Competitivitatea pe bazǎ de inovare a economiei româneşti în contextul Strategiei de la Lisabona

5.3. Capitalul şi canalele de finanţare

Ponderea cheltuielilor de cercetare – dezvoltare în PIB poziţioneazǎ România pe ultimul loc din Europa, cu o tendinţǎ puternicǎ de divergenţǎ faţǎ de media UE-15

Creşterea economicǎ negativǎ din perioada 1997-1999, a impus mǎsuri de austeritate şi bugete restricţionate ceea ce a influenţat negativ cheltuielile de C-D. Anumiţi indicatori, cum ar fi Cheltuielile Brute de Cercetare-Dezvoltare (GERD), au înregistrat o tendinţǎ descendentǎ de la 198.9 mil. EURO 1996 la 148.4 mil. EURO în 2000, reprezentând 0.71% şi respectiv 0.37% din PIB. Criza economicǎ a afectat GERD nu numai în volum absolut, dar a şi subliniat scǎderea prioritǎţii acordate sectorului C-D-I în cadrul dezvoltǎrii economice de ansamblu. Intre 1996 şi 2000, importanţa relativǎ a acestui sector a scǎzut la jumǎtate, un rezultat similar înregistrându-se şi în 2001.

Este destul de improbabil ca finanţarea privatǎ sǎ creascǎ mult mai rapid decât cea de stat

Prin Agenda Lisabona, Uniunea Europeanǎ a fixat un obiectiv indicativ ca sectorul privat sǎ acopere 2/3 din finanţarea C-D-I, şi numai 1/3 sǎ fie acoperit de stat. Totuşi, dintre toate ţǎrile membre şi candidate, numai Suedia se apropie de acest nivel, cu o pondere a finanţǎrii private a cercetǎrii de 67%. In România, ponderea finanţǎrii private în total este relativ ridicatǎ prin comparaţie cu nivelurile din alte ţǎri candidate sau chiar membre ale UE (media ţǎrilor candidate era în 1999 de 55% iar a UE de 44%). De aceea, România nu ar trebui sǎ se bazaze pe o creştere consistentǎ a finanţǎrii private fǎrǎ o contribuţie comparabilǎ a celei de la buget. Chiar dacǎ ar menţine nivelul actual al cheltuielilor cu C-D de la bugetul de stat, iar finanţarea privatǎ ar creşte pânǎ la maximul constatat empiric, România ar continua sǎ rǎmânǎ codaşa Europei în domeniul finanţǎrii C-D-I ca pondere în PIB. Experienţa aratǎ cǎ investiţiile sectorului privat în C-D oglindesc scǎderea cheltuielilor publice, situaţie explicabilǎ dacǎ se are în vedere cel puţin efectul stimulator al co-finanţǎrii.

Cheltuielile de C-D ale sectorului privat (BERD) - % din PIB

S
ursa: Indexul European de Inovare, 2003
În general, capitalul pentru activitǎţi de inovare poate fi obţinut atât de la fondurile de capital, care furnizează aşa-numitul capital de risc (ca instrument financiar dedicat finanţării operaţiunilor cu risc ridicat cum ar fi intrarea pe piaţă), dar şi prin finanţare bancarǎ, prin utilizarea resurselor proprii ale firmelor şi prin obţinerea de ajutor direct de stat (inclusiv sub formă de granturi şi stimulente fiscale).

5.3.1 Finanţarea directǎ de la buget

În ultimele decenii, ţǎrile OCDE au încercat sǎ sporeascǎ volumul fondurilor dedicate C-D-I, deşi aparent a avut loc o reducere în ultimii ani, datoratǎ scǎderii cheltuielilor pentru apǎrare. O mare parte a resurselor pentru C-D-I au fost direcţionate cǎtre sectorul privat, deoarece firmele au început sǎ joace un rol din ce în ce mai mare în finanţarea cercetǎrii. Având în vedere faptul cǎ beneficiile din C-D-I diferǎ semnificativ de la un sector de activitate la altul, este de aşteptat ca firmele private sǎ directioneze cheltuielile de C-D-I mai precis cǎtre eficientizarea lor maximǎ.

Multe dintre guvernele ţǎrilor OCDE încurajeazǎ C-D-I în sectorul privat prin intermediul grant-urilor, subvenţiilor, împrumuturilor şi creditelor fiscale. Dovezi empirice privind diferenţele semnificative dintre anvergura şi profiturile activităţilor de C-D-I desfăşurate în diferite sectoare economice argumenteazǎ în favoarea unei strategii de finanţare bazate mai ales pe mecanismele pieţei (de ex. credite fiscale), dacât pe baza unei susţineri directe a anumitor industrii, exceptând cazurile în care prin acestea din urmǎ cautǎ sǎ se obţinǎ beneficii sociale semnificative.

Finanţare directă de stat

Luând în considerare contribuţia cercetării, dezvoltării şi inovării (C-D-I) la creşterea productivităţii, performanţei economice şi atingerii obiectivelor sociale, este general recunoscut faptul că guvernele au un rol în încurajarea realizării cheltuielilor necesare pentru atingerea nivelului de C-D-I dorit. Cu privire la C-D-I din mediul privat, autoritatea naţională poate folosi stimulente fiscale, subvenţii, brevete sau alte instrumente pentru a creşte investiţiile în cercetare. În România, în orice caz, acest tip de ajutor este limitat de reglementările specifice ajutorului de stat, preluate din acquis-ul comunitar.

Finanţarea de la buget este la un nivel foarte scăzut şi se menţine pe un trend divergent faţă de media UE

În 2002, fondurile alocate de la bugetul de stat pentru cercetare au fost de 96 mil EUR, reprezentând aproape 0,21% din PIB, în uşoară creştere faţă de proporţia de 0,2% înregistrată în 2001³⁵ (inclusiv auto-finanţarea). În 2003, ponderea a scăzut din nou la 0,18% (0,16% înainte de rectificarea bugetară), pentru 2004 ponderea prognozată fiind de 0,21%.³⁶

În 2002, 71% din fonduri au fost alocate din bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, 18% de la Academia Română şi 5% din bugetele altor ministere.³⁷
Există unele tensiuni în ceea ce priveşte repartizarea resurselor financiare de la stat între universităţi şi institutele de cercetare ale Academiei, în principal, din cauza faptului că cheltuielile de întreţinere a universităţilor sunt plătite de către stat, în timp ce institutele le plătesc din fonduri proprii.³⁸ Aceste tensiuni afectează colaborarea între cele doua categorii de instituţii.

Primul sistem de a finanţa proiecte şi nu instituţii a fost introdus de abia în 1997, numindu-se Planul Naţional pentru Cercetare, Dezvoltare şi Inovare³⁹. Acest sistem era mult mai competitiv, priorităţile fiind stabilite în conformitate cu Strategia de Dezvoltare Economică pe Termen Mediu şi Lung, actualizat fiind cu Programul Economic de Pre-aderare. Ezitările şi lipsa de convingere în implementarea politicilor s-au făcut simţite din nou. Legea 191/1999 a prelungit operabilitatea programului anterior, „Orizont 2000”, până în anul 2002. Cu toate că circuitele sistemului au fost puse simultan în funcţiune, transmiterea s-a efectuat gradual.

Până în 2001, au existat 4 PN-C-D-I, resursele fiind alocate, în cea mai mare parte, de la RELANSIS (Relansarea Industriei prin Cercetare Ştiinţifică). Dar acest program acoperea prea multe domenii, a fost ineficient şi în neconcordanţă cu noul sistem de alocare a fondurilor descris mai sus. Ca rezultat, PN-C-D-I a fost restructurat pentru a acoperi 10 noi programe, în concordanţă cu priorităţile naţionale stabilite prin Programul de Pre-aderare, incluzând unul ce viza dezvoltarea societăţii informaţionale.
În 2003 au fost lansate 2 forme noi de finanţare pe bază de programe a activităţilor de C-D-I (înafară de PN-C-D-I)⁴⁰:
-Finanţarea programelor nucleu de cercetare-dezvoltare. Programele nucleu sunt specifice institutelor nationale de cercetare şi/sau instituţiilor publice pentru susţinerea liniilor strategice de cercetare în domeniul ştiinţific sau tehnic specific instituţiilor derulatoare, pe termen mediu şi lung. Astfel de programe sunt aprobate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Finanţarea va fi efectuată direct de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, nivelul maxim fiind de 50% din veniturile de C-D ale instituţiei, realizate în anul anterior;
-Finanţarea programelor sectoriale de cercetare-dezvoltare. Programele sectoriale sunt dedicate rezolvării problemelor sectoriale de dezvoltare tehnologică, în concordanţă cu strategiile specifice sectorului de dezvoltare respectiv;
Cu toate că au fost introduse aceste scheme de finanţare, nu este încă clar ce entităţi pot beneficia de ele, deoarece acestea nu au fost încă clar atestate⁴¹.
Pe lângă faptul că au un nivel scăzut, resursele financiare alocate de la bugetul de stat sunt ineficient repartizate. În 2003, Curtea de Conturi⁴² a întocmit un raport de audit privind eficienţa fondurilor publice alocate de Programul Naţional de Cercetare Orizont 2000 (desfăşurat în perioada 1996-2002, cu un buget de aproximativ 343 mil EUR), care a dezvăluit managementul defectuos şi lipsa de interes faţă de alocarea eficientă a resurselor.⁴³ Deasemenea, raportul a evidenţiat lipsa unui singur comitet de coordonare a programului şi că „unele resurse au fost folosite pentru a finanţa diferite companii acceptând colaborarea lor fără a fi complet verificate”.

Pe fondul lipsei de transparenţă, proiecte similare au fost finanţate de diferite organizaţii, şi firme care operau în pierdere au fost acceptate (ceea ce este împotriva legii). Luând în considerare acestea, este puţin probabil ca cererea artificială creată prin resurse publice va corespunde cererii reale a industriei. Atâta timp cât statul nu se comportă ca un beneficiar exigent a proiectelor finanţate, centrele de cercetare nu vor învăţa să producă în concordanţă cu cerinţele pieţei. Aceasta explică, deasemenea, cum este posibil ca „mai multe instituţii să studieze aceleaşi subiecte timp de 20 de ani”.⁴⁴

Reglementările ajutorului de stat în domeniul C-D-I în România
În 2002 Consiliul Concurenţei a adoptat o reglementare specifică ajutorului de stat în domeniul cercetării şi dezvoltării. Reglementarea conţine prevederi asupra ajutorului în cercetare şi dezvoltare conexe cu Legea 143/1999 privind Ajutorul de Stat, aceasta făcând o distincţie între cercetarea de bază, cea industrială şi activitatea de dezvoltare pre-competitivă.
Intensitatea permisă a ajutorului de stat va fi determinată de Consiliul Concurenţei de la caz la caz; dezvoltarea fundamentală şi cea industrială putând beneficia de nivele mai ridicate de ajutor decât cea de dezvoltare pre-competitivă.
Ajutorul pentru cercetarea de bază poate fi acordat până la un procent de 100%. Ajutorul pentru activitatea de cercetare industrială nu poate depăşi 50% din costurile eligibile ale proiectului, iar cel pentru activităţi pre-competitive nu poate depăşi 25% din costurile eligibile ale proiectului.
Studiile tehnice de fezabilitate preparatorii pentru activităţile de cercetare industrială pot primi un ajutor de până la 75% din costurile studiului, în timp ce aceste studii realizate pentru activităţile de dezvoltare pre-competitivă nu pot primi un ajutor mai mare 50% din costuri.
Atunci când ajutorul este acordat IMM-urilor sau în cazul în care proiectul de cercetare este desfăşurat într-o zona asistată (de exemplu zona defavorizată), ajutorul poate creşte cu încă 10 procente. Atunci când proiectul de cercetare este în concordanţă cu un proiect sau program desfăşurat ca parte a cadrului prezent de programe pentru cercetare şi dezvoltare al Uniunii Europene sau implică cooperare transfrontalieră între parteneri români şi din Uniunea Europeană, ajutoarul se poate mări cu alte 15 până la 25 de procente. În orice caz, ajutorul nu poate depăşi maximul de 75% pentru dezvoltare industrială şi 50% pentru dezvoltare pre-competitivă.
În ceea ce priveşte ajutorul C-D-I pentru produsele agricole, Consiliul Concurenţei permite acordarea de ajutoare de până la 100% dacă firma îndeplineşte unele condiţii cumulative. Granturile individuale de ajutor în cadrul schemelor de cercetare şi dezvoltare tebuie să fie notificate pentru orice proiect ce costă mai mult de 25 milioane EUR şi pentru care se propune acordarea unui ajutor de mai mult de 5 milioane EUR. Ajutorul ad-hoc va fi notificat dacă este mai mare decât nivelul minim (1 bilion ROL, pentru o perioadă de maxim 3 ani)⁴⁵. Implementarea legilor europene în ceea ce priveşte ajutorul de stat va trebui să conducă la o reorientare către schemele orizontale pentru activităţile de C-D-I.
Ce fel de ajutor de stat este potrivit pentru C-D-I?
Finanţarea directă a cercetării industriale- prin granturi sau subvenţii- are avantajul de a ajuta guvernul să deţină controlul asupra tipului de activitate de cercetare şi dezvoltare condusă. Subvenţiile asigură faptul că industria de cercetare contribuie la îndeplinirea unor importante obiective de interes public - cum ar fi apărarea naţională, sănătatea sau dezvoltarea energetică - sau la susţinerea zonelor unde există discrepanţe mari între rezultatele economice ale sectorului public şi al celui privat în domeniul cercetării şi dezvoltării. În plus, finanţarea guvernamentală a CD în mediul de afaceri, are un efect pozitiv asupra auto-finanţării cercetării şi dezvoltării, în primul rând prin stimularea capacităţii firmelor de a folosi cunoştinţele obţinute prin cercetarea finanţată din resurse publice.
Totodată, finanţarea directă a cercetării şi dezvoltării industriale expune guvernul criticilor potrivit cărora acesta încearcă să alege învinşi şi învingători- atât în ceea ce priveşte domeniile respective cât şi în cazul firmelor care beneficiază de ajutor. Finanţarea guvernamentală poate distorsiona fluxul investiţional privat în cercetare şi dezvoltare şi cel al competiţiei pe piaţă. Cu toate că subvenţiile pentru cercetare şi dezvoltare sunt preferate stimulentelor fiscale datorită transparenţei lor, acest fel de ajutoare pot crea dependenţă, fiind dificil de renunţat la ele chiar şi pe termen lung. Stimulentele fiscale destinate cercetării şi dezvoltării au un set diferit de avantaje şi dezavantaje. Aceste măsuri, în general, constau într-un credit fiscal pentru o parte a cheltuielilor firmelor în domeniul C-D. Reducând costurile cercetării, avantajele fiscale cresc valoarea prezentă netă a proiectului de cercetare.
În orice caz, oportunitatea tipului de stimulente pentru activităţile de cercetare şi dezvoltare trebuie analizat în contextul general al sistemului fiscal al unei ţări şi al obiectivelor acestuia. Valoarea stimulentelor fiscale acordate pentru cercetare şi dezvoltare, din punct de vedere al firmelor, e puternic influenţată de impozitele generale aplicate acestora. Firmele din multe ţări preferă o reducere generală a taxelor în locul stimulentelor direcţionate către diferite tipuri de investiţii (precum ar fi cercetarea şi dezvoltarea).
Stimulentele fiscale pentru activităţile de cercetare şi dezvoltare în România sunt, de cele mai multe ori, asociate înfiinţării de parcuri industriale şi tehnologice.

Legea 50 din ianuarie 2003, aprobând Ordonanţa de Guvern 14/2002 privind Parcurile Ştiinţifice şi Tehnologice, introduce exceptarea de la taxele locale a activităţilor de cercetare şi dezvoltare realizate în cadrul parcurilor.

Exceptarea de la taxe pentru importul de echipament şi know-how ar fi putut fi folosită, şi a fost folosită ca stimulent pentru creşterea ratei de inovare prin transferul de tehnologie, dar, recent, noua Lege 345/2002 privind TVA a abrogat-o. Măsura exceptării de la taxe pentru implementarea patentelor a fost abrogată în 2002, cu toate că este recunoscut ca fiind unul din cele mai folosite stimulente fiscale pentru cercetare şi dezvoltare.
O altă măsură care sprijinea înfiinţarea unei companii cu bază tehnologică este plata preferenţială a taxelor aferente salariilor specialiştilor în software şi tehnologia informaţiei – firma, în calitatea sa de angajator, este exceptată de la plata obligaţiilor către stat.
Eficienţa granturilor şi subvenţiilor guvernamentale lasă de dorit
Este necesară mai multă transparenţă, acces mai bun la criteriile de alocare a fondurilor precum şi realizarea unui audit periodic de către experţi externi. Pentru a asigura evaluarea adecvată, este necesară elaborarea unei Foi de Parcurs Tehnologic⁴⁶ (cuprinzând studii care încearcă descrierea posibilelor evoluţii tehnologice ale produselor şi ale contextului general, finalizându-se de obicei prin reprezentarea nodurilor şi legăturilor din sistem prin metoda grafurilor⁴⁷). În final, finanţarea de stat prin granturi ar trebui oferită doar pentru activitatea de cercetare care poate satisface cererea actuală sub forma unei solicitări de brevet⁴⁸.

Sunt introduse fonduri pentru transferul tehnologic pentru a realiza legatura intre industrie si cercetare
În România, “Strategia pe Termen Mediu asupra Activităţilor de Cercetare şi Dezvoltare” a identificat două obstacole principale în calea dezvoltării inovaţiilor private şi a dezvoltării de firme cu baze tehnologice. Primul este un obstacol intern sistemului de cercetare şi dezvoltare, acesta fiind insuficienţa fondurilor publice, infrastructură învechită şi lipsa forţei de muncă specializată. Celălalt priveşte capacitatea redusă a întreprinderilor de a absoarbe tehnologia nouă şi know-how-ul şi nivelul redus al cheltuielilor firmelor pentru activităţile de cercetare şi dezvoltare. Pentru a îndepărta acest neajunsuri, guvernul inteţionează să încurajeze investiţiile prin stabilirea unui Fond de Investiţii pentru Transferul tehnologic şi Dezvoltare. Alte iniţiative urmăresc stimularea înfiinţării a noi firme cu baze tehnologice, prin crearea unor incubatoare şi reţele de dezvoltare.
Au fost iniţiate unele scheme pentru promovarea antreprenoriatului şi pentru stimularea noilor iniţiative. Un exemplu de o astfel de schemă, acre acoperă toate regiunile, este Schema de finanţare nerambursabilă pentru întreprinderi noi, micro-întreprinderi şi întreprinderi mici şi mijlocii recent înfiinţate, în cadrul programului PHARE componenta Coeziune Economică şi Socială.
Fondurile de la buget ar trebui alocate în mod similar capitalului de risc.
Căile de finanţare guvernamentale trebuie să reprezinte o cerere reală de inovaţie, să pună bazele unei pieţe competitive, atât pentru companii cât şi pentru alţi furnizori de capital.
Este adevărat că rezultatul procesului de inovaţie vizat de stat poate fi mai complex decât cel al companiei implicate, cum este cazul protecţiei mediului înconjurător. Dacă se întâmplă acest lucru, aceasta nu înseamnă o mai puţină exigenţă din partea statului, ci necesitatea existenţei unei definiţii clare şi a unor criterii pentru obiectivele urmărite.

5.3.2 Finanţarea de piaţă

Deşi politicile şi resursele de stat sunt importante pentru dezvoltarea şi finanţarea C-D-I, majoritatea fondurilor ce sprijină inovarea trebuie să provină din sectorul privat, prin finanţarea de piaţă. In Agenda Lisabona, Uniunea Europeană a stabilit un nivel indicativ al finanţarii activităţilor de C-D-I de două treimi finanţare privată şi doar o treime finanţare publică.

În România, ultimile statistici disponibile (2002) indică faptul că GERD⁴⁹-ul a fost compus din 48,4 % cheltuieli publice, 44,6% private şi 7% cheltuieli străine. O asemenea distribuţie a cheltuielilor este ingrijorătoare deoarece asta indica atât faptul că contribuţia privată la C-D este departe de a ajunge la două treimi din treimi din GERD cât şi faptul că cheltuielile sectorului privat nu pot să fie la un nivel apropiat de o contribuţie a statului care este foarte redusă ca procent din PIB (0,23%).
Cheltuieli cu C-D în funcţie de sursa de finanţare

Sectoare Sursele fondurilor	Total	Întreprinderi şi departa –mente C-D	Sectorul de cercetare guvernamentală	Sectorul de educaţie superioară
Total	100%	100%	100%	100%
Fonduri interne	93.0%	95.0%	94.0%	83.5%
- fonduri publice	48.4%	33.0%	78.8%	60.9%
- fonduri proprii (prototipuri, servicii)	30.5%	48.9%	2.8%	1.7%
- agenţi economici	9.7%	11.3%	8.4%	5.6%
- cercetare universitară	2.5%	0.4%	0.5%	13.8%
- alte resurse (inclusiv credite)	1.9%	1.4%	3.5%	1.5%
Fonduri străine	7.0%	5.0%	6.0%	16.5%

Sursă: Activitatea C-D în 2002, INSSE
Aproape o jumătate din activitatea de cercetare realizată de întreprinderi specializate sau departamente ale întreprinderilor este finanţată de aşa-numita producţie proprie, în special servici de consultanţa, dar şi prin intermediul cercetării şi programelor de dezvoltare externe (48,9%). Fondurile publice sunt o importantă sursă de finanţare pentru toate tipurile de companii, deşi se situează pe locul doi în cazul companiilor C-D private. Din totalul activităţii de cercetare, 60% are loc în sectorul de intreprinderi, dar doar 24% în sectorul de intreprinderi privat.

De ce este nivelul contribuţiei la C-D al sectorului privat atât de redus in România? In ce măsură este finanţarea de piaţă responsabilă pentru aceasta? Nu este facil de găsit un răspuns la asemenea întrebări. Cu toate acestea, există câteva explicaţii posibile.

În primul rând, statisticile oficiale care detaliază GERD-ul subestimează volumul finanţărilor private. Conform metodologiei oficiale a Institutului Naţional de Statistică (INS), doar activităţile specifice ale întreprinderilor private cu un departament C-D şi cu minim 8 cercetători angajaţi, sunt considerate cheltuieli private. Ca urmare, doar un număr limitat de întreprinderi este luat în calcul ca sprijinind C-D-I. Din păcate, sistemul de contabilitate nu încurajează înregistrarea separată a activităţilor C-D. Din acest motiv este dificilă estimarea mai exactă a cheltuielilor private în contul C-D. Cu toate acestea, este evident că un număr mare de alte întreprinderi, în special din sectorul IT, ar trebui să fie inclus în statistici pentru a obţine o perspectivă mai bună asupra activităţii private de C-D.
În al doilea rând, constrângerile structurale sunt în continuare importante pentru explicarea nivelului redus al cercetării sectorului privat. Pe de o parte, există dependenţa de pârtie, în sensul că statul încă se percepe ca fiind principalul motor al activităţii de C-D-I, indiferent de faptul că nu deţine nici resursele financiare şi nici acuitatea ‘citirii’ semnalelor pieţei pentru a satisface cererea reală de C-D-I. De abia acum statul a recunoscut că este necesară lărgirea infrastructurii oficiale de C-D-I prin a permite sectorului privat să i se alăture în noua categorie de ‘entităţi de infrastructură’. Pe de altă parte, investiţiile sunt încă reduse, economia României rămânând subcapitalizată şi incapabilă de a depăşi modelul de competitivitate bazat pe factorii de producţie.
În al treilea rând, exista necesitatea diferenţierii între dorinţa firmelor de a avea activitate C-D-I şi capacitatea acestora de a finanţa asemenea proiecte. Comportamentul firmelor a fost analizat mai în detaliu în secţiunea dedicată întreprinderilor în calitatea lor de agenţi C-D-I. Din acest motiv, în cele ce urmează, analiza va trata în principal finanţarea de piaţă utilizând alte resurse în afară de profiturile interne ale firmelor.
Principalele surse de finanţare a C-D-I sunt instituţiile care furnizează capital de risc şi sectorul bancar. În unele cazuri, băncile pot avea departamente de capital de risc, însă în general există o diferenţă clară între cele două categorii de instituţii financiare.
Capitalul de risc per se nu este o prezenţă semnificativă pe piaţa română
Capitalul de risc în general înseamnă investiţia în acţiuni ale companiilor care nu sunt cotate la bursă. Investiţia este de obicei pe termen mediu şi presupune prin însăşi natura ei un nivel înalt de risc. Aceste caracteristici evidenţiează importanţa capitalului de risc pentru finanţarea cercetării inovatoare, activitate de durată şi cu efecte imprevizibile. În Romania există doar fonduri de investiţii generale (într-un număr relativ redus şi cu un nivel scăzut al investiţiilor de portofoliu), fonduri care finanţează doar în mod ocazional întreprinderile inovatoare.
Industria română de capital de risc se află încă la început de drum. Capitalul disponibil pentru investiţiile private de portofoliu este obţinut în afara ţării şi din această cauză piaţa este foarte dependentă de modul în care este percepută ţara de către investitorii instituţionali occidentali. Fondurile de investiţii private disponibile în România au fost estimate în anul 2000 la aproximativ $300m⁵⁰. In ultimii trei ani piaţa capitalurilor de risc a avut o evoluţie pozitivă, deşi aceasta este mult mai puţin impresionantă decât cea a sectorului bancar.

Figura 7: Disponibilitatea capitalului de risc la nivel mondial

Faptul că în unele ţări capitalul de risc înalt pare sa se fi dezvoltat mai rapid decât în altele sugerează că diferenţele din cadrul condiţiilor financiare pot fi importante pentru determinarea stimulenţilor pentru investiţiile în proiecte inovatoare, şi, în fond, pentru determinarea ratei de inovare. Statele Unite şi Canada în special au cele mai bine dezvoltate pieţe de capital de risc din zona OCDE, şi în termeni absoluţi dar şi, cel mai important, în termeni de cotă a capitalului de risc destinat primelor etape ale formării întreprinderilor şi al sectoarelor de tehnologie înalta.

Cu alte cuvinte, în America de Nord capitalul este direcţionat către zonele unde este cel mai solicitat, anume către start-ups mai riscante din sectorul tehnologiei înalte. Spre deosebire, în Europa şi Japonia, capitalul de risc pare să fie destinat mai mult sectoarelor tradiţionale în faze mai avansate ale dezvoltării întreprinderilor. Este posibil ca aceste idiosincrasii să contribuie la diferenţele observate între tipurile de start-ups din SUA şi cele din Europa şi să fie necesare luarea unor măsuri de politica economica.

Fondurile regionale de capital de risc devin din ce în ce mai active în comparaţie cu fondurile de ţară, în special din punctul de vedere al tranzacţiilor de mare valoare. Totodată, concurenţa nu este foarte intensivă. Nici unul din fonduri nu concurează băncile, deoarece înca nu sunt pregătite să furnizeze finanţare pentru dezvoltarea pe termen lung.

Fondurile de capital de risc cu activitate în România

Fondul de capital de risc	Ţinta finanţării	Suma
Advent International Romania	Companii stabile care îşi pot demonstra profitabilitatea	min. USD 5 mil.
AIG New Europe Fund	Companii existente profitabile	aprox. USD 10 mil.
Global Finance International Ltd.	Companii mature, cu o cifră de afaceri de peste USD 6 milioane.	USD 2-3 mil.
Danube Fund	Companii capabile să asimileze sumă minimă disponibilă	min. USD 500000, max. USD 2-3 mil.
Environmental Investment Partners	Companii cu minim 3 ani de activitate şi cifră de afaceri de USD 800000	USD 1-3 mil.
ORESA Ventures Romania	Companii private cu un management competitiv şi cu potenţial de creştere	USD 1 mil.
Romanian Investment Fund (Cyprus) LTD	Firme de mărime medie şi mare cu perspective de creştere	USD 1 mil.
Romanian Post Privatization Fund	Firme de mărime medie cu potenţial de creştere	USD 1 mil.
Baring Private Equity Partners (Romania) SRL	Companii lideri de piaţă	min. USD 7 mil.
Romanian American Enterprise Fund	Toate companiile cu perspective de creştere (inclusiv IMM-uri pentru care sunt disponibile şi programe de credite)	USD 50000 – USD 500000

Sursa: www.basepoate.ro
Pe piaţa română există zece fonduri de capital de risc (fonduri care au înregistrat activitate în ultimii ani). Este demn de notat că nici un fond, cu excepţia a Romanian American Enterprise Fund (RAEF), nu oferă finanţări pentru întreprinderi mai mici, precum IMM-urile. Dimpotrivă, marea parte a capitalului de risc disponibil este condiţionat de o sumă minimă de finanţare, fapt care reprezintă o piedică importantă pentru întreprinderile mai mici.
Un alt aspect important este cel al experienţei întreprinderilor care solicită capital de risc. Majoritatea fondurilor nu consideră întreprinderile noi înfiinţate ca fiind eligibile pentru finanţare. Dimpotrivă, tind să se concentreze asupra firmelor mature şi stabile, care joacă rolurile cele mai importante pe pieţele lor. Excepţiile de obicei confirmă regula în sensul că întreprinderile mici pot fi luate în considerare pentru finanţare doar dacă pot demonstra potenţialul de lider de piaţă din punct de vedere al cotei de piaţă şi al profitabilităţii.
Marea parte a capitalului de risc este alocat investiţiilor de mare amploare

Esenţa este că în România nu există capital de risc alocat în mod declarat activităţilor C-D-I. Acest fapt nu este doar rezultatul lipsei de concurenţă, a finanţării disponibile şi al slabei dezvoltări a pieţei financiare în general, dar şi o consecinţă a acţiunii concertate a altor factori precum inclinaţia către asumarea de riscuri, capacitatea evaluarii tehnice precum şi dinamica procesului de transfer al cunoaşterii. Depinzând într-o mare măsură de risc, capitalul privat de risc este conectat în mod direct cu mediul de afaceri. Mediul de afaceri din România înca nu este favorabil afacerilor, în ciuda progreselor realizate în ultimii ani, ceea ce afectează în mod negativ riscul pe piaţă.

Disponibilitatea evaluării tehnice este esenţială

Capacitatea pentru evaluare tehnica nu poate fi dezvoltată pe loc gol. Exista necesitatea unei pieţe specifice pentru proiecte C-D-I, şi pentru o masă acumulată de cunoaştere în domeniul întâmpinării evolutiilor tehnologice. Un fond de capital de risc trebuie să evalueze succesul unei noi tehnologii prin estimarea impactului acesteea asupra pieţei interne. O asemenea iniţiativa poate proveni din partea unui fond de capital de risc, inspirat fiind de evoluţiile pozitive de pe alte pieţe, dar fondurile singure nu pot crea capacitatea necesară evaluarii tehnice.

In final, avem o poblema din categoria ‘oul sau găina’. Ar trebui ca fondurile de capital de risc să aştepte până când companiile româneşti vor fi suficient de mature pentru a internaliza importanţa transferului tehnologic şi al inovării, sau ar trebui să încurajeze în mod direct un astfel de comportament competitiv? Ce ar trebui să aiba loc mai întâi? Este evident că o atitudine proactivă a fondurilor ar fi de folos, dar există o serie de motive care explică pasivitatea lor.
Cu alte cuvinte, fondurile de capital de risc pot fi învinuite pentru faptul că nu sprijină activitatea C-D-I, dar asta doar într-o oarecare măsură. Reticenţa acestora nu trebuie privita ca fiind rea-voinţă, ci ca un comportament prudenţial. Acordarea de capital de risc este o activitate intensivă în cunoaştere şi este posibil ca transferul de cunoaştere aferent finanţării C-D-I să nu fi fost încă realizat. Sperăm ca, în viitor, fondurile de capital de risc să realizeze importanţa C-D-I şi să devină mai active în acest domeniu.
Obiectivul creării celor mai bune condiţii pentru a oferi oportunităţi investiţionale şi a avea creştere economică trebuie să se concentreze pe creşterea eficienţei pieţei şi al inovării, promovând astfel acumularea cunoaşterii şi difuziunea noilor tehnologii.

Este posibil ca în cazul României, reducerea ajutorului de stat care se alocă în volume mari şi care distorsionează piaţa precum şi trecerea de la ajutor de stat vertical la cel orizontal (inclusiv pentru cele dedicate C-D-I) să fie politici deosebit de dificile de implementat.

Necesitatea asigurării flexibilităţii mediului financiar a fost inclusă în Strategia Lisabona prin adoptarea Planului de acţiune privind Serviciile Financiare, care accentuează importanţa disponibilităţii capitalului de risc. Intreprinderile româneşti, inovatori potenţiali, continuă să se lupte cu subcapitalizarea fundamentală, aceasta deşi funcţionalitatea sistemului bancar s-a îmbunătăţit în ultimii ani.

Din aceste motive, pot apărea tensiuni în finanţarea inovării, care este, după cum va deveni evident în cele ce urmează, unul din domeniile cheie pentru stimularea C-D-I în România.

Cu toate acestea, în domeniul C-D-I potenţialele tensiuni politice par a prezenta riscul de a dăuna coerenţei întregului proces de integrare. În plus, o acţiune timpurie şi decisivă în acest sens ar putea genera efecte pozitive semnificative şi în afara sferei de acţiune.
Asigurarea fluxurilor de capital în direcţia inovării este una din cele mai mari provocări chiar şi pentru ţările Uniunii Europene. Din cele care conduc clasamentul, doar Norvegia acordă prioritate instrumentelor de finanţare. Totuşi, în statele membre şi cele candidate, au fost concepute un număr de instrumente menite să asigure mobilitatea capitalului privat, transparenţa ajutorului de stat, investiţiile de portofoliu, capitalul de risc, şi înfiinţarea mecanismelor de garantare. Sunt oferite stimulente fiscale dintr-o multitudine de motive, după cum este demonstrat mai jos. Finanţarea inovării rămâne una din aspectele cheie ale politicilor de inovare.
Sectorul Bancar

În timp ce capitalul de risc este esenţial pentru finanţarea inovării şi sprijinirea cercetării inovative pentru a impulsiona frontiera posibilităţilor de producţie, sectorul bancar joacă un rol deosebit de important în facilitarea transferului de tehnologie şi pregătirea terenului pentru inovare. Pentru o ţară precum România, în care nivelul tehnologic este scăzut, prima etapă a îmbunătăţirii competitivităţii este transferul de tehnologie şi procesul de recuperare a decalajului cu tehnologiile deja existente pe piaţa internaţională. În marea majoritate a cazurilor, inovarea este posibilă doar ulterior actualizării tehnologiei. Din acest motiv sectorul bancar joacă un rol important in sprijinirea C-D-I prin finanţarea licenţelor, francizelor, investiţiilor in noi tehnologii şi TIC, etc.

În România, sectorul bancar este in plin proces de transformări profunde. Bănci de renume mondial şi-au deschis filiale în ţară, iar un număr de bănci private mai mici îşi extind activitatea in România, creând un sector bancar mai puternic. Există semnale conform cărora bancherii devin din ce în ce mai interesaţi în a stabili relaţii de afaceri cu companiile româneşti şi ajung să afle mai mult despre activitatea acestora decât doar fluxurile lor de numerar⁵¹. Este probabil deci ca în viitor sectorul bancar să concureze cu fondurile de capital de risc in domeniul investiţiilor de portfoliu.
Deocamdată nu există pe piaţă un program de finanţare destinat în mod special activităţilor C-D-I.

Sectorul bancar a fost şi este încă reticent în privinţa mobilizării resurselor pentru investiţii C-D-I. Trei cauze ar putea explica acest comportament. În primul rând investiţiile C-D-I, chiar şi doar în cazul transferului de tehnologie, sunt riscante, în special în cazul României unde cadrul legislativ este într-o continuă schimbare. În al doilea rând rata dobânzii este foarte ridicată, în principal datorită inflaţiei şi primelor de risc. În al treilea rând, Banca Naţională a României (BNR) a sterilizat majoritatea resurselor băncilor comerciale oferind rate ale dobânzii peste nivelul pieţei. Toate acestea au contribuit la comportamentul pasiv al băncilor vis-à-vis de C-D-I.

Ultimii doi factori negativi care afectează deciziile de finanţare probabil vor dispărea în următorii ani, odată cu finalizarea reformelor structurale şi adoptarea politicii de ţintire a inflaţiei. Totuţi primul factor va ramâne un obstacol major in acordarea finaţărilor pentru C-D-I. Riscul asociat investiţiilor C-D-I explică de ce capitalul de risc este mult mai potrivit finanţării în acest domeniu decât fondurile bancare. Cu toate acestea sectorul bancar ramâne o sursă importantă pentru sprijinirea C-D-I, în special dacă luăm în considerare evoluţia instrumentelor de garantare.

În România, atât rata dobânzii cât şi garanţiile necesare sunt influenţate de politica de garantare a statului şi de fondurile şi garanţiile asigurate de asistenţa străină.

…dar există tendinţele unei orientări către IMM-uri

Agenţia Naţională pentru IMM-uri şi Cooperaţie (ANIMMC) în calitate de principală autoritate guvernamentală însărcinată cu formularea politicilor destinate IMM-urilor, coordonează un fond public de garantare denumit Fondul Naţional de Garantare al Creditelor pentru IMM-uri (FNGCIMM). Fondul are resurse limitate, iar în 2003 a sprijinit doar 158 de garanţii cu o valoare totală de aproximativ 10 milioane EURO. Fondul deţine două instrumente de acordare a garanţiilor către bănci, în vederea sprijinirii împrumuturilor acestora către IMM-uri: acordul de împărţire a riscului şi acordul de garantare.

Acordul de împărţire a riscului permite băncilor să recupereze imediat de la fondul de garantare 50% din credit, în cazul în care beneficiarul nu l-a returnat. Ulterior se poate acorda băncii o sumă suplimentară pentru a compensa diferenţa de plată rămasă, după executarea judecătorească a debitorului. Din păcate pentru bănci, procedura de lichidare poate dura însă foarte mult şi adeseori se poate prelungi pe o perioadă de mai mult un an pentru reglarea conturilor cu fondul de garantare.

Acordul de garantare presupune recuperarea imediată 100% a creditului la cerere. Acest acord este mai atractiv pentru bănci dar în acelaşi timp, conform reglementărilor BNR, necesită provizioane de 100%. Mai mult decât atât, comisionul pentru această schemă este de până la 3%, ceea ce este semnificativ mai mult decât pentru primul instrument.

Băncile nu se arată a fi foarte entuziasmate de garanţiile furnizate de fondul public. Durata, procedurile, taxele şi nivelul provizioanelor obligatorii au descuratjat băncile de la a semna acorduri cu Fondul Naţional de Garantare.

Utilitatea acestui fond este totuşi irefutabilă, dar cu toate acestea este de recomandat, ca în vederea creşterii eficienţiei garanţiilor publice, procedura să fie făcută mai flexibilă şi uşor de implementat din punctul de vedere al băncilor. Mai mult decăt atât, ideea creeării unei reţele întregi de fonduri de garantare, urmând exemplul Poloniei, pare a fi profitabilă. Knowhow –ul acestor fonduri descentralizate vor permite adaptarea garanţiilor la condiţiile specifice de finanţare la nivel local⁵².

O altă idee interesantă este creearea unor fonduri de garantare private care să fie gestionate de către comunităţile de afaceri, care pot avea o credibilitate sporită în momentul solicitării finanţării bancare.⁵³. Din nefericire, comunităţile de afaceri nu sunt încă suficient de dezvoltate în România, şi va mai trece ceva timp până când ele vor deveni suficient de puternice pentru a creea asemenea fonduri.

În afara garanţiilor publice, un factor semnificativ pentru facilitarea finanţării bancare este asistenţa străină. Un număr de instituţii financiare internaţionale precum BERD⁵⁴, KfW⁵⁵, UE-PHARE⁵⁶, BEI⁵⁷, FEI⁵⁸ etc. furnizează finanţări rambursabile şi nerambursabile la rate scăzute ale dobânzii şi cu garanţii. Mare parte din asistenţa străină este intermediată de bănci locale, prin acorduri speciale. Finanţarea oferită prin schemele de asistenţa străină este condiţionată de unele criterii de eligibilitate. Aceste criterii definesc tipul de beneficiar, activităţile eligibile pentru finanţare precum şi fondurile minime/maxime disponibile. Condiţionalitatea străină este adeseori mai riguroasă decât condiţiile impuse de către băncile locale, fapt care limitează oarecum accesul acest tip de finanţare. Cu toate acestea asistenţa străină contribuie într-o manieră pozitivă la a pune la dispoziţie mai multe finanţări pe piaţă şi la a îmbogăţi knowhow-ul băncilor locale în vederea satisfacerii cerinţelor companiilor.

Dar chiar şi în aceste condiţii în care garanţiile publice şi asistenţa străină încurajează finanţarea, băncile, în continuare, nu oferă o finanţare adecvată pentru investiţii, nemaivorbind de investiţii C-D-I. Finanţarea investiţiilor în România este la un nivel scăzut, desi tendinţa este una de creştere. Băncile au inceput să realizeze potenţialul sprijinirii investiţiilor, şi, într-o oarecare măsură, a transferului de tehnologie, dar încă lipsesc stimulenţii necesari pentru a le convinge să se concentreze pe aceste activităţi. Politica de sterilizare a BNR este adeseori mai atractivă în termeni de plasare a resurselor bancare, decât finanţarea investiţiilor companiilor naţionale. Status quo-ul se va schimba în câţiva ani, dar poate că băncile ar trebui să reflecteze mai mult asupra posibilităţii reorientării activităţii către piaţă în loc de a profita de confortabilitatea oportunităţilor oferite de Banca Naţională în încercările acesteea de a menţine stabilitatea monetară.