Despre dumnezeu

OARE ESTE DUMNEZEU OMNIPOTENT ?

La al treilea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că Dumnezeu nu este omnipotent. Ase mişca şi a suferi este ceva general. Dar Dumnezeu nu poate face acest lucru, el este imobil, cum s-a spus. Deci nu e omnipo­tent.

2. De asemenea, a păcătui e un fel de-a acţiona. Dar Dumnezeu nu poate păcătui, nici să se nege pe sine, cum s-a spus (la Epistola II-Timotei, II, 13). Deci Dumnezeu nu este omnipotent.

3. Pe de altă parte, despre Dumnezeu se spune (în Collecta Domin., X,post Pentecost.) că „omnipotenţa sa se manifestă mai ales prin a ierta la maximum şi a fi milostiv". Deci limita puterii divine este să ierte şi să se milostivească. Există însă şi lucruri mult mai mari decât a ierta şi a avea milă. Aşa ar fi a crea altă lume sau alte lucruri de acest fel. Deci Dumnezeu nu este omnipotent.

4. La fel se spune {Epistola I-Corinteni, I, 20): „Nebunie a făcut Dumnezeu înţelepciunea acestei lumi", iar în Glossă se spune: „înţelepciunea acestei lumi Dumnezeu a făcut-o nebunie, arătând că e posibil ceea ce aceea (înţelepciunea umană) considera imposibil". De aici se vede că nu trebuie considerat ceva ca fiind posibil sau imposi­bil cu privire la cauze inferioare, precum este apreciată înţelepciunea lumii, ci după puterea divină. Dacă deci Dumnezeu este atotputernic, toate vor fi posibile. Deci nimic imposibil. înlăturând însă imposibilul, se suprimă necesarul. Căci, ce e necesar să existe este imposibil să nu existe. Nimic n-ar fi deci necesar în lucruri, dacă Dumnezeu este atot­puternic.

394

TIIOMADEAQUINO

Dar e contrar ce spune Evanghelia după Luca (I, 37): „La Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă"⁹⁹ .

Răspundem spunând că toţi (oamenii) în general mărturisesc că Dumnezeu este atotputernic. Pare însă dificil a explica raţional ce înseamnă acest atotputernic. Poate fi însă nesigur ce trebuie înţeles prin această expresie când se spune că Dumnezeu poate orice. Dar dacă se consideră corect de cineva că putere se referă numai la ce este posibil, cum despre Dumnezeu se spune că poate orice, nimic nu se poate înţelege mai bine decât că poate (să facă) tot ce e posibil şi de aceea i se spune atotputernic.

Acest lucru se poate însă spune în două feluri după Filosof (Metaph., V, 12): într-un fel prin referire la o anume putere, dacă se subînţelege puterea umană, se spune că e posibilă omului. Nu se poate spune însă că Dumnezeu este omnipotent din cauză că el poate face toate ce sunt posibile naturii create, deoarece puterea divină se extinde la mai multe. Dacă însă se spune că Dumnezeu este omnipotent deoarece poate face toate cele ce sunt posibile puterii sale, va fi o rotire în cerc, în manifestarea puterii. Căci n-ar fi nimic altceva decât a spune că Dumnezeu poate face tot ce face. Rămâne deci (să spunem) că Dumnezeu este numit omnipotent, deoarece poate face toate cele ce sunt posibile în mod absolut, ceea ce e un fel de-a zice posibil. Se spune însă posibil sau imposibil într-un sens absolut, în terminologia obişnuită: Posibil, în sensul că predicatul nu contrazice subiectul, pre­cum Socrate stă (fără a preciza dacă stă în picioare, pe scaun sau cul­cat). Imposibil în mod absolut, când predicatul contravine subiectului, ca: omul este măgar.

Trebuie însă luat în considerare că, precum fiecare agent acţionează asemenea sieşi, fiecărei puteri active îi corespunde (un efect posibil) ca obiect propriu, din raţiunea acelui act în care se întemeiază puterea activă¹⁰⁰. Aşa cum puterea căldurii se referă, ca obiect al său propriu, să fie capabilă de-a încălzi. Iar fiinţa divină, pe care se bazează noţiunea de putere divină, este fiinţa infinită, nelimitată de nici un fel de fiinţă, ci posedând în sine de totdeauna întreaga perfecţiune de fiinţă. De aci oricine poate să aibă certificatul de fiinţă care cuprinde în sine, sub formă de posibilităţi absolute, şi din acest motiv Dumnezeu este numit omnipotent.

DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXV, CAP. 3

395

Nimic însă nu se opune noţiunii de fiinţă decât non-fiinţa. Aşadar acest lucru se opune noţiunii de posibilitate absolută, care este atribuit omnipotenţei divine, care implică în sine simultan şi a fi şi a nu fi. Această însuşire de omnipotenţă nu poale fi atribuită, nu din cauza vre­unui defect al puterii divine, ci pentru că nu are calitatea de realizabil, nici de posibil. Aşadar, tot ce implică contradicţie nu poate fi conţinut în omnipotenţa divină, deoarece nu are în sine raţiunea posibilităţii. Putem spune însă mai potrivit, că aceste lucruri nu pot să existe în Dumnezeu, care nu poate să le facă. — Şi acest lucru e contrar la ce zice îngerul: „La Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă". Ceea ce implică însă contradicţie, nici un cuvânt nu poate explica deoarece nici o minte nu poate înţelege¹⁰¹.

1. La prima obiecţie vom spune că Dumnezeu este numit omnipo­tent conform puterii sale active, nu conform puterii pasive, cum s-a spus. Prin urmare faptul de-a nu se putea mişca şi de-a suferi nu se opune omnipotenţei divine.

2. La a doua obiecţie vom spune că a păcătui înseamnă a se înde­părta de-o acţiune perfectă. Aşadar, a păcătui înseamnă a greşi într-o acţiune, fapt care se opune omnipotenţei. De aceea (putem afirma) că Dumnezeu nu poate păcătui, căci este omnipotent. Şi totuşi Filosoful spune (IV-Topica, 5): „Dumnezeu şi (omul) cel drept pot face lucruri rele". Dar acest fapt trebuie înţeles fie sub formă condiţională, cărei interpretări cele spuse mai înainte dovedesc a fi imposibilă, ca şi cum am spune — că Dumnezeu poate să facă lucruri rele, dacă ar voi. Nimic însă nu interzice ca o (propoziţie) condiţională să fie şi ade­vărată, ale cărei antecedente şi consecvente sunt imposibile. Precum, dacă am spune că un om este măgar, are patru picioare. Sau să se înţeleagă că Dumnezeu poate să facă orice, care acum să pară rele, care însă, dacă el face aşa, să fie bune. Sau să se vorbească conform părerii comune a Neamurilor, (care spun) că transformă în zei pe unii oameni, ca Iupiter, Mercur.

3. La a treia obiecţie vom spune că omnipotenţa lui Dumnezeu se exprimă la maximum prin a ierta şi a milui, deoarece prin aceste fapte Dumnezeu îşi exprimă maxima putere de-a ierta păcatele după voia sa. Aceasta este însă puterea celui căruia nimic superior nu-i restrânge puterea de-a ierta şi milui după voie¹⁰². — Acest lucru se face fie că Prin iertare şi milă a oamenilor îi conduce spre participarea la binele

THOMADEAQU1NO

DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXV, CAP. 4

397

infinit, care este ultimul efect al divinei virtuţi. — Sau că, după cum s-a spus, efectul divinei mizericordii este temelia tuturor operelor divine. Nimic însă nu e datorat unei persoane, decât ceea ce îi este dat ei de Dumnezeu în mod gratuit. Or tocmai în acest fapt se manifestă la maximum divina omnipotenţă, fiindcă ei îi aparţine prima stabilire a tuturor bunurilor.

4. La a patra obiecţie vom spune că posibilul absolut nu se spune în relaţie cu cauze superioare, nici cu cauze inferioare, ci prin sine însuşi. Deoarece posibilul, la o putere oarecare, este numit posibil cu referinţă la o cauză proximă. Urmează că cele ce-au apărut imediat sunt făcute de Dumnezeu singur, care a creat, a justificat; în acest fel se spune despre cele posibile în funcţie de cauze superioare. Cele însă care sunt născute prin cauze inferioare, se spune că sunt posibile în funcţie de cauze inferioare. Căci conform condiţiei unei cauze proxime, efectul poate fi sau contingent sau necesar, cum s-a spus. Cu privire însă la faptul că înţelepciunea lumii este considerată nebunie -sensul este că cele ce sunt imposibile naturii¹⁰³ se judecă a fi imposi­bile şi lui Dumnezeu. Şi aşa se face că omnipotenţa divină nu exclude imposibilitatea şi necesitatea din lucruri.

CAPITOLUL 4

DACA DUMNEZEU AR PUTEA FACE CA CELE FĂCUTE SĂ NU FI FOST

La al patrulea capitol procedăm aşa: 1. Pare că Dumnezeu ar putea să facă aşa ca cele ce s-au petrecut să nu fi fost. Ceea ce este imposibil prin sine, e cu atât mai imposibil decât ce este imposibil prin accident. Dar Dumnezeu poate face chiar cele ce sunt imposi­bile prin sine, adică să facă ca orbul să vadă, mortul să învie. Deci mult mai mari lucruri poate face Dumnezeu decât cele imposibile prin accident. Dar ca acelea care au fost să nu fi fost este imposibil prin accident. Căci este un fapt pur accidental; faptul că Socrate nu

fugea ar fi imposibil pentru faptul că acest lucru nu s-a întâmplat. Deci Dumnezeu poate să facă ceea ce mai înainte nu a fost.

2. De asemenea, orice Dumnezeu a putut să facă poate face oricând, căci puterea sa nu s-a micşorat. Dar Dumnezeu ar fi putut să facă aşa ca, mai înainte de-a fugi Socrate, el să nu Vi fugit. Deci, după ce (Socrate) a fugit, Dumnezeu poate face ca el să nu fi fugit.

3. Pe lângă aceasta, caritatea este o virtute mai mare ca virgini­tatea. Dar Dumnezeu poate să repare caritatea pierdută, deci şi virgini­tatea. Poate deci ca ceva care a fost corupt să nu fi fost corupt.

Dar este contrar ce spune Hieronymos (De Custodia Virginit., la Eustoch., ep. 22): „Cum Dumnezeu poate orice, nu poate însă ca să facă din ceva corupt ceva incorupt". Deci pentru acelaşi motiv nu poate face din ceva care a existat să nu fi existat.

Răspundem spunând că, precum s-a arătat, sub omnipotenţa lui Dumnezeu nu cade ceva care implică o contradicţie. Dar ca cele petre­cute să nu se fi petrecut, implică o contradicţie. Tot aşa este o con­tradicţie să spunem că Socrate stă, sau nu stă, înseamnă că el ar fi stat sau nu ar fi stat. A spune însă că el ar fi stat înseamnă a spune că el a stat mai înainte. Iar a spune că el n-ar fi stat ar însemna a spune că el n-a existat. Iar cele ce n-au existat nu sunt supuse puterii divine¹⁰⁴. Cam acest lucru spune Augustin (Contra Faustum, XXV], 5), când scrie: „Cel ce spune: dacă Dumnezeu este omnipotent ar face ca cele ce au fost făcute, nu au fost făcute", nu îşi dă seama că a spus: „Dacă Dumnezeu este omnipotent ar face ca acelea ce sunt adevărate, prin însuşi faptul că sunt adevărate sunt false". Şi Filosoful spune în Etica (VI, 2) că „doar de un singur lucru este privat Dumnezeu, să facă nefă­cute (ca şi cum nu ar fi fost făcute) cele ce-au fost făcute".

1. La prima obiecţie răspundem că este posibil ca cele ce au fost să nu fi fost imposibile prin accident, dacă luăm în considerare ceea ce a fost în trecut, precum fuga lui Socrate. Dacă totuşi luăm în con­siderare trecutul, ca trecut, a nu fi fost este imposibil nu numai prin sine, ci în mod absolut, implicând o contradicţie¹⁰⁵. Şi astfel este un lucru mult mai imposibil decât ca un mort să învie, care nu implică contradicţie; ceea ce se spune însă imposibil referitor la o putere oarecare precum una naturală. Asemenea imposibilităţi se supun însă Puterii divine¹⁰⁶.

398

THOMADEAQUINO

DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXV, CAP. 5

399

2. La a doua obiecţie vom spune că, precum Dumnezeu, în măsura în care ţine de perfecţiunea puterii divine, poate orice, dar sunt şi unele lucruri care nu sunt supuse puterii sale, deoarece le lipseşte calitatea de posibile. Astfel, dacă ne referim la imutabilitatea puterii divine, orice a putut (face), poate face. Totuşi unele lucruri, care odinioară au avut calitatea de posibile, pentru că au fost făcute, care însă acum sunt lip­site de această calitate — de posibile deoarece au fost deja făcute. în acest fel se poate spune că Dumnezeu nu le poate face, în sensul că ele nu pot fi făcute¹⁰⁷.

3. La a treia obiecţie vom spune că orice corupţie a minţii şi a corpului unei femei corupte, Dumnezeu poate să o înlăture; dar nu ar putea să facă aşa ca ea să nu fi fost coruptă. Tot aşa nu poate şterge de la un păcătos faptul că ar fi păcătuit şi că nu a pierdut cari­tatea lui.

CAPITOLUL 5

OARE DUMNEZEU AR PUTEA FACE CEEA CE EL NU FACE ?

La al cincilea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că Dumnezeu nu ar putea face decât cele ce face. Dumnezeu însă nu poate să facă cele ce el nu a prevăzut şi preordonat că trebuie să facă. Dar nici nu a prevăzut, nici n-a preordonat că trebuie să facă decât cele ce face.

2. De asemenea, Dumnezeu nu poate să facă decât cele ce trebuie şi ce este corect să se facă. Dar Dumnezeu nu trebuie să facă ce nu face. Deci Dumnezeu nu poate să facă decât ce face.

3. La fel, Dumnezeu nu poate să facă decât ce este bun şi se potriveşte cu lucrurile făcute. Iar lucrurilor făcute de Dumnezeu nu le este bun şi potrivit să fie altfel decât cum sunt făcute. Deci Dumnezeu nu poate face decât ce face.

Dar este contrar celor spuse în Evanghelia după Matei (XXVI, 53): „Oare nu aş putea să rog pe Tatăl meu, şi îmi va trimite

douăsprezece legiuni de îngeri ?" Dar nici el însuşi nu se ruga, nici Tatăl nu-i trimitea pentru a rezista iudeilor. Deci Dumnezeu nu poate să facă şi ce nu face.

Răspundem spunând că, privitor la acest lucru, a fost interpretat greşit de unii, în două feluri: unii au spus că Dumnezeu ar acţiona oare­cum dintr-o necesitate a naturii, precum că în acţiunile lucrurilor natu­rale ele nu pot să se petreacă altfel decât se petrec, în măsura în care, dintr-o sămânţă umană (nu poate rezulta) decât un om şi dintr-o sămânţă de măslină un măslin. Tot aşa dintr-o acţiune divină nu pot ieşi alte lucruri sau să se petreacă altfel, într-o altă ordine a lucrurilor, decât aşa cum este. — Dar, s-a arătat mai sus că Dumnezeu nu acţionează oarecum dintr-o necesitate naturală, ci fiindcă voinţa sa este cauza tuturor lucrurilor. Nici măcar însăşi voinţa sa nu este determinată în mod natural să facă aceste lucruri. Aşadar, în nici un fel acest curs al lucrurilor nu provine de la Dumnezeu în mod necesar, aşa cum nu pot proveni nici alte lucruri.

Alţii au spus că puterea divină este determinată spre acest curs al lucrurilor, din ordinea înţelepciunii şi justiţiei divine, fără de care Dumnezeu nu operează nimic. — Cum însă puterea lui Dumnezeu este însăşi esenţa sa, n-ar fi altceva decât înţelepciunea sa, ar fi deci potri­vit să se spună că nimic nu ar fi în puterea lui, care să nu fie în ordinea înţelepciunii divine, căci poate fi subînfeleasă în putere¹⁰⁸. Totuşi ordinea divinei înţelepciuni insuflată lucrurilor, în care constă sensul justiţiei, cum s-a spus, nu egalează divina înţelepciune şi deci înţelep­ciunea divină nu poate fi limitată la această ordine. Este deci clar că tot sensul ordinii, pe care înţeleptul o impune lucrurilor făcute de el este în funcţie de scop. Când însă scopul este proporţional lucrurilor făcute cu un scop, înţelepciunea celui ce acţionează este limitată la o ordine determinată. Dar divina bunătate este un scop care depăşeşte dispro­porţionat lucrurile create. De aici faptul că divina înţelepciune nu este determinată spre o certă regulă a lucrurilor, încât să nu poată da alt curs lucrurilor, prin ea însăşi. Se poate spune deci, pur şi simplu, că Dumnezeu poate face şi alte lucruri decât cele pe care le face.

1. La prima obiecţie vom spune că, în noi oamenii, în care puterea Şi esenţa sunt altceva decât voinţa şi inteligenţa, ca atare intelectul e altceva decât înţelepciunea şi voinţa altceva decât justiţia. Se poate deci să fie ceva în putere, care să nu fie în voinţă justă, sau în intelect

400

THOMA DE AQUINO

DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXV, CAP. 6

401

să nu fie înţelepciune. Dar la Dumnezeu sunt identice puterea şi voinţa şi intelectul şi înţelepciunea şi justiţia. Deci nimic nu poate fi în pute­rea divină, care să nu poată fi în voinţa lui justă, sau în intelectul lui fără înţelepciune. Totuşi, deoarece voinţa nu e determinată de necesi­tatea spre ceva sau altceva, decât poate printr-o supoziţie, cum s-a spus, nici înţelepciunea şi justiţia la Dumnezeu nu sunt determinate spre o anumită ordine, cum s-a spus. Nimic nu interzice realizarea a ceva în puterea lui, care să nu-1 vrea şi care nu este conţinut în ordinea în care el stabileşte lucrurile. De altă parte, noţiunea de putere este înţeleasă de noi ca ceva executiv, voinţa însă ca factor de poruncă, iar intelectul şi înţelepciunea ca factor director. De aceea ce se atribuie puterii astfel considerate, se spune că Dumnezeu poate, conform unei puteri absolute. în felul acesta constă tot ce constituie raţiunea de con­servare a fiinţei, cum s-a spus. Când însă se consideră puterii divine însuşirile de-a executa porunca voinţei juste, se referă poate la puterea ordonată (obişnuită). în acest sens se spune că Dumnezeu poate face orice, ynn puterea absolută, un lucru pe care nu 1-a prevăzut şi nu 1-a preordonat să fie făcut.. Totuşi nu poate exista altceva, pe care el să nu-1 fi prevăzut şi preordonat să fie făcut, deoarece însăşi facerea este supusă preordonării predestinaţiei, în însăşi puterea care îi e naturală. La fel, Dumnezeu face orice deoarece vrea, nu însă pentru că poate, ci pentru că vrea şi pentru că aşa este el în natura sa.

2. La a doua obiecţie vom spune că Dumnezeu nu datorează nimic nimănui, decât lui însuşi. Deci, când spunem că Dumnezeu nu poate face decât ce trebuie nu înseamnă altceva decât că Dumnezeu nu poate face decât ce i se pare lui că e potrivit şi just¹⁰⁹. Dar acest lucru poate fi înţeles în dublu sens: într-un sens, dacă prin acel lucru care-1 numim convenabil şi just înţelegem în primul rând să-1 legăm de acest cuvânt putere, într-un sens restrâns la starea celor prezente, referindu-se astfel la putere. în felul acesta este fals să se spună că „Dumnezeu nu poate să facă decât ce este convenabil şi just". Dacă însă mai întâi îl con­fruntăm cu verbul a putea, care are în sine forţa de-a se amplifica, şi după aceea cu verbul a fi va rezulta un fel de prezent confuz. în felul acesta propoziţia va fi adevărată: „Dumnezeu nu poate face decât ceea ce face, dacă face ar fi convenabil şi just"¹¹⁰.

3. La a treia obiecţie vom spune că este posibil ca acest curs a' lucrurilor să fie determinat pentru acele lucruri ce există, totuşi nu

numai la acest curs este limitată divina înţelepciune şi putere Aşadar este posibil ca acestor lucruri, care acum există, nici un alt curs n-ar fi bun şi convenabil; totuşi Dumnezeu ar putea face alte lucruri şi să le impună altă ordine¹¹¹.

CAPITOLUL 6

OARE DUMNEZEU AR PUTEA FACE LUCRURI MAI BINE DECÂT CELE CE FACE ?

La al şaselea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că Dumnezeu n-ar putea face lucruri mai bine decât cele ce face. Orice face însă Dumnezeu, face cu maxima putere şi maximă înţelepciune. Dar cu cât face ceva mai bun, cu atât îl face cu mai multă putere şi înţelepciune. Deci Dumnezeu nu poate face ceva mai bun decât face.

2. De asemenea, Augustin (Contra Maximinum, 11, 8) argu­mentează aşa: „Dacă Dumnezeu n-ar fi voit să se nască Fiul său egal cu sine, cum ar fi putut fi, a fost invidios." Din aceleaşi motive, dacă ar fi putut face lucruri mai bune decât a făcut, a fost invidios. Dar invidia este cu totul exclusă din Dumnezeu. Deci Dumnezeu a făcut totul în mod optim. Nu trebuie deci să se spună că Dumnezeu poate face ceva mai bun decât ce face.

3. De asemenea, ceea ce este maxim sau straşnic de bun nu poate fi mai bun. Căci faţă de maximum nimic nu e mai mare. Dar, cum spune Augustin în Ehchiridion (cap. 10), „fiecare în parte din lucrurile făcute de Dumnezeu sunt bune, iar toate împreună sunt foarte bune; căci în toate constă admirabila frumuseţe a Universului." Deci binele Universului nu poate fi făcut mai bun de Dumnezeu.

4. La fel, Omul Hristos este plin de graţie şi adevăr şi are Sf. Spirit ^c« peste măsură, aşa încât nu poate fi mai bun. Dar se spune că beati­tudinea, chiar cea creată, este supremul bine şi nu poate fi mai bine; dar

402

THOMADEAQUINO

Fericita Fecioară Măria este deasupra tuturor corurilor îngerilor înălţată, aşa cum nu poate fi ceva mai bun. Deci Dumnezeu a făcut toate şi poate face şi lucruri mai bune.

Dar este contrar ce se spune la Epistola către Efeseni (III, 20), că Dumnezeu „este puternic, în stare să facă toate mai din belşug decât dorim sau înţelegem noi".

Răspundem spunând că bunătatea oricărui lucru este dublă: una că ea este esenţa lucrului, cum a fi raţional este în esenţa omului. Şi relativ la acest bine Dumnezeu nu poate face un lucru mai bun decât este. Aşa cum nu poate face numărul patru mai mare, căci de-ar fi mai mare deja nu ar mai fi patru, ci alt număr. Dacă însă are loc o adăugire substanţială la definiţii, precum adunarea unităţilor la numere, cum spune Filosoful în Metaph. (VIII, 3). O altă bunătate a lucrului este cea în afara esenţei lucrului; precum binele omului este să fie virtuos şi înţelept. Şi referitor la acest bine, Dumnezeu poate face mai bune lucrurile pe care le-a făcut. în mod absolut vorbind, orice lucru făcut de el poate face un alt lucru mai bun¹¹².

1. La prima obiecţie spunem că, atunci când se spune că Dumnezeu poate face altceva mai bun decât face, dacă expresia melius (mai bun), e considerată un substantiv, e adevărat; dar ce lucru poate face altul mai bun (ca el). Acelaşi poate într-adevăr să facă unul mai bun, într-un fel şi în alt fel, cum s-a spus. Dacă melius e luat însă ca adverb, este important modul din partea celui ce face: de exemplu, Dumnezeu nu poate face ceva mai bun decât îl face. Căci el nu poate face nimic decât din înţelepciune şi bunătate¹¹³. Dacă însă se referă la lucrul făcut, atun­ci poate să facă ceva mai bun, deoarece poate da lucrurilor făcute de el un fel mai bun de-a fi referitor la (însuşiri) accidentale; nu e permis însă la cele esenţiale.

2. La a doua obiecţie spunem că stă în raţiunea fiului de-a egala pe tatăl său, când va fi ajuns la maturitate. Nu stă însă în raţiunea unei creaturi oarecare să fie mai bună decât a fost făcută de Dumnezeu. Căci nu există aceeaşi motivaţie.

I.Laa treia obiecţie spunem că Universul, având în vedere aceste lucruri, nu poate fi mai bun, din cauza zecilor de ordine în aceste lucruri atribuite lui Dumnezeu, în care constă binele Universului-Dintre acestea, dacă unul ar fi mai bun ca altul, ar strica proporţia ordinului, după cum la o chitară, dacă o coardă este întinsă mai mult

DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXV, CAP. 6

403

decât e necesar ar compromite melodia. Dumnezeu ar putea totuşi face şi alte lucruri, sau să adauge la cele deja făcute şi astfel Universul ar fi mai bun¹¹⁴.

4. La a patra obiecţie vom spune că umanitatea lui Hristos, prin faptul că este unit cu Dumnezeu şi beatitudinea creată, prin faptul că el este o bucurie a lui Dumnezeu şi Fericita Fecioară pentru că este Maica lui Dumnezeu, au un fel de demnitate infinită şi un bine infinit, care e Dumnezeu. Şi sub acest raport nu poate exista nimic mai bun decât este Dumnezeu¹¹⁵.

DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXVI, CAP. 2

405

QUAESTIO XXVI

DESPRE BEATITUDINEA DIVINĂ™

Ultima însă, după discutarea celor ce ţin de unitatea esenţei divine, trebuie să discutăm despre divina beatitudine.

Şi cu privire la această problemă sunt de cercetat patru aspecte: 1. Dacă beatitudinea i se potriveşte lui Dumnezeu. — 2. Sub ce raport Dumnezeu este numit fericit, oare ca un act de inteligenţă? — 3. Dacă beatitudinea divină conţine fericirea esenţială a fiecărui om fericit. — 4. Dacă în beatitudinea divină este inclusă toată feri­cirea.

CAPITOLUL 1 BEATITUDINEA CONVINE OARE LUI DUMNEZEU ?

La primul capitol procedăm aşa: 1. Se pare că beatitudinea nu se potriveşte lui Dumnezeu. Beatitudinea însă, după Boetius (De consol-, III, 2) este: „starea celor buni e o comuniune perfectă". Dar comuni­unea celor buni nu poate avea loc în Dumnezeu nici în vreo altă com­punere. Deci Dumnezeu nu este fericit.

2. De asemenea, beatitudinea, sau fericirea, este „premiul virtuţii' după Filosof în Etica (1, 9). Dar lui Dumnezeu nu i se potriveşte nici un premiu şi nici un merit. Deci nici beatitudine.

Dar este contrar ce spune Apostolul Pavel în Epistola I -Timotei (VI, 15): „Pe care o va arăta, la vremea sa, Dumnezeu cel fericit şi sin­gur atotputernic, regele regilor şi Domnul Domnilor'*.

Răspundem spunând că beatitudinea supremă i se potriveşte lui Dumnezeu. Insă nimic altceva nu se înţelege sub numele de beati­tudine decât binele făcut, al creaturii inteligente, căreia îi este de ajuns să cunoască binele pe care îl are¹¹⁷ şi căreia i se potriveşte lot ce i se întâmplă, ori bine ori rău¹¹⁸, care este stăpână pe acţiunile sale¹¹⁹. Oricare din aceste lucruri se potrivesc perfect lui Dumnezeu, adică a fi perfect şi inteligent. Deci beatitudinea maximă se potriveşte cu Dumnezeu.

1. La prima obiecţie răspundem spunând că, în Dumnezeu comuniunea celor buni nu e prin compoziţie, ci prin simplitate per­fectă. Căci cele ce în creaturi sunt multiple, în Dumnezeu preexistă în mod simplu şi unitar, cum s-a spus.

2. La a doua obiecţie spunem că a fi premiul virtuţii se poate acorda cu beatitudinea şi cu fericirea, întrucât prin acest fapt se poate câştiga beatitudinea. După cum a fi, a exista este un termen pentru o generaţie existentă, se acordă cu fiinţă întrucât a trecut din stare de potenţialitate în cea de acţiune. Aşadar Dumnezeu are existenţă, deşi nu a fost născut (generetur); tot aşa are beatitudine, deşi nu are nevoie de nici un merit.

CAPITOLUL 2