Cum vorbeau străMOŞII

ŞINCA VECHE
Citind mai multe articole despre Templul precreştin de la Şinca Veche de lângă Braşov, la prima ocazie am făcut o vizită în această zonă şi am rămas deosebit de impresionată de acest loc, de simplitatea lui şi de frumuseţea cadrului natural unde este amplasat acest Templu. În dealul din gresie din zonă, erau scobite mai multe încăperi, într-un mod foarte interesant, acestea neavînd ferestre, ci numai intrarea şi o deschizătură sus în bolta tavanului. O astfel de încăpere fără ferestre, care avea numai o deschidere în boltă, mai văzusem cu totul întâmplător la Mănăstirea Cozia, când mă aflam acolo în vizită. Întotdeauna m-am întrebat la ce puteau folosi astfel de încăperi neluminate fără ferestre, dar care aveau o gaură în tavan?

În urmă cu un an am primit de la o persoană extrem de binevoitoare mai multe fotografii cu acest mitic Templu. Călăuzită de Îngeri, le-am studiat cu atenţie, ştiind că întotdeauna în fotografii sunt puse de către Îngeri şi elementele unui altfel de limbaj şi astfel cu ajutorul lor am văzut ,,paznicul” acestui Templu. După aceasta informaţiile au început să curgă lejer şi să se conexeze unele cu altele.

Se ştie că fiecare Templu străvechi, mănăstire, Biserică care s-a construit vreodată sau care se construieşte în prezent, a avut sau are un Înger păzitor. El nu are voie să părăsească locul respectiv, chiar dacă Templul s-au biserica se demolează, până în momentul în care i se dă dezlegare de către Bunul Dumnezeu. Văzând că paznicul acestui loc este prezent, am înţeles că ceea ce exista aici era foarte important şi că acest loc trebuia regăsit şi să i se acorde din nou importanţa cuvenită. Acest Înger paznic al locului ne-a permis accesul la informaţii corecte, care au venit prima dată sub forma unei scurte revelaţii.

Aceste încăperi din adâncul dealului de gresie, odată cândva erau complet închise, existând numai gaura de acces din tavan. Prin acest gol am văzut că era lăsată o frânghie, folosită la coborâtul pe ea. În spaţiul de jos, era închis un călugăr, care alesese o viaţă de izolare totală şi de mare asceză. Pe această frânghie îi era trimisă din când în când puţină hrană şi din când în când cobora un om care îl ajuta şi îl supraveghea. Această asceză şi această izolare avea ca scop, dobândirea anumitei anumite trepte de iniţiere şi dezvoltarea puterilor spirituale.

La această probă candidatul se supunea de bună voie şi dacă reuşea să treacă maxima ei dificultate, era trecut în treptele cele mai înalte de iniţiere. Acest spaţiu se numea SÂN, având forma de mamelon cu vârful în sus, fiind perfect închis pe toate laturile şi având numai hornul de aerisire din tavan. Şederea unui călugăr în acest sân îl transforma complet, trup, minte şi suflet, îl remodela ca om, iar la sfârşitul perioadei de asceză severă, devenea perfect detaşat de simţurile lumeşti şi trupeşti şi spiritul său domina el materia. Fiind perfect echilibrat fizic şi psihic, un astfel de om se controla perfect din toate punctele de vedere.

Pe toată perioada şederii sale acolo el se ruga şi studia, iar hrana sa era numai vegetariană, dar şi aceasta redusă la minimum necesar. Cel care îl supraveghea pe candidatul la această probă, era întotdeauna un maestru, un bătrân înţelept, care periodic îi făcea scurte vizite, coborând pe frânghia din plafon şi purta cu el anumite discuţii sau îi transfera anumite cunoştinţe şi sfaturi. O astfel de perioadă de stat în sân era de la şase luni, la un an sau mai mulţi. Marele străbun Zamolxe, a stat într-un astfel de sân trei ani, perioadă record la vremea aceea, dar şi rezultatele desăvârşite la care dânsul a ajuns au fost pe măsură. Iată deci că aceia care au spus că Zamolxe a stat trei ani sub pământ, au spus adevărul, dar au uitat să spună că în acea perioadă el se supusese uneia dintre cele mai grele probe de iniţiere, într-un astfel de Sân.

Această metodă de iniţiere şi puterile spirituale care se pot dezvolta prin ea, erau cunoscute de multe mii de ani, în multe centre iniţiatice de pe planetă. În Tibet această metodă este foarte cunoscută şi practicată şi în prezent şi o regăsim în operele marilor maeştrii Marpa şi Milarepa. De asemenea în India şi în Egipt se regăsesc procedee asemănătoare. Cu surprindere, citind viaţa Sfântului Serafim de Sarov, am regăsit că dânsul a practicat o metodă asemănătoare de desăvârşire spirituală, izolându-se complet de lumea din jur o perioadă lungă de timp. Darurile spirituale cu care a fost recompensat au fost pe măsură, Sfântul Serafim intrând de multe ori în starea de levitaţie.

Se pare că levitaţia, materializarea şi dematerializarea, citirea gândurilor, vederea aurei, previziunile de viitor, nu erau străine de marilor preoţi din Carpaţi, marilor noştri iniţiaţi, care au existat pe aceste teritorii dintotdeauna şi deci nici marelui preot Zamolxe. Această cunoaştere s-a perpetuat, în taină. Dar ei nu au primit nimic de-a gata, ci au primit toate aceste daruri în urma unui efort personal deosebit şi în urma unor mari renunţări şi asceze. Dovadă că niciodată în iniţiatică nu s-a primit nimic pe de-a gata, ci totul numai pe merit.

În final, Bunul Dumnezeu şi Sfântul Duh ne-au permis să vedem ceea ce era vizibil de mii de ani, dar pe care totuşi noi nu l-am văzut până acum, adică din nou adevărul tăinuit în cuvinte:
ŞINCA VECHE = SÎN CA VECHE

Care înseamnă:

• 
  Sin (sîn), loc tainic de iniţiere;
  
• 
  Ca – al Sfântului Duh (KA);
  
• 
  Veche - după metoda străveche!
  

Sân, loc tainic de iniţiere, după metoda străveche!
Când ni s-a arătat acest lucru, am rămas uimiţi de simplitatea acestui secret ascuns în cuvintele de denumire a locului. Străbunii noştri aveau darul extraordinar al surprinderii esenţelor în cuvinte puţine şi semnificative.

Un localnic din Şinca Veche pe nume domnul Virgil, mi-a indicat atunci când am vizitat acele locuri, că undeva în apropiere a existat odată cândva o mănăstire de călugări, care se pare că era foarte veche. Deci Templul de la Şinca veche a existat, apoi acolo în zonă a fost o mânăstire de călugări de care încă bătrânii mai ştiu, iar locul este impregnat cu energii benefice extrem de importante. Toţi cei care au vizitat acest loc au confirmat acest lucru.

Un lucru bun care se întâmplă aici în prezent este faptul că oamenii care au venit aici, au adus cu ei cruci, icoane, lumânări şi candele, şi astfel se reînvie tradiţia sacră a acestui loc, dar de data aceasta sub auspiciile creştinismului, a Sfintei Treimi. Probabil că în viitorul nu prea îndepărtat va reapărea şi Mănăstirea creştină sau un nou Templu care să perpetueze cunoaşterea tainică. Iar paznicul locului, acel minunat călugăr, în mod sigur va păzi din nou un minunat lăcaş închinat lui Dumnezeu. Bucuria va fi şi a lui şi a noastră. Bunul Dumnezeu să ne ajute să se realizeze acest plan şi astfel acest loc să-şi redobândească sacralitatea ancestrală.

Astăzi în 2009 putem confirma apariţiei acestei Mănăstiri de la Şinca Veche şi îndemnăm pe toată lumea să o viziteze.

CAPITOLUL IX
LA CERDAC
În munţii Bucegi există ceva magic, care mereu te cheamă acolo. Pe platoul acestor munţii sunt nenumărate cabane şi trasee, care duc spre cele patru zări. Aici există şi un loc care se numeşte LA CERDAC. În acest loc poţi să ajungi, venind de la Sfinx, pe poteca marcată cu bandă albastră pe traseul care duce spre vârful Omul. Parcurgând de mai multe ori acest traseu, în drum spre vârful Omul, de câte ori ajungeam în dreptul acestui loc admiram minute în şir frumuseţea peisajului care se deschidea în faţă. De fiecare dată spuneam în gândul meu, că aici este un splendid amfiteatru natural în aer liber şi mă gândeam la perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu şi la splendoarea Mamei Geea, care este capabilă de astfel de frumuseţi. Şi toate acestea până într-un an, când în data de 4.09.2002, trecând din nou prin acelaşi loc şi oprindu-mă pentru scurt timp pe versantul din faţa CERDACULUI, am primit ,,ochii de văzut” ai Sfântului Duh.

Am văzut desenat din stâncile care străjuiesc creasta acestui loc, un pat uriaş de piatră, pe care stă întins un călugăr. La capetele acestui pat, străjuieşte câte un leu. Acesta era un Mare Preot. Aici era zona în care, cu sute de ani în urmă se petreceau marile ritualuri ale dacilor. Acest loc este într-adevăr ca un mare amfiteatru natural, format din versanţii ce înconjoară acest loc şi se termină undeva jos în vale cu un tăpşan.

Revelaţia a continuat cu o viziune. Acest amfiteatru l-am văzut înţesat de o mare mulţime de oameni îmbrăcaţi în straie albe, care stăteau calmi şi demni pe toţi versanţii înconjurători. Ei privegheau un mare rug care ardea pe acel tăpşan din vale. Un mare preot dac se stinsese din viaţa pământeană şi trecuse la cele veşnice. Marile ritualuri dacice, cereau ca regii şi marii preoţi să fie incineraţi pe ruguri funerare care trebuiau să ardă trei zile şi trei nopţi. Pentru aceasta ei erau aduşi aici, cu alaiuri ceremoniale. Preoţii oficianţi trebuiau să arate despre cel plecat şi despre viaţa lui, după care se aprindea rugul funerar, pe fundalul unor incantaţii şi rugăciuni, care durau pe toată perioada arderii rugului. La finalul acestor 3 zile, cenuşa era adunată cu grijă într-o urnă ceramică şi aceasta era depusă într-o peşteră. Imaginea acestor urne funerare a fost redată foarte exact în filmul Dacii, într-o scenă care se petrece exact într-o astfel de peşteră.

Cele trei zile erau dedicate întru totul lui Dumnezeu, Căruia dacii Îi spuneau Cel Preaînalt, fiind şi un pios omagiu adus celui ce părăsea această lume. Când plecau la Cer şi se despărţeau de această viaţă, strămoşii noştri se bucurau, încheindu-se totul cu o petrecere.

Pe vremea aceea versanţii erau bine acoperiţi cu vegetaţie şi nu prezentau eroziunea de astăzi şi aici era locul ideal pentru această ceremonie. Pentru cei care au vizitat zona, acest lucru descris este uşor de înţeles. Marele pat din stânci, Marele Preot şi leii de pază, pot fi văzuţi privind dintr-un anumit unghi, de pe versantul din faţa Cerdacului. Pentru aceia care nu au vizitat zona le recomandăm din suflet să o viziteze şi să se umple sufleteşte de frumuseţea acestor locuri. Tot pe versantul de sub Cerdac, este un loc unde izvoreşte apa, dar ea curge lent, prin mai multe firişoare picurânde, întocmai ca nişte lacrimi prin care acest munte sacru, de mii de ani îşi plânge aici morţii.

Ultimul Mare Preot dac, incinerat aici, după marile ritualuri străbune a fost Vezina, care a fost petrecut cu toată cinstea cuvenită rangului său. Preoţii daci, despre care ni s-a spus că erau din casta Deceneilor, nume primit după Marele Preot Deceneu, erau aceia care se ocupau de aceste ceremonii.

Marele Deceneu a fost un ales al lui Dumnezeu, care a organizat şi a desăvârşit viaţa călugărilor monahi. Fiind de o mare înţelepciune, Deceneu a fost ascultat cu atenţie atât de rege cât şi de supuşi, astfel încât credinţa oamenilor în Dumnezeu s-a întărit şi viaţa oştilor decurgea în respectul de Lege.

Preoţii şi călugării din Casta Deceneilor, respectau întocmai cele zece porunci, iar viaţa lor aspră le dădea o mare tărie de caracter. Ei erau iubiţi de Dumnezeu, pentru viaţa lor simplă şi curată. Se purtau îmbrăcaţi în straie albe de in, de cânepă sau de lână, purtau bărbi lungi, mustăţi şi pletele împletite în trei. Ei se hrăneau numai vegetarian cu hrană curată, miere şi lapte. Erau asceţi ducând o viaţă aspră în vârful munţilor.

Intrau în serviciu la Templu încă din fragedă copilărie, după ce erau aleşi şi se dedicau acestei vieţi de slujire al Celui Preaînalt, slujirii în cultul străbun. Erau modelaţi, devenind desăvârşiţi, fiind dârji, puternici, devotaţi, de o modestie şi de o cinste desăvârşită. Aici, în aceşti munţi, era cea mai înaltă şcoală prin care ei se instruiau, ajungând la înaltul stadiu de OM. Aici în Bucegi de la Cerdac până la vârful Omul distanţa este foarte mică, iar vârful Omu are şi el încărcătura sa de sacralitate.

Neamul nostru, prin aceşti aleşi ai lui Dumnezeu, deţineau o înaltă cunoaştere. Dintre aceste cunoştinţe cea mai importantă era aceea că nu există moarte!

Când cineva murea, dacii se bucurau deoarece ei ştiau că acela era un eliberat şi sufletul lui se reîntorcea în Sferele de Lumină din Înălţimi. Ei plângeau însă la naştere, deoarece se ştia că acel suflet vine pe acest pământ la o viaţă aspră de învăţat şi ispăşit. Ei ştiau că viaţa este continuă şi după moarte şi de aceea acordau toată atenţia sufletului. Ş din nou, şi din nou vom spune că această înţelepciune o aveau de la Marele Străbun Zamolxe moştenire. Taina aceasta şi obiceiul străbun de mii de ani, s-a păstrat din nou în cuvinte:
LA CERDAC = LA CER DAC!

Adică, locul de cinste (La) de unde plecau la Cer (Cer) dacii (Dac), marii bărbaţi conducători ai neamului nostru, petrecuţi cu onorurile cuvenite.
Cât de simplu! Dumnezeiesc de simplu!

Şi totul era demult aşezat în cuvinte!

Locul sacru era denumit de mii de ani şi indicat! Dar cine a înţeles?...

Cât de neştiutori trecem noi cei de azi pe lângă aceste locuri sacre şi uneori cu câtă indecenţă. Şi totul din neştiinţă, din pierderea unei anumite înţelepciuni a sacrului în neamului nostru. Toate valorile noastre fundamentale trebuiesc reaşezate cu grijă la locul lor de frunte în viaţa românilor, scoase comorile din colbul uitării şi reaşezate în suflete.

Şi din nou vom spune că mari taine are Dumnezeu şi când a dorit să le ascundă, El le-a pus în văzul lumii. Dumnezeu şi strămoşii noştri ne-au dat o lecţie a marilor taine iniţiatice, de care este plin tot platoul Munţilor Bucegi, a marii înţelepciuni şi a marii lor simplităţi.