Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Articolul 1116. Obligaţia de informare
Dacă se schimbă locul de înmagazinare, dacă au apărut schimbări ale caracteristicilor bunurilor sau dacă asemenea schimbări sînt pe cale de a se produce, magazinerul este obligat să anunţe de îndată faptul acesta. Anunţul va fi făcut către ultimul deţinător, cunoscut de magaziner, al recipisei de magazinaj. În caz de omisiune, magazinerul este obligat să repare prejudiciul produs prin aceasta.
Articolul 1116 se referă la două situaţii diferite: (i) informarea deponentului despre schimbarea condiţiilor de înmagazinare a mărfurilor şi (ii) informarea deponentului despre schimbarea caracteristicilor mărfurilor pe parcursul păstrării acestora.

În conformitate cu normele stabilite pentru contractul de depozit, aplicabile şi contractului de magazinaj în temeiul art. 1112, magazinerul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului, să transmită unui terţ spre înmagazinare mărfurile recepţionate de la deponent (vezi art. 1091 alin. (1)). Totodată, magazinerul poate să schimbe de sine stătător locul de înmagazinare (dar numai în cadrul spaţiilor proprii de depozitare), atunci cînd această schimbare este dictată de necesitatea conservării mărfii, utilizării eficiente a spaţiilor comerciale sau de alte necesităţi obiective. În acest caz, magazinerul va acţiona în interesul deponentului şi-l va informa pe acesta cît mai curînd despre schimbarea locului de înmagazinare a mărfurilor şi circumstanţele care au condiţionat această schimbare. Cu toate că redacţia art. 1116 se referă doar la locul de înmagazinare, magazinerul va adopta acelaşi comportament şi în cazurile de modificare a altor condiţii de înmagazinare, în comparaţie cu cele convenite prin contract. În aşa fel, spre deosebire de contractul de depozit (vezi art. 1093 alin. (1)), magazinerul nu este obligat să obţină încuviinţarea prealabilă a deponentului pentru schimbarea locului şi altor condiţii de păstrare a mărfii. Această opţiune a legiuitorului se explică prin statutul de profesionist al magazinerului şi controlului sporit pe care acesta îl exercită asupra condiţiilor de păstrare a mărfurilor.

Dacă schimbarea locului de înmagazinare şi a altor condiţii de înmagazinare va duce la sporirea considerabilă a cheltuielilor de înmagazinare, repartizarea acestor cheltuieli se va face în conformitate cu prevederile art. 623 „Ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor”, luîndu-se în consideraţie şi gradul de vinovăţie a părţilor pentru intervenirea noilor circumstanţe şi întinderea cheltuielilor suplimentare. Astfel, dacă magazinerul nu va putea dovedi că cheltuielile suplimentare nu se datorează vinovăţiei sale şi nu puteau fi prevăzute sau evitate prin diligenţa unui bun profesionist, acesta nu va putea cere compensarea de către deponent a diferenţei dintre cheltuielile prevăzute şi convenite la momentul încheierii contractului şi cele efectiv suportate.

Dreptul deponentului la controlul caracteristicilor mărfii înmagazinate şi la informare din partea magazinerului se încununează cu obligaţia acestuia din urmă de a comunica deponentului modificările caracteristicilor mărfii, care au avut loc sau iminente şi care depăşesc limitele pierderilor (deprecierilor) naturale sau convenite contractual (în ceea ce priveşte conţinutul dreptului şi obligaţiei părţilor la un raport obligaţional de a se informa reciproc vezi şi art. 516). Implică oare această obligaţie a magazinerului şi obligaţia de verificare a stării mărfii înmagazinate? În mod normal, răspunsul la această întrebare urmează să-l dea contractul, deoarece diferite categorii de mărfuri şi condiţii de păstrare condiţionează comportament diferit din partea magazinerului. Dacă contractul nu a făcut referire expresă la obligaţiile magazinerului în acest sens, magazinerul va fi obligat să verifice doar aspectul exterior al mărfii sau acele caracteristici, care nu implică desfacerea ambalajului, efectuarea expertizelor etc. (de exemplu, la o examinare exterioară se constată scurgerea din ambalaje; aspectul exterior şi mirosul mărfii indică asupra unor procese de alterare; a fost încălcat regimul de temperatură, prescris de reglementările tehnice şi standardele naţionale pentru păstrarea mărfurilor alimentare etc.). Periodicitatea verificării caracteristicilor mărfii va depinde de categoria acesteia şi practica activităţii profesioniştilor în domeniu, dacă nu a fost prevăzut expres altceva.

Obligaţia de informare, prescrisă de articolul comentat, se execută neîntîrziat, adică în termenul minim posibil, avînd în vedere toate circumstanţele cauzei (mai ales mijloacele de comunicare disponibile), iar anunţul despre schimbarea locului sau a altor condiţii de înmagazinare va fi făcut oral sau în scris către ultimul deţinător, cunoscut de magaziner, al recipisei de magazinaj. Deoarece, în cazul neexecutării obligaţiei de informare, magazinerul este ţinut să repare prejudiciul produs prin aceasta, el urmează să se îngrijească de dovada probei privind executarea corespunzătoare a obligaţie de informare. Prejudiciul la care se face referire va fi apreciat luîndu-se în consideraţie posibilităţile reale pentru preîntîmpinarea sau diminuarea acestuia în cazul executării corespunzătoare a obligaţie de informare.

Cu toate că este reglementată expres doar obligaţia de informare ce-i incumbă magazinerului, deponentul este şi el obligat să-l informeze pe magaziner despre circumstanţele ce au importanţă pentru executarea corespunzătoare a contractului şi pentru prevenirea prejudiciilor ce ar putea fi cauzate prin caracteristicile bunului (în temeiul aceluiaşi art. 516). La transmiterea spre înmagazinare a unor materiale volatile, explozive, toxice sau altor substanţe periculoase, deponentul este obligat să-l informeze pe magaziner despre caracterul mărfii şi să-i pună la dispoziţie documentele corespunzătoare, dacă din condiţiile înmagazinării nu reiese implicit caracterul periculos al mărfii. În cazul nerespectării acestei obligaţii, magazinerul poate refuza recepţionarea mărfurilor respective sau întreprinde pe contul deponentului măsurile necesare pentru prevenirea prejudiciilor (vezi şi art. 1094).

Articolul 1117. Răspunderea magazinerului
Magazinerul este răspunzător de distrugerea, pierderea ori deteriorarea bunurilor aflate în paza sa dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea nu s-au produs ca urmare a unor împrejurări care nu pot fi evitate prin grija unui depozitar profesionist.
Ca şi în cazul depozitului cu titlu oneros, magazinerul este obligat să se îngrijească de integritatea mărfii primite cu prudenţa şi diligenţa unui bun profesionist. El trebuie să conserve mărfurile preluate spre păstrare, să nu se folosească de ele contrar scopului contractului, să le restituie la cerere şi, dacă s-a prevăzut expres în contract, să păstreze secretul operaţiei. Neexecutarea obligaţiilor de păstrare şi conservare a mărfii, precum şi a altor obligaţii ce reies din raportul de magazinaj, atrage răspunderea civilă contractuală a magazinerului faţă de deponent sau posesorul legitim al recipisei de magazinaj.

Am putea afirma că dispoziţia art. 1117 nu face altceva decît să repete regula generală a răspunderii civile contractuale, cu acea diferenţă că vinovăţia magazinerului (în special în forma imprudenţei) va fi apreciată reieşind din calitatea acestuia de profesionist (vezi comentariul la art. 1113). Nu considerăm necesar ca în cadrul comentariului la acest articol să expunem caracteristicile juridice ale neexecutării obligaţiilor contractuale şi efectelor unei astfel de neexecutări (vezi art. 602-623), chiar dacă s-ar face referire la cazul specific de neexecutare a obligaţiilor ce reies din contractul de magazinaj.

Grija unui magaziner faţă de marfa depozitată presupune întreprinderea acţiunilor convenite contractual, uzuale sau care pot fi aşteptate în mod normal de la un bun profesionist, avînd în vedere condiţiile depozitării şi particularităţile mărfii, îndreptate spre prevenirea sau diminuarea pagubei ce poate fi cauzată de distrugerea sau degradarea bunului înmagazinat. O listă indicativă a măsurilor ce pot fi întreprinse de un magaziner în vederea conservării mărfurilor depozitate este oferită de HG 608/1994 „Despre crearea pe teritoriul Republicii Moldova a depozitelor vamale libere”, conform pct. 38 al căreia: ”în scopul asigurării integrităţii lor, mărfurile păstrate la depozitul vamal pot fi supuse următoarelor operaţiuni: curăţire; ventilare; uscare (inclusiv cu crearea fluxului de căldură); crearea condiţiilor optime de temperatură pentru păstrarea mărfurilor (răcire, congelare, încălzire); utilizarea ambalajului de protecţie; aplicarea conservanţilor; vopsire în scopul protejării de rugină; tratarea cu substanţe chimice de protecţie”.

Probabil nu va fi inutil să amintim că, conform art. 602 (1) debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei dacă nu dovedeşte că neexecutarea nu-i este imputabilă, ceea ce înseamnă că şi în cazul raportului de magazinaj vinovăţia magazinerului, dacă obligaţia acestuia nu este execută în mod corespunzător, se prezumă. În cazul în care magazinerul va putea dovedi lipsa de vinovăţie din partea sa pentru producerea prejudiciului, existenţa şi gradul de vinovăţie pentru întinderea acestuia se va aprecia separat, deoarece deseori, chiar dacă producerea prejudiciului nu poate fi prevăzută şi preîntîmpinată, volumul pagubelor materiale poate fi diminuat prin acţiuni adecvate ale magazinerului. În situaţii speciale, comportamentul diligent al magazinerului poate presupune şi acţiuni îndreptate spre valorificarea economică a stocului de mărfuri, care nu poate fi salvat altfel sau fără cheltuieli disproporţionate. Este exclusă răspunderea magazinerului atunci cînd distrugerea, pierderea ori deteriorarea bunurilor aflate în paza lui sau datorat unui caz fortuit sau de forţă majoră (vezi art. 318, 606).

Articolul 1118. Înmagazinarea bunurilor determinate prin caracteristici de gen
(1) În cazul înmagazinării unor bunuri determinate generic, magazinerul este îndreptăţit să le amestece cu bunuri de acelaşi gen doar dacă i s-a permis în mod expres.

(2) Faţă de stocul total rezultat prin amestec, proprietarii bunurilor amestecate sînt coproprietari pe cote-părţi. Cota-parte se determină, în cazul în care nu s-a convenit altfel, în funcţie de cantitatea de bunuri înmagazinate.

(3) Magazinerul are dreptul şi obligaţia de a preda fiecărui deponent, din stocul total, partea ce i se cuvine, fără încuviinţarea celorlalţi deponenţi.
1. În cadrul contractului civil de depozit, dacă spre depozitare au fost predate bunuri determinate generic, acestea trec, în lipsa unei înţelegeri contrare, în proprietatea depozitarului. În calitate de proprietar al bunurilor, depozitarul poate să le amestece şi să dispună de ele după bunul său plac, fiind obligat să restituie deponentului (posesorului recipisei de magazinaj) o cantitate de bunuri egală sau stipulată de părţi, de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate. Conform articolului comentat, pentru contractul de magazinaj este stabilită o regulă diametral opusă, în sensul că magazinerul nu devine proprietarul bunurilor de acelaşi gen, recepţionate spre păstrare de la diferiţi deponenţi şi doar atunci poate să le amestece, cînd acest drept este prevăzut expres în contractul încheiat între părţi. Mai mult ca atît, chiar dacă a amestecat, fiind îndreptăţit, bunurile de acelaşi gen, magazinerul nu obţine dreptul de proprietate asupra stocului rezultat prin amestecare.

Reglementînd contractul civil de depozit, scopul legiuitorului a fost de a proteja deponentul, care nu este comerciant şi participă de multe ori la raportul respectiv în calitate de consumator. În acest sens, riscul pieirii fortuite a bunurilor depozitate, determinate prin caracteristici de gen a fost pus pe umerii depozitarului, datorită prezumţiei că acesta devine proprietar al bunurilor respective după predarea lor de către deponent. În cazul contractului de magazinaj această soluţie devine contraefectivă, deoarece ambii participanţi la raport sînt, de regulă, comercianţi, iar datorită faptului că magazinerul activează cu o marjă de profitabilitate mică, dar cu cantităţi mari de mărfuri, transferarea riscului pieirii fortuite a bunurilor determinate prin caracteristici de gen asupra lui nu este echitabilă din punct de vedere al repartizării riscurilor contractuale. Pe de altă parte, aplicarea aceleiaşi soluţii ca şi în cazul contractului de depozit ar face imposibilă circulaţia recipiselor de magazinaj la ordin şi recipiselor de gaj al înmagazinării.

Dacă conform contractului magazinerul este îndreptăţit să amestece bunurile deponentului determinate prin caracteristici de gen cu bunuri de acelaşi gen ale altor deponenţi, acest fapt urmează a fi consemnat în recipisa de magazinaj.

2. Cel mai frecvent anume contractele de înmagazinare a produselor agricole, zăcămintelor minerale şi altor materii prime prevăd dreptul magazinerului de a amesteca produsele de acelaşi gen şi calitate, recepţionate de la diferiţi deponenţi, fapt ce se datorează în mare parte particularităţilor tehnologice de recepţionare, stocare şi păstrare a mărfurilor respective. Proprietarii mărfurilor amestecate devin coproprietari pe cote-părţi în privinţa stocului rezultat prin amestec, iar cota parte a fiecăruia se determină în dependenţă de cantitatea mărfurilor depuse spre păstrare.

În principiu, rareori se determină o cotă procentuală de care dispune fiecare deponent din stocul global al mărfii înmagazinate, această operaţiune fiind greu realizabilă cînd marfa este depozitată şi restituită incontinuu sau pe parcursul unor perioade îndelungate. La restituirea mărfii, fiecăruia dintre deponenţi i se restituie mărfurile în volumul depozitat, scăzîndu-se procentajul pierderii tehnologice obişnuite la păstrare pentru marfa respectivă, proporţional perioadei pentru care a fost depozitată. Utilitatea determinării cotei procentuale din proprietatea comună devine evidentă atunci cînd o parte din marfă a fost distrusă sau a degradat substanţial, proprietarii suportînd pierderile proporţional cotei fiecăruia. Magazinerul va fi nevoit să efectueze operaţiunea de determinare a cotei-părţi ideale a fiecărui deponent şi partajarea proprietăţii comune rămase conform acestor cote-părţi, indiferent de faptul dacă deponenţii s-au adresat concomitent sau la anumite intervale de timp pentru restituirea mărfii.

3. În cazul în care unul sau o parte din deponenţii (posesorii recipiselor de magazinaj), coproprietari pe cote-părţi ai stocului rezultat prin amestecare, se adresează către magaziner cu cererea de restituire a mărfurilor, acesta din urmă are dreptul şi obligaţia de a preda fiecărui deponent partea ce i se cuvine din stocul total, fără încuviinţarea celorlalţi deponenţi. În acelaşi timp, acţionînd cu diligenţa unui bun profesionist, înainte de eliberarea părţii ce se cuvine unui deponent, magazinerul urmează să aprecieze starea întregului stoc, pentru a constata pierderile extranormative a mărfurilor şi a evita prejudicierea celorlalţi coproprietari prin eliberarea unui volum de marfă neproporţional cotei-părţi a deponentului respectiv. În caz contrar, magazinerul va purta răspundere faţă de ceilalţi deponenţi pentru imposibilitatea restituirii mărfii în volumul ce li se cuvine fiecăruia dintre aceştia.

Articolul 1119. Vînzarea, în cazul degradării, a bunului înmagazinat
(1) Dacă bunul înmagazinat este expus degradării sau dacă se produc modificări ale lui care implică un pericol de depreciere şi nu mai este timp pentru prevenirea sau înlăturarea degradării sau deprecierii ori cel îndreptăţit, fiind informat, nu a decis în timp util, magazinerul poate organiza vînzarea bunului la licitaţie.

(2) Suma obţinută din vînzare conform alin. (1) este predată deponentului după ce au fost reţinute cheltuielile de păstrare şi vînzare.
1. În continuare celor prevăzute la art. 1116, pe lîngă obligaţia de informare a deponentului despre schimbările caracteristicilor mărfii, magazinerul este îndreptăţit să scoată la licitaţie marfa supusă degradării sau pericolului iminent de degradare. Pentru ca magazinerul să poată înstrăina marfa aflată în paza sa, în temeiul articolului comentat, trebuie întrunite două condiţii:

1. 
   marfa să fie supusă unor procese de degradare şi depreciere, care depăşesc limitele pierderilor naturale sau convenite contractual, sau să se afle într-un pericol real de producere a unor astfel de procese;
   
2. 
   să nu existe timp suficient pentru prevenirea sau înlăturarea degradării sau deprecierii mărfii; ori
   

persoana îndreptăţită de a dispune de marfa în cauză să nu poată fi informată în timp util pentru a decide soarta mărfii sau, fiind informată, ezită să dea indicaţiile necesare magazinerului.

Schimbarea conjuncturii peţii, în urma căreia valoarea mărfii înmagazinate se depreciază, nu poate constitui temei pentru scoaterea acesteia la licitaţie de către magaziner.

Se cere a fi accentuat faptul că vînzarea bunurilor la licitaţie este dreptul şi nu obligaţia magazinerului, ceea ce înseamnă că acestuia nu i se poate imputa, în temeiul articolului comentat, lipsa de acţiune în vederea licitării mărfii supuse degradării. Totuşi, grija unui bun profesionist faţă de marfa depozitată (vezi art. 1117) presupune şi acţiuni îndreptate spre prevenirea sau diminuarea pagubei ce poate fi cauzată de degradarea bunului înmagazinat, inclusiv prin valorificarea economică a stocului respectiv cu sau fără acordul prealabil al deponentului, în dependenţă de caz.

Cu toate că legea nu conţine vreo indicaţie expresă, este recomandabilă scoaterea mărfii la licitaţie prin intermediul burselor de mărfuri (Legea 1117/1997), măsură ce va proteja magazinerul împotriva eventualelor pretenţii privind legalitatea organizării şi petrecerii licitaţiei, cu atît mai mult că legislaţia naţională la acest capitol este încă slab dezvoltată. În orice caz, la organizarea licitaţiei şi adjudecarea mărfii se vor respecta dispoziţiile art. 698 şi 809-816 privind încheierea contractului la licitaţie şi vînzarea la licitaţie, precum şi prevederile altor acte normative cu privire la organizarea licitaţiilor de mărfuri industriale, agricole şi alte tipuri de produse (vezi HG 551/1991).

2. Suma obţinută din vînzarea efectuată conform art. 1119 alin. (1) se transmite deponentului sau persoanei îndreptăţite de a dispune de marfă (posesorului recipisei de magazinaj), reţinîndu-se cheltuielile de păstrare şi vînzare. Prin analogie cu alte norme ale Codului civil (vezi art. 781 alin. (3) ), magazinerul are dreptul de a reţine doar cheltuielile rezonabile de vînzare.

Dacă circumstanţele ce au dictat licitarea mărfii înmagazinate au apărut din cauze pentru care poartă răspundere magazinerul, se va aplica dispoziţia art. 1093 (4), magazinerul fiind obligat să suporte cheltuielile de vînzare. În asemenea cazuri, tot magazinerul va fi ţinut să repare şi alte prejudicii cauzate deponentului (de exemplu, venitul nerealizat datorită vînzării mărfurilor sezoniere la preţuri dezavantajoase).

Articolul 1120. Recipisa de magazinaj
La primirea bunurilor, magazinerul are obligaţia să elibereze o recipisă de magazinaj.
Recipisa de magazinaj este documentul, care se întocmeşte şi eliberează de către magaziner deponentului, cu scopul constatării faptului încheierii contractului şi predării mărfii la depozitul magazinerului. Recipisa de magazinaj se alcătuieşte în formă scrisă (prin imprimare, completare a unui formular sau chiar scriere de mînă, dacă legea sau contractul nu stipulează altceva) şi se eliberează în mod obligatoriu deponentului la momentul recepţionării mărfii. Întocmirea recipisei este suficientă pentru a considera forma scrisă a contractului respectată, iar alcătuirea separată a unui contract scris nu scuteşte magazinerul de obligaţia de a elibera deponentului recipisa de magazinaj. Magazinerul este responsabil pentru întocmirea recipisei de magazinaj şi, respectiv, pentru corectitudinea întocmirii acesteia şi exactitatea datelor înscrise în ea, cu excepţia cazului în care consemnează prin înscriere pe recipisă că datele înscrise se bazează exclusiv pe comunicările deponentului sau ale unui terţ. (vezi şi comentariul la 1124).

Utilizarea recipiselor de magazinaj comportă un şir de aspecte economice atractive pentru producători, comercianţi şi finanţatorii acestora. Însă, emiterea unei recipise de magazinaj încă nu înseamnă că în privinţa acesteia se pot efectua acte de comerţ, deoarece, după cum vom vedea, pentru a putea fi pusă în circulaţie în calitate de titlu de valoare transmisibil, recipisa de magazinaj trebuie să corespundă unor criterii care ar asigura interpretarea corectă şi uniformă a informaţiei înscrise pe ea şi ar proteja-o de falsificare, garantînd, în acest fel, drepturile şi interesele părţilor.

Cu părere de rău, textele Codului civil nu sînt suficient de explicite în privinţa tipurilor recipisei de magazinaj şi particularităţile acestora, ceea ce indică odată în plus necesitatea dezvoltării reglementărilor Codului la acest capitol într-o lege specială. Reieşind din indicii pe care ni le oferă art.1123-1125, putem concluziona că intenţia legiuitorului a fost de a reglementa două tipuri de recipise de magazinaj: simplă şi la ordin. Recipisa simplă de magazinaj (care mai poate fi numită şi chitanţă de înmagazinare) constituie dovada încheierii contractului şi respectării formei scrise a acestuia, adevereşte predarea mărfii la depozitul magazinerului şi conferă deponentului dreptul de a ridica marfa respectivă. După părerea noastră, recipisa simplă de magazinaj, aşa cum este reglementată de prezentul Cod, nu oferă posibilitatea de a dispune de marfă, adică nu este transmisibilă. Cesiunea drepturilor ce reies din această recipisa urmează a se efectua conform normelor generale privind cesiunea creanţei (vezi art. 556-566).

Recipisa de magazinaj la ordin este un titlu de valoare transmisibil, care, pe lîngă funcţiile îndeplinite de recipisa simplă, oferă posesorului şi dreptul de dispoziţie asupra mărfii prin intermediul operaţiunii de andosare. Magazinerul este obligat să elibereze marfa deţinătorului legitim al recipisei de magazinaj la ordin.

În calitate de titlu de valoare transmisibil, recipisa de magazinaj la ordin posedă următoarele caracteristici:

• 
  este un titlu ce confirmă drepturi patrimoniale care pot fi realizate sau transmise doar prin prezentarea acestuia;
  
• 
  este obiect al drepturilor şi obligaţiilor civile;
  
• 
  trebuie să corespundă în mod obligatoriu unor condiţii expres stabilite de formă şi conţinut. Unul dintre principalele rechizitele ale recipisei de magazinaj la ordin este înseşi menţiunea că titlul respectiv este eliberat la ordin.
  

Avînd în vedere că în cadrul raporturilor de magazinaj mai poate fi eliberată şi recipisa de gaj al înmagazinării, care impune condiţii speciale de circulaţie a recipisei de magazinaj şi de realizare a drepturilor posesorilor acestor recipise, în legislaţiile unor state s-a reglementat o formă specială a recipisei de magazinaj, numită recipisă dublă de magazinaj, care este alcătuită din recipisa de magazinaj şi recipisa de gaj al înmagazinării. Cu toate că părţile aşa-numitei „recipise duble de magazinaj” pot fi separate şi circula independent, magazinerul eliberează marfa doar la prezentarea ambelor părţi, sau la prezentarea recipisei de magazinaj şi a documentelor ce adeveresc achitarea datoriei garantate prin recipisa de gaj al înmagazinării. Formal, Codul civil al Republicii Moldova nu constituie o astfel de categorie, dar în practică consecinţele eliberării, pe lîngă recipisa de magazinaj, a recipisei de gaj al înmagazinării, duce la aceleaşi consecinţe juridice.


Articolul 1121. Conţinutul recipisei de magazinaj
(1) Recipisa de magazinaj trebuie să conţină:

a) data întocmirii şi numărul înscrierii în registrul de magazinaj;