponent (posesorul legitim al recipisei de magazinaj), cît şi pentru magaziner, deoarece îl va proteja pe acesta din urmă de pretenţii neîntemeiate din partea deponentului dau a persoanei îndreptăţite de a ridica marfa.

Norma art. 1114 alin (1) prezintă o soluţie acceptabilă doar pentru etapa iniţială de reglementare juridică şi dezvoltare a raporturilor de magazinaj. O asemenea regulă poate satisface ambele părţi ale contractului doar în cazurile în care magazinerul pune la dispoziţia deponentului un spaţiu corespunzător pentru păstrarea anumitor categorii de mărfuri, dar nu-şi asumă alte obligaţii caracteristice magazinajului, obligaţii care prin natura lor implică controlul cantităţii, calităţii şi altor caracteristici ale mărfii de către magaziner. Astfel, dacă magazinerul nu va constata cantitatea şi celelalte caracteristici ale mărfii recepţionate, el nu va putea executa pe deplin obligaţiile de informare (art. 1116), de eliberare a recipisei complete de magazinaj (art. 1121) etc. Cele menţionate ne face să sugerăm participanţilor la un raport de magazinaj să prevadă expres, în cadrul contractului, clauze cu privire la obligaţiile magazinerului de control al caracteristicilor mărfurilor recepţionate spre păstrare.

Regula comentată nu interzice magazinerului să verifice cantitatea şi alte caracteristici ale mărfii recepţionate, dar el va suporta de sine stătător toate cheltuielile legate de această operaţiune, dacă contractul nu prevede altceva.

2. Alin. (2) al articolului comentat, în calitate de excepţie de la dispoziţia alineatului precedent, stabileşte că magazinerul este obligat să verifice pe contul propriu cel puţin aspectul exterior al mărfii preluate de la un transportator (cărăuş), bineînţeles dacă contractul nu prevede altceva. Dacă bunurile predate spre înmagazinare de către un transportator se află într-o stare de depreciere sau deteriorare ce poate fi constatată din exterior, magazinerul trebuie să conserve drepturile deponentului la despăgubire din partea transportatorului. Întru executarea acestei obligaţii, magazinerul se va îngriji de dovada stării mărfii înmagazinate, va înainta obiecţiile corespunzătoare faţă de transportator, în conformitate cu art. 1020 (2) şi-l va anunţa neîntîrziat pe deponent. În cazul neexecutării obligaţiei menţionate, magazinerul poate fi obligat să repare prejudiciul produs prin imposibilitatea realizării drepturilor deponentului faţă de transportator.

Aşadar, pentru a putea fi invocată răspunderea magazinerului în condiţiile alineatului comentat, este necesară dovada faptului că dreptul deponentului la despăgubire din partea transportatorului nu poate fi realizat. Considerăm că pentru constatarea acestei circumstanţe nu este necesară epuizarea tuturor mijloacelor procedurale existente la dispoziţia deponentului în calitate de parte la contractul de transport. Instanţa de judecată va aprecia obiectiv toate circumstanţele cauzei, inclusiv disponibilitatea unor mijloace de probă alternative pentru dovedirea neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor transportatorului. Un unele cazuri, pot fi recunoscute ca suficiente pentru angajarea răspunderii magazinerului neexecutarea de către acesta a obligaţiei de conservare a drepturilor la despăgubire împotriva transportatorului şi refuzul transportatorului de a recunoaşte pretenţiile deponentului.

Articolul 1115. Dreptul de inspectare a bunurilor
Magazinerul este obligat să permită, pe parcursul orelor de lucru, deponentului sau unei alte persoane îndreptăţite să ia mostre, să inspecteze bunurile înmagazinate şi să adopte măsurile necesare conservării lor.
După cum sa menţionat deja, verificarea stării mărfii la diferite etape de păstrare a acesteia este de o importanţă majoră pentru magaziner, dar mai ales pentru deponent (posesorul legitim al recipisei de magazinaj). Avînd în vedere regula generală, instituită prin art. 1114 alin. (1), posibilitatea deponentului de a verifica integritatea şi caracteristicile mărfii sale, depozitate în spaţiile comerciale ale magazinerului, capătă o semnificaţie sporită. Acest control permite constatarea timpurie a pierderilor, deteriorărilor şi altor deprecieri anormale ale mărfii şi preîntîmpinarea unor pagube economice considerabile.

Realizarea dreptului de inspectare implică accesul fizic al deponentului sau reprezentanţilor acestuia la spaţiile de depozitare a mărfii, precum şi posibilitatea inspectării mărfii, preluării probelor, efectuării unor măsurări ale parametrilor fizici şi chimici din spaţiile de depozitare etc. Dacă marfa se depozitează prin amestecare cu bunuri de acelaşi gen, deponentului i se va asigura realizarea dreptului de inspectare prin punerea la dispoziţia acestuia a mostrelor şi probelor din stocul rezultat prin amestec.

Dreptul deponentului de a inspecta mărfurile impune şi obligaţia acestuia de a nu împiedica activitatea în condiţii normale a magazinerului şi angajaţilor lui. Drept exemplu de realizare a acestei cerinţe poate servi prescripţia conform căreia magazinerului nu i se poate pretinde oferirea accesului la spaţiile de depozitare a mărfii în afara orelor de lucru. Periodicitatea inspecţiilor organizate de deponentul mărfii nu trebuie să depăşească limita rezonabilului, avînd în vedere proprietăţile mărfii şi reputaţia magazinerului.

În rezultatul inspectării mărfii, deponentul poate să întreprindă măsurile necesare pentru conservarea acesteia, măsuri care pot lua şi forma ridicării mărfii de la magaziner. Temei pentru o astfel de acţiune poate servi atît neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractule de către magaziner, cît şi prevederile art. 1096, mai ales atunci cînd deponentul nu poate dovedi vinovăţia magazinerului sau deprecierea mărfii are loc din motive obiective.