Colectivizarea agriculturii în romania: anatomia represiunii


Renunţarea la sistemul cotelor



Yüklə 0,79 Mb.
səhifə2/13
tarix25.10.2017
ölçüsü0,79 Mb.
#12915
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13

Renunţarea la sistemul cotelor s–a produs abia la Plenara Comitetului Central al P.M.R. din 27–29 decembrie 1956. Gheorghiu–Dej nu oferea în cadrul plenarei prea multe argumente în favoarea acestei măsuri: „Considerăm necesară şi justificată înlocuirea sistemului de alcătuire a fondului central pe calea cotelor obligatorii la majoritatea produselor agricole prin sistemul de contracte şi achiziţii, astfel că, începând de la 1 ianuarie 1957, să se înlăture cotele obligatorii ale gospodăriilor cooperatist–socialiste şi ale gospodăriilor individuale pentru produsele vegetale: grâu–secară, porumb, floarea soarelui, alte boabe, cartofi, fân, precum şi pentru laptele de vacă şi oaie’’ (Dej, AC, 1959, p. 223). Primul act în această direcţie va fi eliminarea cotelor obligatorii la produsele agricole, vegetale şi lapte prin decretul nr. 728/1956 publicat la 21 ianuarie 1957 (BO nr. 3 din 21 ianuarie 1957. Textul este reprodus în Iancu, C, p. 368). Conform articolului 1 „cu începere de la 1 ianuarie 1957, se desfiinţează cotele obligatorii la grâu, secară, porumb, floarea soarelui, orz, ovăz, mazăre, fasole şi linte, cartofi, fân şi lapte’’, iar decretul 64/1955 pentru colectarea produselor agricole vegetale şi decretul 45/1953 privind predarea obligatorie de lapte către stat sunt abrogate. Ministerul Colectărilor este desfiinţat prin decretul 49/1957 (BO nr. 6 din 19 februarie 1957), punându–se astfel capăt, cel puţin la nivel instituţional, unei perioade de îngrădiri şi presiuni economice asupra producătorilor individuali.

Statul însă nu va putea abandona sistemul cotelor, iar noul organism înfiinţat, Comitetul de Stat pentru valorificarea produselor agricole, va prelua, în cea mai mare parte, atribuţiile recent desfiinţatului Minister al Colectărilor. (BO nr. 6 din 19 februarie 1957. Textul este reprodus în Iancu, C, p. 386–387). Considerat un „organ al Consiliului de Miniştri’’, noul organism „coordonează, conduce, controlează şi răspunde de realizarea pe ţară a planului de achiziţii şi contractări de cereale, furaje, leguminoase boabe şi oleaginoase, precum şi livrărilor gospodăriilor agricole de stat’’. În continuare, responsabilitatea realizării planului de cote obligatorii la carne şi lână la nivel local revine comitetelor executive ale sfaturilor populare regionale. Metamorfoza instituţională arată că autorităţile comuniste nu puteau renunţa la contribuţia gospodăriilor individuale la fondul de stat. Se spera că „prin introducerea contractărilor de cereale, se asigură ţărănimii mari posibilităţi de a–şi valorifica produsele sale în condiţiile cele mai avantajoase, la un preţ bun, ferm şi stabil, statul fiind întotdeauna un cumpărător sigur’’ (HCM 549/1957 privind regimul de contractare a cerealelor, în CHD 37 din 27 aprilie 1957, reprodus în Iancu, C, p. 387–390). Dincolo de retorica belşugului iminent, se poate distinge adevăratul mobil al legislaţiei contractărilor care vizează „o mai bună aprovizionare a oamenilor muncii de la oraşe’’. În aceeaşi direcţie vor fi adoptate şi HCM 1571/1957 privind încheierea de contracte la grâu, secară, porumb, orzoaică şi floarea soarelui (CHD nr. 68 din 10 octombrie 1957), HCM 1678/1957 privind reglementarea plăţii produselor agricole preluate din contractări, achiziţii şi cote obligatorii (CHD nr. 71 din 2 noiembrie 1957), HCM 61/ 1958 privind sistemul de contractare şi achiziţii de animale (CHD nr. 2 din 30 ianuarie 1958), HCM 1173/1959 privind sistemul de contractare şi achiziţii de animale (CHD nr. 37 din 25 septembrie 1959), HCM nr. 1551/1960 privind stabilirea preţurilor de contractare la cereale, floarea soarelui, cartofi de toamnă şi plante tehnice (CHD nr. 5 din 31 ianuarie 1961).

Prin aplicarea noului sistem dependenţa statului de contribuţia gospodăriilor particulare se va amplifica. În 1959, după ce campania de colectivizare împlinise 10 ani, gospodăriile particulare continuau să furnizeze 44,5% din producţia agricolă a ţării. (Alianţa, p. 510). În 1960 gospodăriile individuale furnizau 734000 t carne, faţă de cele 127000 t furnizate de Întreprinderile Agricole de Stat şi de 90000 t produse de Cooperativele Agricole de Producţie. (Trăistaru, C, p. 97). La lapte raportul era de 1/5 între structurile sectorului de stat – IAS, CAP şi întovărăşiri – şi gospodăriile individuale, iar la producţia de ouă 1/42 (Trăistaru, C, p. 97). Nici după încheierea procesului de colectivizare sectorul de stat nu va fi capabil să preia în totalitate sarcina aprovizionării oraşelor. N. Ceauşescu admitea în 1984 că, deşi loturile în folosinţă ale ţăranilor cooperatori şi terenurile necooperativizate reprezintă doar 15% din suprafaţa agricolă a ţării, ele asigură 49% din efectivele de vaci pe ţară, 49% la ovine 57% la păsări ouătoare. (Ceauşescu, C, 1984, p. 6). Nemulţumit de ineficienţa sectorului socialist care consuma mai mult decât producea, Ceauşescu arăta încă din 1977 că zootehnia din perimetrul GAS şi CAP reprezenta o povară pentru stat. (Ceauşescu, G, 1987, p. 217), iar în 1981 cerea ca structurile colectiviste să trăiască din ceea ce produceau, renunţând la creditele neperformante. (Ceauşescu, G, 1987, p. 210). Dacă diagnosticul este corect, remediul contrazice orice logică a cointeresării economice. Soluţia impusă de Ceauşescu în ianuarie 1986 întoarce ceasul istoriei la ora colectărilor forţate, liderul de partid cerând ca „toţi deţinătorii de teren agricol să aibă plan de cultură şi de creştere a animalelor’’, predarea către stat a produselor agricole constituind o „obligaţie patriotică a fiecărui ţăran’’(Ceauşescu, C, 1984, p. 8). Utilizând argumente de sorginte ideologică pentru a reinstaura sistemul cotelor, Ceauşescu recunoştea indirect falimentul structurilor colectiviste în faţa realităţilor economice din România.



Cotele, o grea povară. Dacă sistemul colectărilor a avut o justificare economică, în condiţiile în care structurile colectiviste erau birocratizate, greoaie şi ineficiente, el a reprezentat în acelaşi timp o grea povară pentru gospodăriile individuale. Creşterea nivelului cotelor a reflectat agravarea crizei din sistemul alimentar–agricol, după declanşarea campaniei de colectivizare. Neputând furniza produsele de strictă necesitate populaţiei de la oraşe, regimul comunist a recurs la colectări masive, care, de cele mai multe ori, luau forma unor confiscări. Revenind ciclic, operaţiunile succesive de colectare au dus în scurt timp la pauperizarea şi ruinarea gospodăriilor particulare. Iată ce relatează Silviu Vardianu din Olteniţa, jud. Călăraşi: „Metodele de presiune erau exercitate de către perceptori şi activiştii de partid care veneau în curte cu câte opt căruţe şi ne luau porumbul. Ne puneau impozite foarte mari care depăşeau realizările la hectar. Adică nu ne mai rămânea nimic de mâncare şi nici de îmbrăcat şi eram nevoiţi să vindem lucruri din casă ca să putem să supravieţuim. Am vândut până au rămas camerele goale’’ (CPCA, dos. 5904/1992, f. 1). Cotele erau atât de împovărătoare încât ţăranii erau obligaţi să achiţioneze de pe piaţă diverse produse, în plus faţă de ceea ce ei înşişi produceau, pentru a respecta planul de colectare. Este elocventă în acest sens relatarea lui Nicolae Gh. Coman, născut în 1904, proprietar din satul Gostilele, comuna Fundulea, judeţul Călăraşi, deţinătorul unei suprafeţe de 15 hectare, etichetat chiabur, şi supus permanent hărţuielilor organelor locale: „Am fost supus la impozite foarte mari şi la cote de cereale şi produse de tot felul. Biruri umilitoare. Perceptorul şi colectorul erau cele două mari coşmaruri. Trebuia să mai cumpăr produse pe lângă cele produse de mine, ca: lapte, carne, ouă, lână, etc, ca să le predau. Celebrul carnet de cote. Şi pentru că nu puteam face faţă, eram urmărit de colectorii din partea Sfatului Popular, în fiecare seară sau noapte, deoarece ziua nu eram acasă. Eram singurul chiabur din sat. Intram pe înserate în sat, de la câmp, şi prima grijă era să aflu dacă nu cumva au venit colectorii şi perceptorul. Dacă erau veniţi, întorceam căruţa şi înnoptam în pădurea din apropierea satului. Când m–au prins, n–am avut încotro, şi mi–au confiscat maşina de cusut, plapuma, lucruri din casă şi câte altele pe care le duceau în curtea primăriei. Dacă veneau noaptea, şi nu deschideam, forţau fie uşa, fie geamul, şi intrau peste mine’’ (CPCA, dos. 4949/1992, f. 2).

Creşterea cotelor. Nivelul cotelor a crescut o dată cu trecerea anilor şi agravarea crizei alimentare. O gospodărie care în 1949 preda statului, pentru o suprafaţă cultivată de 2 hectare şi 2 ari, 70 kg. boabe porumb la hectare, în 1951, de pe aceeaşi suprafaţă, aceasta trebuia să pedea statului 180 kg. porumb la hectar şi 20 kg fasole la hectar (CPCA, dos. 6308/1992, f.1; CPCA, dos 7108/1992, f. 3). În 1952, un proprietar de pământ care deţinea 12 hectare şi 50 de ari trebuie să predea statului următoarele cantităţi: 2200 kg grâu, 600 kg ovăz, 3400 kg porumb, 700 kg floarea soarelui, 300 kg mazăre, 1470 kg furaje, la care se adăugau restanţele din 1951 (CPCA, dos. 5002/1992, f. 2). În 1954, un proprietar de 18 hectare trebuie să predea statului 3503 kg grâu, 299 kg porumb, 447 kg alte boabe, 195 kg floarea soarelui, 334 kg ceapă, 1165 kg fân, 182 kg carne vită, 58 kg carne porc, 264 litri lapte vacă şi 6 kg lână (CPCA, dos. 5150/1992, f. 2). Gheorghe I. Ciurdea, proprietar din comuna Mogoşeşti, judeţul Iaşi, deţinătorul unei suprafeţe de 6,5 hectare, şi etichetat drept chiabur, avea de predat cote ridicate în 1954 deoarece deţinea un cazan de ţuică: 125 kg porumb, 105 kg floarea soarelui, 3595 kg cartofi, 115 kg ceapă, 257 kg alte boabe, la care se adăugau restanţele. Neputând să–şi achite cotele, proprietarul a rămas în continuare dator statului cu 125 kg porumb, 23 kg floarea soarelui, 169 kg alte boabe, 3117 kg cartofi şi 50 kg ceapă. Pentru nepredarea cotelor, proprietarul a fost ulterior dat în judecată şi amendat, iar în compensaţie pentru produsele restante i s–au confiscat două butoaie cu vin totalizând 1.000 litri. (CPCA, dos 6038/1992, f. 3–4)

Legislaţia cotelor până la colectivizare. Sistemul colectărilor a fost dublat de o legislaţie represivă. Regimul comunist urmărea în felul acesta două obiective. Mai întâi, să codifice cu precizie natura produselor colectate şi obligaţiile producătorilor, punând în felul acesta la îndemâna organelor împuternicite cu operaţiunile de colectare, un îndreptar pe baza căruia se puteau organiza masivele colectări. În al doilea rând, legislaţia colectărilor se concentra asupra pedepselor dictate împotriva proprietarilor care refuzau să predea produsele la cantităţile specificate în lege. Legislaţia colectării datează chiar din perioada anterioară declanşării colectivizării. Prin decretul 565/1945 (MO, nr. 158 din 16 iulie 1945) statul îşi arogă privilegiul de a cumpăra produsele agricole de la proprietari, acestora rămânându–le în cel mai fericit caz doar un minimum pentru subzistenţă. Printr–o decizie a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri din iulie 1945 producătorii de cereale vor fi obligaţi să predea statului cote din producţia de grâu, orz, secară, orzoaică şi ovăz. (MO, nr. 161 din 19 iulie 1945). În septembrie 1945 cotele se extind la producţia de mei, mazăre, fasole, linte şi alte produse agricole, ţăranii având permisiunea de a–şi opri numai cantităţile care le sunt necesare pentru însămânţări sau pentru consumul propriu (MO, nr. 203 din 7 septembrie 1945). Măsurile de supraveghere şi restricţionare afectează şi consumul de cartofi şi floarea soarelui, sfârşitul anului 1945 găsind aproape toate produsele agricole sub regimul sever al colectărilor. Presiunea colectărilor s–a accentuat în 1948, când prin adoptarea decretului 121 (MO nr. 153 din 6 iulie 1948), ţăranii erau somaţi să predea aşa–zisul „prisos de cereale’’, chiar la batoză, în timpul operaţiunilor de colectare. Cotele erau stabilite, conform acestui decret, de Comisiunea de stat pentru colectarea cerealelor, în fiecare comună existând un împuternicit al acestui organism. În noiembrie 1948 se interzice comercializarea brânzeturilor, untului şi a produselor derivate (MO nr. 255 din 2 noiembrie 1948). Cu puţin timp înainte de începerea campaniei de colectivizare, se stabilesc, printr–o decizie a Ministerului Comerţului şi Agriculturii, cotele la lapte ce urmau să fie predate statului la exploatările agricole, crescătoriile şi fermele particulare şi lăptării care deţin vaci şi bivoliţe (MO nr. 11 din 14 ianuarie 1949).

Legislaţia colectărilor în timpul colectivizării. Desigur că procesul legislativ generat de sistemul colectărilor va cunoaşte o intensificare după plenara din 3–5 martie 1949. Insistenţa cu care regimul comunist a revenit asupra descrierii şi regularizării mecanismelor colectării indică dimensiunea majoră a problemei alimentare în ansamblul economiei româneşti postbelice. Regimul ocupaţiei sovietice, uriaşele reparaţii de război, adoptarea planului de stat şi a unor structuri copiate după sistemul sovietic au contribuit la acutizarea crizei alimentare. După ce raţionalizarea unor produse şi controlul comercializării au semnalat disfuncţiile în acest domeniu, recurgerea la colectări a apărut ca o soluţie extremă, care nu putea fi aplicată decât cu suportul unei legislaţii severe şi a unui aparat birocratic capabil să execute ordinele, în ciuda opoziţiei ţătanilor. La povara cotelor, s–a adăugat în iulie 1949 şi impozitul agricol, care era văzut de Partidul Comunist ca un instrument economic de presiune asupra gospodăriilor agricole particulare, aşa cum preciza Vasile Luca, în Expunerea asupra legii: „Legea impozitului agricol contribuie la îngrădirea puterii economice a chiaburilor şi la limitarea exploatării maselor ţărănimii muncitoare, obligând pe chiaburi a vărsa statului o parte însemnată din veniturile gospodăriei lor, create din exploatarea sărăcimii statelor. O asemenea politică fiscală, de dreptate socială, s–a practicat numai în Ţara Socialismului – URSS – şi se introduce numai în ţările în care forţele clasei muncitoare şi ale maselor populare – conduse de partidele marxist–leniniste – au răsturnat puterea claselor exploatatoare, au realizat regimul de democraţie populară şi au trecut cu succes la construirea socialismului’’.(Luca, E, 8)

Legislaţia colectărilor în timpul colectivizării. Descrierea sistemului colectării. În egală măsură, cotele, prin nivelul lor ridicat şi imperativul predării, vor antrena cu sine erodarea puterii economice a gospodăriilor individuale. Regimul colectărilor va fi stabilit în iulie 1949, dar termenii în care este redactat decretul 306 nu diferă prea mult de legislaţia colectării din vara anului 1948. „Producătorii agricoli sunt obligaţi să predea statului, la preţ oficial, o parte din prisosul recoltei de cereale’’, cotele fiind stabilite de Comisiunea de stat pentru colectarea cerealelor (BO nr. 47 din 21 iulie 1949). Acest organism, denumit mai târziu Comitetul de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole, va căpăta puteri excepţionale, fiindcă, datorită normelor stabilite de el, producţia agricolă din gospodăriile particulare, în cea mai mare parte a ei, va face obiectul colectării. Nici un producător agricol nu avea voie să înceapă operaţiunile de recoltare înainte de a primi procesul verbal din partea Comisiei în care erau precizate cantităţile de cereale care urmau să fie predate statului. Reglementările adoptate privind regimul colectărilor vor avea aşadar un caracter descriptiv şi normativ. În aprilie 1950 apare normarea regimului colectării lânii (BO nr. 34 din 8 aprilie 1950). În mai 1950 se stabileşte prin decretul 143 regimul de colectare a produselor agricole vegetale, întărindu–se rolul birocraţiei din interiorul Comitetului de stat pentru colectarea produselor agricole.(BO nr. 46 din 26 mai 1950. Textul este reprodus în Iancu, C, pp.140–144). Actul normativ stabileşte obligativitatea predării cotelor, lista produselor agricole supuse regimului cotelor, autoritatea Consiliului de Miniştri în chestiunea aprobării planului de colectări la nivel general şi local, autorizarea împuternicitului de plasă al Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole de a trece gospodăriile individuale dintr–o categorie de fertilitate în alta, scutirea de cote pentru gospodăriile individuale care deţineau sub 0,5 ha teren şi a gospodăriilor personale ale membrilor Gospodăriilor Agricole Colective, majorările în cazul întârzierii la predarea cotelor, acordarea unor facilităţi persoanelor care denunţă pe chiaburii care tăinuiesc sau distrug produse supuse colectării.

Descrierea sistemului colectării. La începutul anului 1951 este stabilit regimul de colectare a laptelui, foarte sever de altfel, dacă ţinem cont de faptul că erau obligate să se supună noilor acte normative şi gospodăriile individuale care nu aveau vite de lapte. (vezi decretul 8/1951 şi HCM 16/1951 publicate în BO nr. 7 din 13 ianuarie 1951). În operaţiunile de colectare, împuternicitul din cadrul comisiei de colectare a produselor agricole era ajutat de preşedintele Sfatului Popular, implicarea administraţiei locale de stat având menirea de a mări presiunile asupra agricultorilor. Regimul colectării este reformulat în mai 1951 prin decretul 64 pentru stabilirea regimului de colectare a produselor agricole vegetale pe anul 1951 (BO nr 51 din 3 mai 1951. Text reprodus în Iancu, C, p. 162–168). Termenii în care este redactat decretul 64/1951 indică o agravare a situaţiei alimentare, pe fondul absenţei unei soluţii viabile, la doi ani după declanşarea procesului de colectivizre. În esenţă decretul urmăreşte opt obiective: a) să stabilească o tipologie a cultivatorilor de produse agricole; b) să enumere produsele supuse colectării; c)să stabilească cinci nivele de fertilitate; d) să delege autoritatea de colectare Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare şi împuterniciţilor raionali ai Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole; e)să acorde scutiri gospodăriilor mai mici de 0,5 ha din categoria I, II şi III de fertilitate şi celor de sub un hectar din categoria IV şi V; f) să stabilească penalităţile de întârziere; g) să acorde facilităţi denunţătorilor chiaburilor care tăinuiesc sau distrug produse supuse colectării; h) să stabilească un plafon de 20 zile întârziere pentru aplicarea decretului 183/1949. În decembrie 1951 se stabileşte prin decretul 233 regimul colectării cărnii (BO nr. 121 din 31 decembrie 1951), iar la începutul anului 1952 se formulează reperele colectării laptelui, lânii şi laptelui. (BO nr. 3 din 15 ianuarie 1952), pentru ca în martie 1952 să fie stabilit regimul colectării produselor agricole vegetale prin decretul 58 şi HCM 351 (BO nr. 14 din 18 martie 1952).

Descrierea sistemului colectării Se poate observa aşadar că sistemul colectărilor face obiectul actelor normative în fiecare an, instabilitatea legislaţiei reflectând disfuncţionalităţile din sectorul alimentar şi incapacitatea structurilor colectiviste abia create de a prelua de la gospodăriile individuale sarcina aprovizionării populaţiei. Pe de altă parte, modificarea regimului cotelor, mai ales începând cu 1953, indică dorinţa regimului de a relaxa presiunea asupra gospodăriilor individuale. Dacă în ianuarie 1953, prin decretul 45, se înregistrează încă o încercare a regimului de a exploata resursele gospodăriilor individuale, actul normativ mărind nivelul cotelor aplicate chiaburilor cu 30%., în spiritul campaniei ideologice anunţată de Gheorghiu–Dej încă din martie 1949 (BO nr. 3 din 26 ianuarie 1953). Primele semne de relaxare a regimului cotelor sunt vizibile în aprilie 1953, o dată cu adoptarea HCM nr. 1072 (CHD nr. 27 din 16 aprilie 1953. Text reprodus în Iancu, C, p. 250–256). Spre deosebire de actele normative anterioare, hotărârea aceasta extinde aria scutirilor, fiind menţionaţi în această categorie terenurile preluate spre cultivare de către gospodăriile ţăranilor muncitori pe baza HCM nr. 308/1953, terenurile ţăranilor muncitori până la 2 ha cu situaţii sociale speciale. Tot ca un semn al relaxării regimului cotelor poate fi interpretată absenţa penalităţilor în cazul întârzierii predării şi referirile la majorările aplicate chiaburilor. În schimb actul normativ stabileşte datele–limită pentru încheierea campaniei de colectare, iar sarcina stabilirii cotelor este încredinţată împuternicitului raional al Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole. Alte semne de relaxare sunt oferite de HCM nr. 2303/1953 pentru scutirea de predare a unor restanţe de produse agricole vegetale (CHD nr. 46 din 11 iunie 1953. Text reprodus în Iancu, C, p.280) şi HCM nr. 3007/1953 privind anularea restanţelor la produsele de toamnă provenite din cotele obligatorii din 1952 (CHD nr. 57 din 10 septembrie. Text reprodus în Iancu, C, p.280–281). Alte facilităţi sunt acordate prin HCM nr. 4172/1953 producătorilor de carne, lapte şi lână (BO nr. 79 din 17 decembrie 1953). Abandonarea sistemului cotelor obligatorii se va produce însă abia patru ani mai târziu.

Legislaţia de protecţie a colectărilor. Acţiunile de colectare nu ar fi avut decât o slabă eficienţă în absenţa unui cadru legislativ care să penalizeze prin sancţiuni severe abaterile de la planul de colectare, evaziunile, încercările de eludare, dosirea produselor destinate colectării. Eficienţa sistemului de protecţie a mecanismelor colectării poate fi în acest fel urmărită, dinamica hotărârilor de condamnare sau confiscare a averii indicând traseul represiunii în plan juridiC. Bazele legislaţiei represive au fost puse în aprilie 1949, cu trei luni înainte de fixarea nivelului cotelor şi înfiinţarea aparatului birocratic destinat operaţiunilor de colectare. Chiar dacă avea o arie mai largă de aplicare, decretul nr. 183/1949 privind sancţionarea infracţiunilor economice a avut ca principal obiectiv susţinerea sistemului de colectare. (BO nr. 25 din 30 aprilie 1949). Aşa cum a fost formulat, actul normativ făcea practic imposibilă orice evaziune de la obligaţiile impuse prin planul de colectare. Dacă producătorii particulari nu îşi achitau obligaţiile către stat şi nu predau integral cotele stabilite de organismle împuternicite în acest scop, ei puteau fi pedepsiţi cu închisoare corecţională de la 1 la 12 ani şi amendă de la 10000 la 100000 lei. Dacă încercau să ascundă produsele agricole ei puteau primi muncă silnică de la 5 la 15 ani şi amendă de la 50000 la 200000 lei. Cu toate că decretul 183/1949 limita măsura confiscării la „bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni prevăzute’’ de respectivul decret, măsura confiscării averii va fi luată în numeroase procese, făcându–se referire la decretul 312/1949. Deşi decretul 183/1949 era prezentat ca un act care proteja „eforturile oamenilor muncii pentru construirea economiei socialiste în Republica Populară Română’’, natura sa excepţională amintea mai curând de comunismul de război instaurat de Lenin în sprijinul unei economii devastate de Războiul Civil. „Specificul comunismului de război’’, declara Lenin în 1921, „era că noi, de fapt, luam de la ţărani toate surplusurile, şi câteodată nu numai surplusurile, ci şi parte din cele necesare alimentării ţăranului, le luam pentru a face faţă nevoilor armatei şi pentru întreţinerea muncitorilor’’ (Lenin, D, p. 23). Decretul 183 a instituit o paradigmă legislativă pe care regimul comunist a ataşat–o procedurilor de colectare, pentru a preveni defecţiunile pe parcursul operaţiunilor de strângere a cotelor la nivel naţional. Obiectivul principal al acestei serii normative este de a fixa pedepsele pentru nerespecatera planului de colectări, penalităţile fiind uneori menţionate şi în secţiunea legislativă care avea ca obiectiv descrierea procedurilor de colectare. În acest sens se va adopta şi decretul nr. 131/1952 privitor la răspunderea pentru nepredarea în termen de către gospodăriile agricole individuale şi cetăţeni a produselor agricole supuse colectării, precum şi la procedura de urmărire silită a executării acestor obligaţiuni (BO nr. 30 din 18 iunie 1952. Reprodus în Iancu, C, p.226–227). Decretul 131/1952 simplifică procedura de confiscare în cazul refuzului de a preda cotele la stat. Pe lângă aplicarea unei amenzi care acoperă de două ori valoarea produselor la preţul pieţei neorganizate, decretul îl autorizează pe împuternicitul raional al Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole să ia din gospodăria datornicului canitatea de produse sau orice alte bunuri în echivalent fără a fi necesară o hotărâre judecătorească în acest sens. Actul confiscării produselor nu anula răspunderea penală pentru nepredarea cotelor, proprietarul datornic riscând să fie condamnat la închisoare conform decretului 183/1949.

Yüklə 0,79 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   13




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin