Dan Brown Fortăreaţa Digitală

Capitolul 35
Becker o privi pe Rocío şocat:

— Ai vândut inelul?

Femeia dădu din cap, părul roşu fluturându-i pe lângă umeri.

Poate că nu auzise el bine.

— Pero... dar...

Ea înălţă din umeri şi zise în spaniolă:

— O fată de lângă parc.

Becker simţi că i se înmoaie picioarele. „Nu se putea!”

Rocío zâmbi jucăuş şi făcu semn spre neamţ:

— El quería que lo guardará. El a vrut să-l păstreze, dar eu m-am opus. Am sânge de gitană în mine, sânge de ţigan; pe lângă părul roşu, noi, ţiganii, suntem foarte superstiţioşi. Un inel oferit de un muribund nu e semn bun.

— O cunoşteai pe fată? o interoga Becker.

Rocío arcui sprâncenele:

— Vaya. Mata chiar vrei inelul ăsta, nu-i aşa?

Becker încuviinţă scurt.

— Cui l-ai vândut?

Neamţul uriaş rămăsese zăpăcit pe pat. Seara lui romantică se dusese naibii, fără ca el să-şi dea seama de ce.

— Was passiert? intră el nervos în vorbă. Ce se întâmplă?

Becker nu-l luă în seamă.

— De fapt, nu l-am vândut, continuă Rocío. Am încercat, dar era doar o copilă fără bani. Până la urmă i l-am dăruit. L-aş fi păs­trat, dacă aş fi ştiut de oferta ta generoasă.

— De ce aţi plecat din parc? ceru Becker să afle. A murit cineva acolo. De ce n-aţi aşteptat poliţia? Ca să le daţi lor inelul?

— Îmi plac multe lucruri, domnule Becker, dar necazul nu se numără printre ele. În plus, bătrânul părea că se descurcă bine.

— Canadianul?

— Da, el a chemat ambulanţa. Am hotărât să plecăm. Nu ve­deam nici un motiv ca să-mi implic clientul sau să mă implic pe mine într-o treabă a poliţiei.

Becker dădu absent din cap. Încerca încă să absoarbă lovitura crudă a sorţii. „A dăruit altcuiva blestemăţia aia!”

— Am încercat să-l ajut pe muribund, explică Rocío. Însă el nu părea că vrea ajutorul meu. A început cu inelul ăla — îl tot îm­pingea în ochii noştri. Îşi ridicase cele trei degete deformate. Îşi tot împingea mâna spre noi — ca şi cum trebuia să luăm inelul. Eu n-am vrut, dar amicul meu de aici până la urmă a făcut-o. Dup-aia tipul a murit.

— Şi tu ai încercat să-l resuscitezi? întrebă Becker la nimereală.

— Nu. Nu l-am atins. Amicul meu s-a speriat. E mare, dar e un pămpălău. Zâmbi seducător către Becker. Nu-ţi face griji — nu ştie o boabă spaniolă.

Becker se încruntă. În minte îi reveniră petele de pe pieptul lui Tankado.

— L-au resuscitat sanitarii de pe ambulanţă?

— Habar n-am. Aşa cum am mai spus, noi am plecat înainte de sosirea lor.

— Adică după ce ai furat inelul, se zburli Becker.

Rocío îl privi mânioasă:

— Noi n-am furat inelul. Omul era pe moarte. Intenţiile lui erau clare. I-am îndeplinit ultima dorinţă.

Becker se înmuie. Rocío avea dreptate; probabil că şi el ar fi procedat la fel.

— Şi apoi ai dat inelul unei fete oarecare?

— Ţi-am spus. Inelul mă irita. Fata aia avea o mulţime de biju­terii. Mi-am zis că i-ar plăcea încă una.

— Şi ea n-a crezut că e ciudat? Să-i dăruieşti un inel?

— Nu. I-am povestit că l-am găsit în parc. Am crezut că se va oferi să-l plătească, dar n-a făcut-o. Nu-mi păsa. Eu doar voiam să scap de el.

— Când i l-ai dat?

Rocío înălţă din umeri:

— Azi după-amiază. Cam la o oră după ce l-am primit.

Becker se uită la ceas. 11.48 P.M. Evenimentul se petrecuse cu opt ore în urmă. „Ce dracu’ caut eu aici? Ar fi trebuit să mă aflu în munţi.” Oftă şi puse singura întrebare care-i veni în minte:

— Cum arăta fata?

— Era un punqui, răspunse Rocío.

Becker înălţă privirea, surprins:

— Un punqui?

— Sí. Punqui.

— O punkistă?

— Da, o punkistă, rosti ea într-o engleză neşlefuită, după care trecu iar pe spaniolă. Mucha joyería. Plină de bijuterii. Un meda­lion ciudat într-o ureche. Cred că un craniu.

— Sunt rockeri punkişti în Sevilla?

Rocío zâmbi:

— Todo bajo el sol. Pretutindeni sub soare.

Era motoul Biroului de Turism din Sevilla.

— Ţi-a spus cum o cheamă?

— Nu.

— A zis unde se duce?

— Nu. Vorbea prost spaniola.

— Nu era spaniolă? se miră Becker.

— Nu. Cred că era englezoaică. Avea un păr bizar — roşu, alb şi albastru.

Becker se strâmbă imaginându-şi un asemenea chip:

— Poate că era americancă, sugeră el.

— Nu cred, negă Rocío. Purta un tricou care arăta ca steagul britanic.

Becker dădu prosteşte din cap:

— Bine. Păr alb, roşu şi albastru, un tricou britanic, un meda­lion în formă de craniu în ureche. Altceva?

— Nimic. Tineret normal.

„Tineret normal?” Becker venea dintr-un univers educaţional al cămăşilor scrobite şi al tunsorilor conservatoare — nici măcar nu-şi putea imagina la ce făcea femeia referire.

— Îţi mai vine altceva în minte? insistă el.

Rocío medită o clipă:

— Nu. Asta-i tot.

Tocmai atunci patul scârţâi zgomotos. Clientul lui Rocío îşi schimbase poziţia. Becker se întoarse spre el şi-i vorbi în germană:

— Noch etwas? Altceva? Ceva care să mă ajute să dau de punkistă cu inelul?

Urmă o lungă tăcere. Ca şi cum uriaşul ar fi vrut să spună ceva, dar nu ştia cum. Buza inferioară îi tremură o clipă, urmă o pauză, apoi omul vorbi. Cele patru cuvinte pe care le scoase erau în engleză, dar abia se puteau înţelege din pricina accentului puter­nic german:

— Tu-te la tracu’!

Becker căscă gura, şocat:

— Ce-aţi spus?

— Tu-te la tracu’, repetă omul, izbindu-şi palma stângă de ante­braţul drept, într-o aproximare primitivă a gestului italian pentru „lua-te-ar dracu’ “.

Becker era prea stors de puteri ca să se simtă jignit. „Tu-te la tracu’ ”? „Ce se întâmplase cu Das Wimp ⁷? ” Se răsuci spre Rocío şi zise în spaniolă:

— Se pare că am stat prea mult.

— Nu-ţi face griji pentru el, râse ea. E un pic frustrat. O să-l calmez eu.

Îşi aranjă părul şi făcu cu ochiul.

— Mai e ceva? întrebă Becker. Orice m-ar putea ajuta?

Rocío clătină din cap:

— Asta-i tot. Dar n-o s-o găseşti niciodată. Sevilla e un oraş mare, îţi poate oferi multe decepţii.

— O să fac tot ce pot.

„E o chestie de securitate naţională...”

— Dacă n-ai noroc, zise Rocío, privind spre plicul gros din buzunarul lui Becker, întoarce-te aici. Fără îndoială că amicul meu va dormi. Ciocane uşor. O să găsesc o altă cameră pentru noi. O să descoperi o faţă a Spaniei pe care n-o s-o uiţi niciodată.

Îşi ţuguie lasciv buzele.

Becker reuşi să scoată un zâmbet politicos:

— Trebuie să plec.

Îşi ceru scuze neamţului că îi întrerupsese seara.

Uriaşul îi zâmbi timid:

— Keine Ursache.

Becker porni spre uşă. „Nici o problemă? Ce s-a întâmplat cu «Tu-te la tracu’»?”