Dic?ionar de Geografie


Vest. V. Apus. Vezuvian



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə120/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   116   117   118   119   120   121   122   123   124

Vest. V. Apus.

Vezuvian. (de la numele vulcanului Vezuviu-Italia, unde a fost descoperit). Silicat natural de aluminiu, calciu, magneziu şi fier (care conţine uneori până la 1,5% Li2O, până la 4,3% Cr2O3, până la 4,7% TiO2, până la 9,2% BeO etc.), întâlnit ca mineral metasomatic de contact eruptiv (în corneene), format pe seama calcarelor sau a dolomitelor sau, mai rar, în rocile metamorfice (ex.: gnaisuri, serpentinite, şisturi cloritoase etc.), format sub acţiunea componenţilor volatili asupra unor minerale primare bogate în calciu (ex.: diopsid, hornblendă, feldspaţi bazici etc.). Culoarea este galbenă, cenuşie, verde (la vezuvianul cromifer), brună (cu diferite nuanţe), uneori neagră, mai rar albastră deschisă, roşie sau roză. Are luciu sticlos sau gras. Unele cristale frumoase sunt utilizate ca pietre semipreţioase. Se cunoaşte în calcarele cristaline de pe Monte-Somma (Vezuviu), în Rusia (în Munţii Ural), în Elveţia, Canada, Austria (în Tirol), S.U.A. (în California) etc. În ţara noastră se găseşte în Munţii Lotrului (la Urdele), în skarnele de la Moldova Nouă şi Ocna de Fier (Banat), la Băiţa Bihorului şi Măgura Vaţei etc. Sin. Viluit.

Vezuvit. V. sub Basanit.

Vifor. V. Viscol.

Viitură. Creştere bruscă şi puternică a nivelului unei ape curgătoare. Se mai numeşte şi umflarea apelor. De obicei, la viitură apele ies din albia minoră şi se revarsă în luncă; se numesc viituri de inundaţie, deoarece pot exista şi viituri mici, care nu ies din albie. Când viiturile au o singură cauză principală se numesc viituri simple şi pot fi cauzate de: ruperea unui baraj natural (un zăpor sau un baraj de alunecare), de o aversă, de topirea zăpezii. Viiturile complexe au mai multe cauze care se interferează peste un acelaşi bazin şi sunt specifice mai ales fluviilor, care se extind pe regiuni geografice diverse. Masa de apă ce umflă brusc râul şi se deplasează spre aval se numeşte şi undă de viitură, iar partea sa cea mai înaltă, creasta sau vârful viiturii. După mărimea şi frecvenţa lor se deosebesc: viituri anuale (obişnuite), viituri decenale (mai mari), viituri excepţionale (la 100-1 000 de ani odată, numite şi catastrofale, deoarece au o putere deosebită şi produc pagube enorme). Lacurile de retenţie şi barajele amortizează viitura, retezându-i creasta, făcând apa să se scurgă laminar etc.

Vijelie. Fenomen meteorologic complex, constând din variaţia bruscă a direcţiei şi vitezei vântului, însoţită de creşterea rapidă a presiunii şi umezelii relative, de scăderea bruscă a temperaturii, de averse de precipitaţii cărora li se asociază uneori orajele. Vijelia este un fenomen specific fronturilor reci de ordinul II; furtună.

Villafranchian. (de la numele localităţii Villafranca-Italia). Nume dat de Pareto, în 1865, formaţiunilor fluvio-lacustre care se intercalau între Pliocen şi postpliocen (Cuaternarul de mai târziu, admis la primul congres geologic, Londra, 1888), şi care ar echivala cu astianul marin. Poziţia sa a oscilat, fiind socotit când Romanian mediu şi superior, când Cuaternar inferior. În 1909, Depéret propune două epoci pentru Pliocenul superior: Villafranchian (caracterizat prin asocierea ultimilor mastodonţi cu numeroase specii venite din Asia în Europa centrală, între care Equs şi Bos) şi Saint-Prestien (când dispar mastodonţii). În 1911, Haug la plasează pe ambele în Cuaternar, fapt admis şi de congresul geologic din 1948, de la Londra (pe motiv că Australopitecus aparţine acestei epoci), care îl paralelizează cu calabrianul marin. Sub aspect climatic se caracterizează prin deteriorarea generală a climatului anterior, având cel puţin trei-patru fluctuaţii temperate calde şi temperate reci (de ex., pentru tot Pleistocenul inferior, inclusiv Saint-Prestien, unele foraje din Câmpia Panonică au indicat, în general, un climat temperat cald, dar cu opt perioade: patru calde şi umede, una temperat umedă, două temperat uscate, una rece şi umedă). În România Villafranchianul este reprezentat prin Pietrişurile de Cândeşti (pietrişuri, nisipuri, argile, marne, cu structură încrucişată) şi argilele roşii din Dobrogea. Acum s-au format cele mai extinse piemonturi din România. După villafranchian au avut loc cutările Valahice. Unii autori îl echivalează cu presupusa glaciaţiune Donau. V. şi sub Levantin.

Viluit. (de la numele râului Viliui din Iakuţia-Siberia, unde a fost descoperit, în 1790, de E. Lascam, înainte de descoperirea vezuvianului). Sin. Vezuvian (v.).

Vindobonian. (de la Vindobona, numele latinesc al oraşului Viena). Miocenul (v.) mediu, dezvoltat tipic în Bazinul Vienei, care cuprinde Helveţianul (v.) şi Tortonianul (v.). Sin. Al doilea etaj mediteranian.

Vire. Provincialism francez pentru un umăr sau terasă îngustă (poliţă sau brână) pe un perete vertical, uneori cu grohotiş.

Virga (vir). Franjuri de precipitaţii verticale sau oblice ce se desprind vara de sub baza norilor Altocumulus, Nimbostratus, Stratocumulus sau Cumulonimbus, fără a ajunge însă la suprafaţa Pământului. În căderea lor, picăturile de ploaie pătrunzând în pături de aer uscat şi cald se evaporă treptat până la jumătatea distanţei dintre baza norului şi suprafaţa terestră.

Virgaţie. Evantaie de culmi muntoase care se desprind dintr-un nod orografic şi care închid între ele depresiuni sau văi largi.

Viridin. (lat. viridis-verde). Varietate de andaluzit (v.) care conţine o cantitate mai mare de Mn2O3 şi Fe2O3.

Viroagă. Vale de dimensiuni reduse, care în mod obişnuit poate avea 5-10-20 chiar 30 m adâncime şi 50-200 m lăţime. Este creată în mod obişnuit de torenţi (sau de părţile superioare ale torentului). Ea se caracterizează prin forme mai complexe decât vâlceaua (v.). Versanţii se diferenţiază atât ca înclinare, cât şi ca formă, schiţându-se întârzieri de pantă, în raport de rezistenţa stratelor şi de cuvertura subţire de depozite deluviale. Pe fundul viroagei se deosebeşte clar o luncă pe care însă nu se întâlneşte apă decât la viituri.

Viscol. Fenomen hidrometeorologic constând din spulberarea zăpezii de către vânt, astfel încât vizibilitatea scade extrem de mult, iar aprecierea privind căderea concomitentă a zăpezii este imposibilă. În situaţiile când se poate stabili căderea concomitentă a zăpezii poartă numele de viscol cu ninsoare. Sin. Vifor.

Visean. (de la numele localităţii Visé-Belgia, unde este tipic dezvoltat). Subetajul superior al Dinanţianului (v.), caracterizat printr-o serie de brahiopode (ex.: Productus laevis, P. giganteus, P. cora, P. semireticularis), tetracoralieri (ex.: Syringothyris, Seminula, Dibunophyllum), amonoidee (ex.: Beyrichoceras, Glyphioceras) etc. În ţara noastră formaţiunile de vârstă viseană (calcare cu foraminifere) sun cunoscute numai în fundamentul Câmpiei Române (la Cetate, Călăraşi).

Vistula, glaciaţia (glaciaţiunea). (de la numele fluviului Vistula-Polonia). Ultima glaciaţie pleistocenă care a avut loc în nordul Europei (v. şi sub Cuaternar). Mai poartă denumirea şi de Vistula-Valdaj. În glaciaţiunea alpină corespunde Würmului.

Viteza vântului. Distanţă parcursă de aerul aflat în mişcare, raportată la unitatea de timp. Se exprimă în m/s, km/h, mile/h etc.

Vitren. Constituent macroscopic al cărbunilor minerali (în special cărbunii bruni superiori şi huile), format din benzi de vitrit (v.) a căror grosime este mai mare decât 0,5 mm. Este străbătut în general de o reţea de fisuri mai mult sau mai puţin perpendiculare pe stratificaţie, care-l fac să se spargă în bucăţi aproximativ cubice, cu feţe concoidale.

Vitrinit. V. sub Vitrit.

Vitrit. Constituent microlitotipic al cărbunilor humici, format în proporţie de cel puţin 95% din vitrinit (amestec maceral de telinit şi colinit sau alcătuit numai din unul din aceşti constituenţi). Se prezintă sub forma unor benzi de culoare neagră şi cu luciu strălucitor, cu grosimea de cel puţin 30 . Este compact, are densitatea 1,3-1,7, microduritatea 30-100 daN/mm2 (este minimă pentru cărbunii cu 89% C) şi prin ardere produce puţină cenuşă. Se oxidează uşor, din care cauză are tendinţa de fisurare, şi se inflamează uşor. Dă un cocs aglomerat, în special când conţine 18% materii volatile, capacitatea de cocsificare a vitritului dispărând în parte la cărbunii superiori (ex., la antracit). Prezenţa vitritului în cărbuni, dă praf mult la exploatare.

Vitrofir. (lat. vitrum-sticlă). Fiecare dintre rocile magmatice efuzive cu structură hialină (sticloasă) (ex.: pechstein, obsidian).

Vivianit. Fosfat de fier hidratat, care se formează ca mineral secundar în unele procese exogene, în medii reducătoare. În întâlneşte în unele zăcăminte sedimentare de fier, bogate în fosfor, în solurile mlăştinoase ale turbăriilor (sub formă de concreţiuni cu aspect pământos). Proaspăt, prezintă culori deschise, fiind chiar incolor, transparent, dar prin oxidare parţială în aer devine cenuşiu-albăstrui, cenuşiu-verzui, albastru închis până la negru-albăstrui. Are luciu sticlos sau sidefos. Când se află în cantităţi mai mari se foloseşte ca vopsea albastră ieftină. Se află în Rusia (Peninsula Taman, în regiunea Moscova), în Ucraina (în Peninsula Kerci) etc.

Viviparus. Gasteropod de apă dulce caracteristic Pliocenului regiunilor subcarpatice din ţara noastră şi cunoscut prin speciile: Viviparus rumanus (Dacianul de la Beceni-jud. Buzău), V. bifarcinatus (Dacianul superior şi Levantinul inferior din regiunile petrolifere), V. dezmanianus (Levantinul inferior din jud. Prahova).

Vizibilitate. Distanţa maximă până la care poate fi văzut şi identificat cu uşurinţă un obiect cu caracteristici definite. Vizibilitatea de zi şi de noapte depind de constrastul fondului, de dimensiunile, culoarea, forma şi strălucirea obiectului, de transparenţa atmosferei, de pragul sensibilităţii de contrast al ochiului observatorului, iar vizibilitatea geografică depinde de curbura Pământului, de refracţia atmosferică, de înălţimea punctului de observaţie şi de prezenţa sau absenţa obstacolelor şi obiectelor etc. În mod convenţional, distanţa de vizibilitate se apreciază conform următoarei scări internaţionale: gradul de vizibilitate: zero (0); distanţa: 0-50 m; calitatea vizibilităţii: vizibilitate foarte rea, ce corespunde unei vremi cu ceaţă sau ninsoare foarte densă; 1: 50-200 m; 2: 200-500 m; 3: 500-1 000 m (vizibilitate redusă ce corespunde unei vremi cu ninsoare normală, ploaie foarte deasă sau pâclă normală); 4: 1-2 km (la fel ca la gradul 3); 5: 2-4 km şi 6: 4-10 km (vizibilitate moderată, ce corespunde unei vremi cu ninsori foarte rare, unei ploi normale, unei pâcle subţiri); grad 7 (10-20 km): vizibilitate bună; 8 (20-50 km) ce înseamnă vizibilitate foarte bună, ce corespunde unei atmosfere clare; grad 9 (peste 50 km): vizibilitate excepţională. Pentru caracterizarea vizibilităţii, OMM a introdus în 1957 noţiunea de stare optică meteorologică, definită ca: drumul pe care trebuie să-l parcurgă, prin atmosferă, un fascicul de raze luminoase paralele, produs de o lampă incandescentă cu temperatura de 2 700oK, pentru ca intensitatea fluxului luminos să fie redusă la 1/500 din valoarea sa iniţială. Pentru măsurarea vizibilităţii noaptea se utilizează vizibilimetre, alcătuite dintr-un proiector al cărui fascicul luminos excită o celulă fotoelectrică aşezată în focarul unei oglinzi la distanţa de 3-4 km de proiector; curentul electric dat de celula fotoelectrică este amplificat şi transmis unui microampermetru al cărui ac indicator se deplasează pe scara care exprimă direct mărimea vizibilităţii.

Vizieră. Firidă îngustă, curbată ca o vitieră, ce se formează, prin dizolvare în calcare, pe faleză, în zona intertropicală, mai sus de nivelul înalt al mării.

Vlei. Mlaştini ierboase (în Africa de Sud).

Vocluzian, izvor. V. Izvor.

Volbură. Formă de zăcământ caracteristică corpurilor filoniene hidrotermale, care rezultă prin mineralizarea unei reţele neregulate, dar dese, de fisuri. Se cunosc volburi reticulare: la Deva (jud. Hunedoara), în Munţii Metaliferi (la Roşia Montană, Baia de Arieş) etc. Sin. Stockwerk.

Volgian. Etaj al Jurasicului superior (Malm), corespondentul pentru Europa de Est al Portlandianului (v.).

Volhinian. (de la Volhynia, numele unei gubernii vechi ruseşti, din actuala Ucraina). Sarmaţianul (v.) inferior din Podişul Moldovei, caracterizat prin anumite specii de lamelibranhiate (Cardium vindobonense, C. gracile etc.; Mactra eichwaldi, Ervillia podolica, Tapes), gasteropode (Potamides disjunctus, P. mitralis, P. bicostatus etc.). Formaţiuni ale Volhinianului apar şi în sudul Dobrogei, în zona precarpatică, în Depresiunea getică, în Depresiunea Transilvaniei şi în multe bazine intramontane.

Voltzia. Plantă lemnoasă fosilă din ordinul Coniferales. A apărut în Permian şi se întâlneşte până în Triasic. Specia Voltzia heterophylla este cunoscută şi în ţara noastră din formaţiunile triasice de la Tulcea.

Vorland. (germ. vor-înainte, Land-regiune). Parte structurală a scoarţei terestre, cu aspect de podiş sau de câmpie, care se află în faţa unei regiuni de orogen (lanţ muntos sau regiune cutată). Cutele sunt totdeauna răsturnate în direcţia vorlandului, indicând prin aceasta direcţia, dinspre hinterland (v.), de unde a venit împingerea, în momentul când geosinclinalul care a generat regiunea muntoasă sau cutată a intrat în orogeneză (ex.: regiunea Platformei Moldoveneşti şi a Platformei Moesice, care înconjoară la exterior lanţul muntos al Carpaţilor).

Vorobievit. V. sub Beril.

Vraconian. Subetaj al Albianului (v.), care marchează, de fapt, trecerea de la acest etaj la Cenomanian (v.). Este caracterizat prin prezenţa amonoideului Mortoniceras inflatum.

Vreme. Stare a atmosferei la un moment dat şi într-un loc determinat, caracterizată prin totalitatea valorilor elementelor meteorologice (temperatură, precipitaţii, presiune şi umiditate atmosferică, vânt, nebulozitate etc.). Vremea este determinată de radiaţia solară, de circulaţia maselor de aer, de latitudine şi altitudine, de anotimpuri etc. Se vorbeşte în mod curent de vreme caldă sau rece, vreme uscată sau umedă, vreme însorită (frumoasă) sau înnorată etc. Vremea constituie ansamblul valorilor tuturor elementelor meteorologice la un moment dat sau variaţia acestora într-un interval oarecare.

Vrulja. Termen sârbo-croat pentru resurgenţă submarină pe coasta Dalmaţiei, cu debit bogat încât dă la suprafaţa mării un fel de clocotire a apelor. Sin. Moara dracului, sau Mori de mare.

Vulcan. (de la Vulcanus, zeul focului la romani; denumirea a fost dată în 1650 de B. Varenius). Relief mai mult sau mai puţin muntos al suprafeţei Pământului, având de obicei forma de con, bombat, rezultat din acumularea produselor endogene care ies din adâncime (lave, cenuşi, bombe etc.), şi prin deschiderea căruia se manifestă erupţii vulcanice (v. sub Vulcanism). Un vulcan este constituit, în ansamblu, dintr-un aparat vulcanic (v.), format din coşul vulcanic, conul vulcanic (v.) sau muntele vulcanic şi craterul (v.). Se deosebesc: vulcani activi, care erup şi astăzi sau au erupt în cursul epocilor istorice, astfel că prin urmele lor vizibile au păstrat (în amintirea localnicilor sau în scris), dovada activităţii lor; vulcani stinşi, care şi-au desfăşurat activitatea într-un trecut mai îndepărtat, nefiind semnalaţi în istoria societăţii umane, existenţa lor fiind indicată numai de relieful caracteristic păstrat încă şi de unele manifestări postvulcanice (emanaţii gazoase, izvoare minerale); vulcani vechi, a căror activitate a avut loc în perioade geologice trecute, cu multe milenii în urmă, al căror aparat vulcanic a fost total sau parţial distrus şi pentru care nu mai există condiţii geologice pentru reintrarea lor în activitate. Vulcanii stinşi pot reveni din starea lor de repaus ("de adormire") în stare de activitate, oferind surprize extrem de periculoase regiunilor respective (ex.: erupţia din 1902 a vulcanului Montagne Pelée din Insula Martinica). După forma şi natura elementelor componente există mai multe tipuri de vulcani: a) strato-vulcan sau strombolian (compus din alternanţe de lave şi proiecţii vulcanice; uneori este numit şi vezuvian); b) vulcanian (un con simplu de scorii, cu lavă vâscoasă, cu dopuri şi explozii, dar nu aşa puternice ca la cel pelean şi fără nor de gaze); c) pelean sau cumulo-vulcan (nu are crater, are formă de dom sau de cupolă, uneori un dop înalt); d) tipul Bandai-San (un con din materiale piroclastice, sau con de sfărâmături format prin explozia puternică a unui dop de lavă acidă care a pulverizat total un con vechi; ex.: Krakatau din Jawa); e) ecosez (un stratovulcan scufundat în partea centrală datorită unei subsidenţe locale, stratele de lavă înclină de la exterior spre centru, iar în exterior se realizează cueste); f) vulcani gazoşi (care produc cratere prin explozii, dar fără veniri de lave sau piroclastite; se mai numesc maare; g) tipul hawaian numit şi vulcan soclu sau vulcan scut, sau platou vulcanic (conuri cu diametru de zeci de km şi cu pantă foarte mică, formate din suprapunerea unor întinse pânze de lavă fluidă); h) tipul islandez (erupţii de lavă fluidă pe crăpături lineare, ce se extind unilateral pe câţiva kilometri); i) vulcan compus (format din mai multe conuri şi cratere). Răspândirea vulcanilor pe glob este în strânsă legătură cu principalele linii de dislocare (în lungul limitelor plăcilor şi microplăcilor tectonice) care au favorizat accesul magmei spre suprafaţă. Aproape 78% din numărul vulcanilor cunoscuţi sunt grupaţi în spaţiul Oceanului Pacific, respectiv în insulele acestuia şi în jurul lui (Cercul de foc al Pacificului), pe ţărmurile Americii şi ale Asiei, iar restul de 22% sunt răspândiţi în Oceanul Atlantic, în Marea Mediterană, în Oceanul Indian etc. În cadrul acestei grupări, A. Rittmann, P. Niggli şi I. Atanasiu deosebesc, pe suprafaţa terestră, opt provincii (regiuni) vulcanice: provincia intrapacifică, cu vulcanii din insulele Oceanului Pacific (Hawaii, Samoa, Tonga, Tahiti, Kermadec, Marchize etc.) şi numeroşi vulcani submarini, cu lave bazaltice şi parţial (2%) trahitice, cu mare conţinut de MgO2 (21-22%), cunoscute sub numele de oceanite; provincia circumpacifică, cea mai bogată în vulcani activi, cu lave andezitice, dacitice şi riolitice (lave pacifice), compusă din două zone distincte: zona asiatică, cu vulcanii din: peninsula Kamceatka (ex.: Kliucevskaia, Uniskaia Sopka, Krevakaia Sopka etc.), insulele Kurile (ex. Alaid), insulele japoneze (ex.: Jeso, Nipon, Fuji Yama, Asama Yama, Rihu-Kin, Aso etc.), Taiwan (ex.: Lieuhuang-Schan, Tschy-Kang etc.), arhipelagul malayez (ex.: Taal, Mayon etc.), arhipelagul Filipinelor (ex.: Cominguin, Macaturin, Ternate etc.), Indonezia (ex.: Krakatua, Merapi, Smeroe, Papadaian etc.), continuându-se cu vulcanii din insula Flores, Marea Banda, arhipelagul Moluce, Noua Guinee, Noile Hebride, Noua Zeelandă etc., şi zona americană, cu vulcanii din: insulele Aleutine (ex.: Progrummol etc.), peninsula Alaska (ex.: Katmai, Wrangell etc.), Munţii Stâncoşi din S.U.A. (ex.: Rainier, Hood, manifestările geyseriene din Parcul Naţional Yellowstone etc.), Mexic (ex.: Paricutin, Pic de Orizaba, Popocatépetl etc.), insula Martinica (ex.: Montagne Pelée etc.) şi cei din Anzii Cordilieri (ex.: Purace şi Tolima, în Columbia; Cotopaxi şi Chimborazo în Ecuador; Misti în Peru; Maipo, Lullaillaco etc. în Chile), care se continuă până în Ţara de Foc, iar prin insulele Georgia de Sud şi Sandwich, până în Antarctica (ex. Erebus); provincia arctică (Thule), cu vulcanii situaţi la limita dintre Oceanul Atlantic şi Oceanul Arctic, cu erupţii de lave bazaltice revărsate pe suprafeţe imense (platouri de bazalte) (ex.: Hekla, Katla, Skjalbreit etc., din Islanda; Beerenberg, Esk etc., din insula Jan Mayen; vulcanii din insula Franz Iosef, Groenlanda etc.); provincia atlantică, cu vulcani submarini eşalonaţi în lungul dorsalei atlantice, în insulele vulcanice Azore, Ascension, Sf. Elena, Tristan da Cunha etc., cu lave bazaltice cu diferenţieri alcaline; provincia vest-europeană cuprinde vulcani cu lave alcali-potasice situaţi într-o regiune de fracturi orientate în direcţia NV-SE, începând din insulele Madeira, Canare, Capul Verde etc., din nord-vestul ţărmului Africii şi trecând prin sud-estul Spaniei (între Olot şi Sierra de Gata) până în valea Ronului şi valea Rinului (ex.: vulcanii din regiunea Dome şi Mont Doré din Masivul Central Francez, activi în Miocen, Pliocen şi Cuaternarul inferior; vulcanii de tip maar din regiunea Eifel din vestul Germaniei; etc.); provincia est-africană, cu o serie de vulcani cu lave predominant bazaltice înşiraţi în lungul marilor linii de fractură care mărginesc fosa din Africa Răsăriteană (cea mai mare zonă de scufundare continentală cunoscută) pe o distanţă de circa 5 000 km, începând de la Lacul Malawi, peste Marea Roşie, până în valea Iordanului (ex.: Kenya, Kilimandjaro, Ngoro-Ngoro, Oldoinio, Luyai etc.), ca şi vulcanii din insulele Comore, Madagascar etc.; provincia mediteraneană, cu vulcanii din Italia şi insulele italice, cu lave alcali-potasice (ex.: Vezuviu, Etna, Stromboli, Volcano etc.) şi provincia pontică, cu vulcani tineri, stinşi, nici unul în activitate, cu lave alcali-calcice, situaţi în regiunile estice ale orogenezei alpine (ex.: în Carpaţi, Caucaz, Armenia, Turcia, insulele Mării Egee etc.). V. şi Vulcanism.

Vulcan noroios. Erupţie de noroi, mai lentă sau mai bruscă, însoţită de emanaţii de gaze, care are loc în unele regiuni petrolifere sau gazeifere, şi este în legătură genetică cu stratele purtătoare de hidrocarburi (ţiţei şi gaze sau numai gaze) din adâncime, în special în cele în curs de degradare. Aceste erupţii nu au nici o legătură cu fenomenele vulcanice şi chiar dacă în unele regiuni vulcanice (ex.: în Italia, America Centrală, Islanda, Noua Zeelandă) apar uneori asemenea manifestări, ele au numai gazele de origine magmatică. În regiunile petrolifere sau gazeifere, emanaţiile de gaze (în principal de gaz metan), ţiţei sau ape sărate de zăcământ sub presiune, în drumul lor ascensional spre suprafaţa scoarţei terestre, întâlnesc strate subterane de apă dulce sau chiar sărată, pe care o antrenează pe fisuri sau plane de falii în sus. Apa înmoaie stratele marnoase şi argiloase pe care le întâlneşte în drum şi formează un fel de noroi, îmbibat cu gaze sub presiune, care, ajungând la suprafaţă, pe un canal central, se revarsă sub forma unor torenţi ce se răspândesc în jurul unui punct formând o ridicătură în centrul căreia se află un mic crater (cu lărgimea de la câţiva centimetri până la câţiva metri, excepţional până la 100 m). Când noroiul este mai vâscos, ridicătura are formă conică (7-8 m înălţime la Pâclele Mari, 45 m înălţime în Peninsula Kerci-Ucraina, şi, foarte rar mai mult de atâta), când este fluid, are forma unei calote sferice, iar când emană gaze, formează gropi în care acestea barbotează (bolborosesc). În afară de interesul lor pur ştiinţific, vulcanii noroioşi, în special cei cu noroiul sărat, pot avea o importantă acţiune terapeutică în tratamentul reumatismului. În ţara noastră vulcanii noroioşi sunt foarte răspândiţi, în special cei de la Berca şi Arbănaşi (jud. Buzău), fiind cunoscuţi sub numele de ochiuri (în Moldova), gloduri, fierbători sau bolboroase (în Oltenia), salţe (în Transilvania), pâcle, fierbători sau sărături (în Muntenia).

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   116   117   118   119   120   121   122   123   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin