Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu

Partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic nul.

1. Prin efectele efectele nulităţii actului juridic se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, absolute sau relative, actului juridic încheiat cu încălcarea condiţiilor de valabilitate stabilite de lege sau de părţi. Nulitatea are menirea să restabilească, pe cît este posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor existentă la momentul încheierii actului. De aceea, nulitatea trebuie să opereze nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, cu efect retroactiv. Retroactivitatea este înlăturarea efectelor actului juridic care s-au produs între momentul încheierii actului şi acela al desfiinţării lui. Retroactivitatea este consecinţa necesară a sancţiunii nulităţii; într-adevăr nulitatea nu şi-ar putea realiza finalitatea dacă ar permite să existe, chiar şi numai pentru trecut, efecte ale actului juridic contrar legii sau voinţei părţilor.

2. Natura juridică a anumitor acte juridice civile implică excepţii de la regula retroactivităţii. Este cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă (ce comportă o executare eşalonată, în timp a prestaţiilor de acelaşi fel repetate în intervale de timp regulate sau neregulate). Aceste contracte nu pot fi desfiinţate decît pentru viitor. Un contract de locaţiune (art.art. 875 – 910), în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru trecut, deoarece beneficiul folosinţei este ireversibil şi deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogăţirea fără justă cauză a locatarului (art.art. 1389 – 1397).

3. Alineatul 2 consacră regula repunerii părţilor în situaţia anterioară – restitutio in integrum – ceea ce implică restituirea reciprocă a prestaţiilor, dacă în temeiul actului nul s-au efectuat prestaţii, astfel încît părţile actului juridic să ajungă în situaţia care exista înaintea încheierii actului. Această regulă apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei practice a regulii retroactivităţii.

4. Restituirea prestaţiilor trebuie să fie efectuată în natură. De exemplu, în cazul nulităţii unui act de vînzare – cumpărare, cumpărătorul trebuie să restituie bunul, iar vînzătorul este ţinut să restituie preţul. Sînt însă cazuri cînd, din diferite motive, părţile sau una din părţi nu poate să restiuie prestaţia în natură. Atunci părţile sau partea în imposibilitate este ţinută să restituie contravaloarea prestaţiei. Cuantumul contravalorii prestaţiei va fi stabilit prin acordul părţilor, iar în cazul în care părţile nu vor ajunge la un acord – va fi stabilit de către instanţa de judecată.

5. Fiind strîns legată de regula retroactivităţii, restitutio in integrum cunoaşte, în principiu, aceleaşi excepţii ca şi retroactivitatea efectelor nulităţii.

6. În virtutea principiului relativităţii actelor juridice (actul juridic produce efecte numai între părţi), nulitatea produce efecte numai în privinţa părţilor care au încheiat actul. Efectele nulităţii pot avea, însă, impact şi asupra terţilor, atunci cînd aceştea au dobîndit drepturi de la partea împotriva căreia s-a declarat nulitatea. Întrucît nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decît are el însuşi, este firesc ca odată cu desfiinţarea dreptului dobîndit prin actul juridic de una din părţi să înceteze şi dreptul subdobînditorului. Altfel spus, anularea actului iniţial atrage şi nulitatea actului subsecvent.

7. Legea prevede excepţii de la această regulă. Este cazul subdobînditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros asupra unui bun mobil. Conform art. 331 dobînditorul de bună credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul cînd cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. De exemplu, A a încheiat cu B un contract de depozit (art. 1086). B, fiind depozitar, vinde (deşi nu are dreptul s-o facă) bunul depozitat lui C care este de bună credinţă (nu ştie că B nu este proprietarul bunului). Apoi contractul de depozit este declarat nul (de exemplu, în virtutea unui viciu de consimţămînt). Conform regulii generale, anularea contractului iniţial (contractului de depozit) ar trebui să atragă şi nulitatea contractului subsecvent (contractului de vînzare-cumpărare), C fiind obligat să restituie bunul. Totuşi, dreptul de proprietate al lui C va fi menţinut în virtutea art. 331, deoarece acesta este dobînditor de bună credinţă.

O normă particulară instituită în vederea apărării terţului dobînditor de bună credinţă se conţine în art. 220 alin.3.

8. În dispoziţia alin. 3 este este reflectat unul din principiile dreptului civil - principiul ocrotirii bunei credinţe, adică al protejării persoanei ce exercită drepturile şi execută obligaţiile în mod onest, loial, fără dol sau fraudă. În cazul nulităţii actului juridic, partea de bună credinţă este îndreptăţită să ceară despăgubiri. Aceasta reiese din regula generală consacrată în art.14 alin.1, conform căreia persoana lezată într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel. În ceea ce piveşte întinderea despăgubirii pe care o poate pretinde partea de bună credinţă, alin. 2 al art. 14 stipulează că prejudiciul include cheltuielile pe care persoana lezată în drept le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilira dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale, precum şi beneficiul neobţinut din cauza încălcării dreptului său.

Partea de bună credinţă poate să beneficieze de dispoziţia alin. 3, în special, în cazurile în care culpa celeilalte părţi este manifestă, adică în cadrul actelor încheiate prin dol (art. 228), violenţă (art.229), înţelegere dolosivă dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte (art.231); dar şi în cazurile cînd cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre aceea că actul este lovit de nulitate (art. 222 alin.2, art.223 alin.2, art. 224 alin.2).

Întrucît efectele nulităţii se pot răsfrînge şi asupra terţilor (vezi p. 6 supra), terţii de bună credinţă de asemenea sînt îndreptăţiţi să primească despăgubiri în cazul nulităţii actului juridic.

Articolul 220. Nulitatea actului juridic ce contravine legii,

ordinii publice sau bunelor moravuri
(1) Actul juridic sau clauza care contravin normelor imperative sînt nule dacă legea nu prevede altfel.

(2) Actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sînt nule.

(3) Nulitatea clauzei nu atrage nulitatea intregului act juridic dacă se poate presupune ca acesta ar fi fost încheiat şi în lipsa clauzei declarate nulă.
1. Dispoziţiile prezentului articol sînt o continuare a prevederilor art. 206. alin.2 care stipulează că obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi ale art. 207 conform căruia este nul actul juridic fondat pe o cauză ilicită, adică care contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri (vezi p.3 al comentariului la art. 206 şi p.2 al comentariului la art. 207).

2. Regula generală consacrată în alin. 1 reiese din principiul legalităţii şi are ca finalitatea respectarea prevederilor legii şi deci apărarea interesului, pentru ocrotirea căruia s-a instituit dispoziţia legală respectivă. Sancţiunea nerespectării acetei norme este nulitatea absolută. Este clar însă că nu orice încălcare a legii atrage nulitatea absolută. Norma acestui alineat prevede că sînt lovite de nulitate absolută actele juridice care contravin normelor imperative, adică acelor norme care prescriu în mod expres o conduită obligatorie, o obligaţie de la care subiectul nu se poate sustrage sau n-o poate ocoli (norme onerative), sau care, prin dispoziţia lor, interzic săvîrşirea unor acţiuni (norme prohibitive). Asemenea norme se conţin atît în prezentul cod, cît şi în alte acte legislative.

3. Legea poate prevedea alte efecte decît nulitatea absolută a actelor juridice care contravin normelor imperative. Este, de exemplu, cazul art. 211 care prevede efectele nerespectării formei scrise a actului juridic şi al art. 221 alin. 2 care prevede efectele actului juridic simulat. Totodată, pentru încălcarea unor norme imperative legea prevede în calitate de sancţiune nulitatea relativă şi nu cea absolută.

4. După cum s-a menţiont mai sus (vezi p.2 al comentariului la art. 207), legislaţia Republicii Moldova nu cunoaşte o definiţie nici a ordinii publice nici a bunelor moravuri. Aceste noţiuni nu existau în Codul civil precedent. Art. 51 al Codului civil din 1964 conţinea noţiunea de convenţie încheiată cu un scop contrar intereselor statului şi societăţii, care în linii generale poate fi privită ca o noţiune similară celei a actului juridic care contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.

Întrucît norma dată are ca finalitate ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii şi a fost instituită în interes general, sancţiunea pentru încheierea actelor juridice care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri este nulitatea absolută.

5. Regulile prezentului articol sînt aplicabile atît actului juridic în întregime, cît şi unei părţi sau unei clauze a actului. În funcţie de întinderea ineficacităţii, nulităţile se împart în nulităţi totale şi nulităţi parţiale. Nulitatea este totală atunci cînd ea desfiinţează actul juridic în întregime. De exemplu, contractul de donaţie încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este lovit de nulitate absolută, deoarece contravine legii integral. Nulitatea este parţială dacă ineficacitatea se limitează doar la o parte sau la o clauză a actului juridic. De exemplu, nulitatea unei condiţii ilicite sau imorale inserate într-un contract de donaţie este o nulitate parţială. În principiu, nulitatea unei părţi sau a unei clauze a actului juridic nu atrage nevalabilitatea întregului act.

Însă menţinerea acelor efecte ale actului care nu contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri este imposibilă dacă se dovedeşte că actul nu ar fi fost încheiat fără partea ori clauza lovită de nulitate. Cel care invocă nulitatea totală, deşi numai o parte sau o clauză a actului contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, trebuie să demonstreze că clauza ori partea respectivă a determinat consimţămîntul părţilor. Pînă la proba contrară orice parte ori clauză nulă este prezumată ca nedeterminantă în încheierea actului juridic luat în întregime.


Articolul 221. Nulitatea actului juridic fictiv sau simulat
(1) Actul juridic încheiat fără intenţia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este nul.

(2) Actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul. Referitor la actul juridic avut în vedere de părţi se aplica regulile respective.

(3) În cazul trecerii bunului dobîndit în baza unui act juridic fictiv la un terţ de bună-credinţă, se consideră că trecerea a avut loc in baza unui temei juridic valabil.
1. Actele juridice fictive şi cele simulate au menirea să creeze o aparenţă juridică pentru terţi şi implică:

• 
  o neconcordanţă intenţionată între voinţa reală şi voinţa declarată;
  
• 
  această neconcordanţă are ca scop amăgirea terţilor.
  

Motivele actelor juridice fictive şi simulate pot fi diferite: ocolirea unor dispoziţii legale imperative, fraudarea fiscului sau a creditorilor, ascunderea faţă de public a anumitor operaţii juridice etc.

2. Actul juridic încheiat fără intenţia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este lovit de nulitate absolută, deoarece în cazul acestui act lipseşte unul din elementele definitorii ale actului juridic consfinţit în art. 195 – intenţia de a da naştere, modifica, sau stinge drepturi şi obligaţii civile. Manifestarea de voinţă în cazul actului juridic fictiv este falsă şi are ca scop inducerea în eroare a altor persoane, creînd aparenţa existenţei actului juridic în realitate. De exemplu, pentru a evita aplicarea măsurilor de executare silită asupra bunurilor sale, persoana încheie un contract de donaţie cu o rudă de a sa, fără intenţia de a transmite proprietatea, ci doar în scopul creării aparenţei săvîrşirii actului în cauză.

3. Actul juridic simulat implică existenţa de fapt a două acte, dintre care unul este aparent şi nu este menit să producă nici un efect, iar altul este secret, care diferă de cel aparent privitor la natura, părţile sau conţinutul operaţiei juridice.

Simulaţia poate fi subiectivă sau obiectivă. Simulaţia este subiectivă atunci cînd se referă la părţile actului juridic. Este cazul interpunerii de persoane. De exemplu, o persoană vrea să-şi extindă proprietatea, cumpărînd terenurile de pămînt din vecinătate, dar se teme că proprietarii acestora vor cere un preţ exagerat dacă el se va prezenta în persoană. Atunci el însărcinează un terţ să procure aceste terenuri, care, în aparenţă, acţionează în numele şi pe contul propriu, dar de fapt acţionează pe contul mandantului său ascuns, care va deveni proprietarul efectiv al bunurilor.

Simulaţia este obiectivă atunci cînd se referă la natura sau conţinul actului juridic. De exemplu, se încheie un act simulat de donaţie a unei părţi de imobil, ascunzînd un contract de vînzare-cumpărare, pentru a eluda dreptul de preemţiune a celorlalţi coproprietari ai acestui imobil (art. 352). În alte cazuri simulaţia are ca obiect numai un element sau o clauză a contractului. De exemplu, în scopul fraudării fiscale, în actul autentificat notarial se indică un anumit preţ, iar printr-un acord secret părţile convin că operaţia se va efctua la un preţ mai înalt decît cel indicat în actul aparent.

4. În cazul în care actul juridic secret (avut în vedere de părţi) corespunde condiţiilor de valabilitate prevăzute de lege el poate fi recunoscut valabil, aplicîndu-se prevederile legale ce reglementează asemenea acte. În caz contrar actul va fi lovit de nulitate absolută sau relativă, în dependenţă de prevederile normei legale încălcate.

5. Norma alineatului 3 are ca scop apărarea terţului dobînditor de bună credinţă. Prin derogare de la regula potrivit căreia anularea actului iniţial atrage şi nulitatea actului subsecvent, în cazul anulării actului juridic fictiv, actul juridic în baza căruia bunul a trecut la terţ va fi considerat valabil (a se vedea, de asemenea, p.p. 6 şi 7 al comentariului la art. 219).

Articolul 222. Nulitatea actului juridic încheiat de o persoăna

fără capacitate de exerciţiu
(1) Actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este nul.

(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin încheierea actului juridic nul dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitate de exerciţiu.
1. Prevederile prezentului articol se aplică persoanelor care nu au aptitudinea de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa ( a se vedea art. 19). Aceste persoane sînt:

• 
  minorii în vîrstă de pînă la 7 ani. În numele acestora actele juridice sînt încheiate de către reprezentanţii lor legali – părinţi, adoptatori sau, după caz, tutore (art. 33);
  
• 
  persoanele care în urma unei tulburări psihice nu pot conştientiza sau dirija acţiunile sale şi sînt declarate de instanţa de judecată incapabile (interzişii judiciari). În numele acestora actele juridice sînt încheiate de către tutore (art.art. 24, 33).
  

La încheierea actelor juridice de către turore este necesar de respectat prevederile art. 42 care stipulează obligaţia tutorelui de a obţine permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare pentru încheierea anumitor acte juridice şi prevederile art. 43 care stabilesc interdicţia pentru tutore de a încheia acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă se obligă sau renunţă la drepturi.

Întrucît ocrotirea persoanelor incapabile este de un interes general, social, actele juridice încheiate de aceste persoane sînt lovite de nulitate absolută.

2. Nulitatea actului juridic încheiat de persoana fără capacitate de exerciţiu atrage efectele prevăzute de art. 219: fiecare parte trebuie să restiutie tot ce a primit în baza actului juridic, iar în cazul imposibiltăţii de restituire – să plătească contravaloarea prestaţiei.

3. În afară de repunerea părţilor în situaţia anterioară, nulitatea actului juridic încheiat de o persoană incapabilă atrage obligaţia părţii cu capacitate de exerciţiu deplină de a repara prejudiciul cauzat persoanei incapabile, dacă se va demonstra că a ştiut sau trebuia să ştie despre incapacitatea celeilalte părţi. Întinderea despăgubirii se stabileşte conform regulii art. 14 alin.2.

Reieşind din principiul general al răspunderii civile, conform căruia vinovăţia părţii care a cauzat prejudiicu se prezumă, obligaţia de a dovedi că nu a ştiut şi nu a trebuit să ştie despre incapacitatea celeilalte părţi îi incumbă părţii cu capacitate de exerciţiu deplină. Pînă la proba contrară se prezumă că partea cu capacitate de exerciţiu deplină a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă nu are capacitate de exerciţiu. Această soluţie se impune şi prin anologie cu art. 223 alin. 2.

Articolul 223. Nulitatea actului juridic încheiat de un minor în

vîrstă de la 7 la 14 ani
(1) Actele juridice încheiate de un minor în virstă de la 7 la 14 ani, cu excepţia celor stipulate la art. 22 alin.(2), sînt nule.

(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat minorului dacă nu demonstrează că nu a ştiut şi nu trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii actului juridic.
1. Regula generală privind capacitatea de exerciţiu a minorului în vîrstă de la 7 la 14 ani este pevăzută în art. 22 alin.1: actele juridice pentru şi în numele acestor persoane sînt încheiate de părinţi, adoptatori sau tutore (referitor la încheierea actelor juridice de către tutore – a se vedea de asemenea art. art. 42, 43). Actele juridice încheiate de minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani sînt lovite de nulitate absolută.

2. Prin derogare de regula generală, minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător actele juridice stipulate în art. 22 alin. 2:

• 
  acte juridice de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
  
• 
  acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii ( a se vedea art. 197 alin. 1 şi comentariul) care nu necesită autentificare notarială (a se vedea art. 212 şi comentariul) sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor (a se vedea art. 214 şi comentariul);
  
• 
  acte de conservare (a se vedea art. 198 alin.1 şi comentariul).
  

3. Efectele nulităţii actului juridic săvîrşit de minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani sînt:

• 
  repunerea părţilor în situaţia anterioară (art. 219 alin.2) şi
  
• 
  obligaţia părţii cu capacitate de exerciţiu deplină de a repara prejudiciul cauzat minorului. În alin. 2 este stipulată expres obligaţia persoanei cu capacitate de exerciţiu deplină de a dovedi că nu a ştiut şi nu trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii actului juridic, pentru a fi exonerată de obligaţia de reparare a prejudiciului.
  

Articolul 224. Nulitatea actului juridic încheiat de un minor

în virstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în capacitatea de exerciţiu
(1) Actul juridic încheiat de un minor în virstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în capacitatea de exerciţiu fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului, dacă acest acord este cerut de lege, poate fi declarat nul de instanţa de judecatâ, la cererea parinţilor, adoptatorilor sau a curatorului.

(2) Persoana cu capacitate de exercitiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii actului juridic.
1. Subiecţii la care se referă prezenzul articol sînt:

• 
  minorul în vîrstă de la 14 la 18 ani;
  
• 
  persoana care în urma consumului abuziv de alcool, de droguri şi alte substanţe psihotrope înrăutăţeşte starea materială a familiei sale şi este limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu (art. 25).
  

2. Regula generală privind capacitatea de exerciţiu a minorului în vîrstă de la 14 la 18 ani se conţine în art. 21 alin.1, care dispune că el, în principiu, încheie acte juridice personal dar cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului.

Încuviinţarea este manifestarea de voinţă unilaterală prin care o persoană îşi dă acordul său pentru încheierea unui act juridic de către altă persoană. Legea nu cere o anumită formă pentru încuviinţare; ea poate fi scrisă sau verbală, expresă şi chiar tacită, dar vădită şi certă.

Actele juridice încheiate de minorul în vîstă de la 14 la 18 ani fără încuviinţarea persoanelor sus numite sînt lovite de nulitate relativă.

3. Legea prevede o serie de excepţii de regula generală, în virtutea cărora actele juridice, în funcţie de capacitatea de exerciţiu a minorului, se împart în:

• 
  acte pe care minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani le poate încheia valabil singur, fără încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului (art. 21 alin.2);
  
• 
  acte pentru săvîrşirea cărora este nevoie, în afară de încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului, şi de permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 42); aceste acte pot fi declarate nule nu numai pe motivul lipsei încuviinţării părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului dar şi din cauza lipsei permsiunii autorităţii tutelare, ca acte ce contravin normelor imperative (art. 220 alin.1).
  
• 
  acte pe care minorul în vîrstă de al 14 la 18 ani nu le poate încheiea cu nici un fel de încuviinţare (art. 43); în cazul încheierii unor astfel de acte, ele vor fi lovite de nulitate în virtutea art. 220 alin.1.
  

4. Referitor la capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în capacitatea de exerciţiu, art. 25 alin. 2 stipulează că aceste persoane au dreptul să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de patrimoniu, să primească şi să dispună de veniturile sale doar cu acordul curatorului. În cazul încheierii unor asemenea acte de către persoana cu capacitate de exerciţiu limitată fără acordul curatorului, aceste acte vor fi lovite de nulitate relativă în corespundere cu alin. 1 al prezentului articol.

Pentru actele juridice sipulate în art. 42, pe lîngă încuviinţarea curatorului, este cerută şi permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. Actele juridice încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 vor fi lovite de nulitate în virtutea normei art. 220 alin.1, ca acte ce contravin normelor imperative. Tot în temeiul art. 220 alin.1 vor fi nule şi actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art. 43.

5. Persoanele care pot intenta acţiunea în anulare conform alin.1 sînt: sînt părinţii, adoptatorii şi curatorul. Prin derogare de la norma generală a art. 218, nulitatea în baza normei date poate fi invocată şi de curatorul minorului în vîrstă de la 14 la 18 ani sau al persoanei cu capacitate de exerciţiu limitată.

6. Efectele nulităţii actului juridic săvîrşit de minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani sînt:

• 
  repunerea părţilor în situaţia anterioară (art. 219 alin.2) şi
  
• 
  obligaţia părţii cu capacitate de exerciţiu deplină de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu nercesară încheierii actului juridic.
  

Articolul 225. Nulitatea actului juridic încheiat de o persoană