Competitivitatea pe bazǎ de inovare a economiei româneşti în contextul Strategiei de la Lisabona

5. Realitatea de dincolo de cifre

Obiectivul acestei secţiuni este sǎ analizeze contextul activitǎţii de C-D-I din România prin intermediul unei viziuni integrate a unui sistem de inovare funcţional, menit sǎ potenţeze competitivitatea economiei. Cadrul de analizǎ propus se bazeazǎ pe cele mai recente abordǎri teoretice care fundamenteazǎ Strategia de la Lisabona şi dezvoltǎrile sale ulterioare şi care descriu atât rolul care revine inovǎrii în structura economicǎ a unei naţiuni cât şi parametrii de funcţionare ai sistemului astfel definit.¹⁵

În modelul folosit de noi, procesul de inovare antreneazǎ cinci elemente:

1. 
   sistemul de cercetare (aflat în centrul producţiei de cunoaştere)
   
2. 
   companiile inovative - motoarele (liderii) inovǎrii (întreprinderile care transformǎ cunoaşterea în produse destinate pieţei)
   
3. 
   infrastructura de inovare
   
4. 
   capitalul disponibil şi canalele de finanţare
   
5. 
   resursele de muncǎ şi serviciile educaţionale (capitalul uman)
   

În realitate, de multe ori cele cinci elemente se suprapun. De exemplu, o unitate de cercetare poate sǎ funcţioneze şi ca lider de inovare, companiile pot ava propriile lor unitǎţi de cercetare etc, dar simplificarea teoreticǎ se dovedeşte totuşi mai utilǎ pentru o mai bunǎ conturare a diferitelor funcţii ale unui sistemul C-D-I.

5.1. Sistemul de cercetare

Apariţia de centre de inovare în cadrul sistemului de cercetare este lentǎ

Cea mai uzitatǎ clasificare împarte componentele sistemului de cercetare în: institute de cercetare, departamente de cercetare ale universitǎţilor, firme cu obiect de activitate în cercetare şi departamentele de cercetare ale firmelor. Trebuie sǎ menţionǎm încǎ de la început cǎ în aceastǎ lucrare ne concentrǎm mai ales pe aspectele specifice activitǎţii de cercetare aplicatǎ, aflatǎ mai aproape de contextul politicii de inovare.

În România, Ministerul Educaţiei şi Cercetǎrii (MEC) oferǎ o definiţie a sistemului de cercetare, care este de asemenea utilizatǎ, cu unele diferenţe minore, şi de Institutul Naţional de Statisticǎ. Definiţia MEC – Departamentul de Cercetare prezintǎ sistemul românesc de cercetare ca fiind format din 590 de unitǎţi care desfǎşoarǎ activitǎţi de cercetare-dezvoltare, grupate pe urmǎtoarele categorii¹⁶:

- 34 institute naţionale de cercetare-dezvoltare, aflate sub coordonarea administraţiei publice centrale. Coordonarea celor 34 de institute de cercetare-dezvoltare este împǎrţitǎ între 8 ministere. MEC este responsabil pentru majoriatea dintre acestea, cu 18 institute naţionale aflate sub coordonarea sa.

- 227 institute publice, subordonate MEC, altor ministere, Academiei Române şi Academiilor de Ştiinţe Agricole şi Forestiere şi Academiei de Ştiinţe Medicale;

- 15 institute de cercetare-dezvoltare care opereazǎ în baza OG No. 100 din 1991 care se aflǎ în prezent în proces de reorganizare a formei legale în conformitate cu normele în vigoare;

- 310 societǎţi pe acţiuni, publice sau private, care au cercetarea-dezvoltarea ca principal obiect de activitate. Aceste companii au cel puţin un departament de cercetare, cu un minim de 8 salariaţi. Definiţia MEC este destul de limitativǎ, şi nu include nici o companie din domeniul TIC.

Conform MEC, la nivel naţional, sistemul de cercetare se concentreazǎ pe trei mari segmente cu contribuţii diferite la totalul activitǎţii de cercetare şi anume:

a) Cercetarea tehnologicǎ, desfǎşuratǎ mai ales prin intermediul programelor naţionale de C-D-I, coordonate de MEC – Departamentul de Cercetare, care acoperǎ aproximativ 85% din totalul activitǎţii de C-D. Finanţarea programelor naţionale de C-D-I se face prin intermediul alocǎrii competitive a fondurilor.

b) Cercetarea orientatǎ cǎtre ştiinţele naturale, exacte şi umaniste, dezvoltatǎ mai ales în cadrul institutelor coordonate de Academia Românǎ şi parţial de Academiile de ramurǎ (Academia de Ştiinţe Agricole şi Forestiere, Academia de Ştiinţe Medicale), care reprezintǎ 10% din totalul activitǎţilor de C-D. Pentru acest segment, finanţarea este mai ales instituţionalǎ.

c) Cercetarea desfǎşuratǎ în universitǎţi, mai ales prin intermediul programelor coordonate de Consiliul Naţional al Cercetǎrii reprezentând cca 5% din totalul activitǎţii de C-D. Aceastǎ activitate este finanţatǎ în regim competitiv din surse special alocate. Educaţia şi cercetarea universitarǎ sunt rupte de de activitatea institutelor de cercetare. Legǎturile formale dintre institute şi universitǎţi sunt aproape absente. Mai mult decât atât, cercetarea universitarǎ este prea teoreticǎ¹⁷, şi eforturi suplimentare trebuie desfǎşurate pentru a stabili o tradiţie de cercetare aplicatǎ în universitǎţi.

Principala clasificare teoreticǎ împarte activitatea de cercetare în cercetare fundamentalǎ şi aplicatǎ, dar aceasta nu se suprapune perfect taxinomiei institutelor sau a instrumentelor de finanţare folosite în România. Totuşi, cea mai apropiatǎ clasificare este cea furnizatǎ de INS, conform cǎreia cheltuielile pentru proiecte de cercetare- dezvoltare, au fost distribuite în 2002 dupǎ cum urmeazǎ:

• 
  cercetare aplicatǎ - 56.4%;
  
• 
  dezvoltare – 22.9%
  
• 
  cercetare fundamentalǎ – 20.7%
  

Cercetarea privatǎ reprezintǎ numai 20% din cercetarea totalǎ

Cum activitatea de C-D este concentratǎ încǎ în sectorul public (cca 80% din activitate de C-D)¹⁸, este afectatǎ de birocraţia şi lipsa de iniţiativǎ specifică (reflectatǎ de asemenea în activitatea de marketing slabǎ), toate acestea reducându-i capacitatea de a produce rezultate competitive pe piaţǎ. În 2002, ponderea sectorului privat în cheltuielile totale de C-D a fost de 20.6%. Totuşi, companiilor specializate în C-D le-au venit numai 0.5% din echivalentul cheltuielilor totale de C-D. Dintre explicaţiile posibile pentru aceastǎ participare foarte redusǎ a sectorului privat la activitatea de cercetare, atât ca şi client cât şi ca ofertant, rezidǎ în disponibilitatea redusǎ a capitalului (inclusiv datoratǎ alocǎrii necompetitive a resurselor de la bugetul de stat), cât şi lipsei antreprenoriatului specific domeniului cercetǎrii.

Situaţia este agravatǎ de ambiguitatea de la nivelul legislaţiei referitoare la posibilitatea de a plǎti cercetǎtorii din institutele proprietate de stat din resursele extra-bugetare atrase, ceea ce menţine o barierǎ majorǎ în stimularea iniţiativei cercetǎtorilor.

Mai mult decât atât, încercǎrile fǎcute pânǎ în prezent de a privatiza unele dintre unitǎţile de C-D s-au dovedit de un succes limitat, dat fiind faptul ca 95% dintre unitǎţile de cercetare privatizate s-au închis ulterior¹⁹, în primul rând deoarece pânǎ în prezent, privatizarea C-D s-a fǎcut dupǎ aceleaşi proceduri ca pentru alte unitǎţi economice.

Capitalul uman este în proces de deterioare …

Ca urmare a resurselor financiare foarte limitate, numǎrul de cercetǎtori a scǎzut continuu (de la 1.62 per 1000 locuitori în 1991 la 1.1 în 2002²⁰), simultan cu o creştere a vârstei medii²¹. Comunitatea cercetǎtorilor din institutele de cercetare supravieţuieşte prin intermediul unui mix de resurse financiare naţionale şi internaţionale, care rǎmâne totuşi insuficient pentru a le asigura motivaţia susţinutǎ şi eficienţa. Prin OG 442/2003 privind mǎsuri de atragere, pregǎtire şi reţinere a tinerilor în cercetare, au fost acordate facilitǎti pentru tinerii de 16-24 de ani care doresc sǎ lucreze în acest domeniu, dar mǎsurile au fost adoptate prea recent pentru ca efecte mǎsurabile sǎ poatǎ fi observate.

...iar sistemul de cercetare este sub-capitalizat

Din nou ca o consecinţǎ a resurselor financiare limitate, infrastructura de cercetare a devenit uzatǎ moral (cu 5 pânǎ la 10 ani)²². Chiar şi în 2002, investiţiile curente au reprezentat numai 13% din totalul cheltuielilor de C-D (mai puţin de 10% fiind alocat echipamentelor), în timp ce cheltuielile salariale au reprezentat aproximativ jumǎtate (49.1%).

Nu este deci surprinzǎtor cǎ un sistem de cercetare care este dedicat în cea mai mare parte cercetǎrii tehnologice şi industriale (41.9% din cheltuielile totale de cercetare sunt aferente acestui tip de cercetare), dar care se confruntǎ cu niveluri foarte scǎzute ale salariilor şi investiţiilor de capital, se loveşte de dificultǎti serioase în încercarea de a deveni un sistem de centre de inovare. Poveşti de succes pot fi totuşi identificate.

S

Figura 3: Transformarea unui institut de cercetare dintr-un domeniu tradiţional într-un centru de inovare

IPROLAM S.A. BUCUREŞTI, Institut de proiectǎri pentru secţii şi uzine de laminare, a fost creat in 1959 şi are o tradiţie bogatǎ ca parte a dezvoltǎrii industriei metalurgice din România. Institutul s-a privatizat în 2000, şi a reuşit sǎ îşi menţinǎ o poziţie bunǎ pe piaţǎ, ocupând primul loc în Top-ul Companiilor pe anul 2003 pe domeniul cercetare-dezvoltare (www.ccir.ro).

Reţeta succesului o constituie lǎrgirea ariei de servicii oferite, managementul calitǎţii totale şi încheierea unor parteneriate strategice în România şi în strǎinǎtate. În prezent IPROLAM S.A. oferǎ servicii de engineering, know-how şi asistenţǎ tehnicǎ pentru industria metalurgicǎ - feroase şi neferoase, pentru modernizǎri sau / şi industrii noi. Proiectare complexǎ, coordonare proiect, asistenţa tehnicǎ, consultanţǎ, verificǎri de construcţii civile, elaborarea studiilor şi planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului, decoraţiuni interioare, design, studii de protecţia mediului. Activeazǎ ca integrator de sistem pentru echipamente SIEMENS, ANSALDO, ADDI DATA şi este furnizor general de subansamble şi instalaţii complexe din industrie.

(sursa: www.iprolam.ro)
tructura sistemului de cercetare este foarte diversificatǎ pe domenii, ceea ce reprezintǎ o oportunitate de dezvoltare ulterioarǎ dar care, în contextul bugetului foarte scǎzut, se traduce printr-o disipare a resurselor disponibile. In loc sǎ fie prioritizaţi corespunzǎtor, banii de la bugetul de stat se împart între un numǎr foarte mare de proiecte, afectând uneori posibilitatea acestora de a produce rezultate notabile²³.