Dic?ionar de Geografie

Varzea. Termen portughez pentru câmpia (lunca) aluvială inundabilă a Amazonului. Este inundabilă numai la ape mari şi lunca este constituită din luturi, mâluri nisipoase şi nisipuri, presărată cu grinduri fluviatile, bălţi şi mlaştini. Se delimitează de fluviu prin grindul de viitură, numit restinga. Sub aspect biogeografic, aici apare pădurea de Varzea, pădure tropicală tipică, etajată care se caracterizează prin specii de palmieri, de copaci înalţi (Cecropia), de euforbiacee. Dintre care mai important este arborele de cauciuc (Hevea braziliensis), o mulţime de liane (Monstera) şi plante epifite, precum şi o vegetaţie deasă de subpădure (ferigi). În interiorul acestei păduri domneşte semiobscuritatea, iar viaţa animală este concentrată în partea superioară a coroanelor arborilor.

Văiugă. Adâncitură alungită, abia schiţată, pe o suprafaţă orizontală oarecare, având o adâncime mică de 1-2 m şi versanţi foarte slab înclinate (3-8^o) care fac legătura între fundul larg, de formă concavă, şi suprafaţa netedă a câmpiei pe care se dezvoltă. Văiuga poate fi simplă sau ramificată şi ia naştere printr-o uşoară concentrare a scurgerii în pânză, pe un traseu preexistent, sau prin levigarea sărurilor şi translocarea particulelor coloidale de argilă, ceea ce duce la o tasare uşoară a solului, suficientă ca să determine o acumulare a apei şi deci a scurgerii. După formă există: văiugă în V deschis (înguste), văiugă în formă de copaie, văiugă cu fundul plat. După geneză: văiugă de gelivaţie, văiugă de gelifluxie, văiugă de denudare şi văiugă de deraziune. În regiunile temperate, multe văiugi provin din evoluţia spre stingere a ogaşelor, sau din văiugi periglaciare vechi, sau din văiugi de deraziune.

Vălătuc. Val paralel cu ţărmul care deferlează în acelaşi moment pe o mare lungime.

Văsăriş. Canal de scurgere a apelor de mină. Termen folosit în mineritul din Transilvania.

Vâlcea. Vale de dimensiuni mici, puţin adâncă (2-10 m, chiar 5-30 m), cu versanţi slab înclinaţi până la 15-20^o, cu fundul concav sau plat, pe care nu s-a format încă o albie minoră, dar pe care se pot identifica mici adâncituri izolate. Vâlceaua se formează prin alungirea văiugii (v.) spre obârşie şi prin extinderea laterală a ramificaţiilor sale, ceea ce determină o creştere a debitului, o mărire a vitezei de curgere şi, prin aceasta, o creştere a eroziunii, care duce, în final, la adâncirea şi la lărgirea văiugii, transformând-o în vâlcea. Diminutive: Vâlcel, Vâlceluţe.

Vânt. Mişcare a aerului dinspre o regiune cu presiune ridicată spre una cu presiune mai scăzută. De obicei se ia în considerare componenta orizontală a acestei mişcări, determinată în toate cazurile de gradientul baric şi deviată, de la direcţia acestuia, de forţa Coriolis, de forţa de frecare şi de forţa centrifugă. Viteza vântului depinde de valoarea gradientului baric, ea crescând odată cu aceasta. Forţa de frecare a aerului de sol contracarează parţial forţa Coriolis şi modifică direcţia şi viteza vântului, deteminându-l să bată oblic pe direcţia izobarelor, sub un unghi de 20-45^o, în funcţie de gradul de accidentare al suprafeţei terenului. În cazul în care mişcarea orizontală a aerului de la înălţime se face numai sub acţiunea forţei de gradient şi a forţei Coriolis, iar izobarele sunt paralele şi rectilinii, vântul se numeşte vânt geociclostrofic. În situaţiile în care izobarele închid arii ciclonice sau anticiclonice, asupra mişcării aerului va acţiona şi forţa centrifugă, pe direcţia gradientului baric (adică perpendicular pe izobare); mişcarea aerului în acest caz poartă denumirea de vânt de gradient. În emisfera nordică, în cicloni, vântul suflă în sens invers mişcării acelor de ceasornic, în timp ce în anticicloni, vântul bate în sensul de mişcare al acelor de ceasornic. În emisfera sudică, situaţia este inversă. Elementele care caracterizează vântul sunt următoarele: direcţia (care se stabileşte cu ajutorul giruetei şi al rozei vânturilor), viteza (care se stabileşte cu ajutorul anemometrului şi al scării Beaufort, în m/s sau km/h) şi frecvenţa (care este dată de numărul de zile din an în care vântul a bătut din aceeaşi direcţie). Vântul cu frecvenţa cea mai mare dintr-o regiune se numeşte vânt dominant. Mişcările aerului sunt fluctuabile şi pot să-şi modifice de la un moment la altul atât viteza cât şi direcţia. Mişcarea aerului la sol apare ca rezultat al unor mişcări dezordonate care-i imprimă un pronunţat caracter de turbulenţă (mişcare turbulentă). Când mişcarea aerului are o viteză moderată şi uniformă şi se realizează deasupra unui teren neaccidentat sau la înălţime, ea are caracter laminar. Dacă mişcarea aerului prezintă variaţii mari de viteză într-un interval de timp scurt, se numeşte mişcare în rafale. Vântul care are o componentă ascendentă (de-a lungul pantelor) se numeşte vânt anabatic, iar cel care are o componentă descendentă (foehnul, bora, briza de munte) se numeşte vânt catabatic. La nivelul globului, vânturile se împart în vânturi din circulaţia generală a atmosferei şi vânturi din circulaţia locală. Vânturile din circulaţia generală a atmosferei sunt: vânturi permanente, cum sunt: alizeele (v.) şi contraalizeele (v.); vânturi periodice: musonii (v.), de vară şi de iarnă; vânturi regulate, cum sunt: vânturile de vest, de amploare şi de regularitate mai mare în emisfera sudică (unde determină şi întreţin curentul vânturilor de vest), decât în emisfera nordică, în care prezenţa mai mare a uscatului (continentelor) limitează desfăşurarea acestora la sol, dar la altitudine ele au o regularitate mai mare (vânturile de vest se formează şi sunt alimentate de aerul de la periferia nordică a anticiclonilor subtropicali din emisfera boreală şi de la periferia sudică a anticiclonilor subtropicali din emisfera australă; ele au o desfăşurare şi o intensitate mai mare în sectoarele vestice ale continentelor nordice, ca şi pe coasta chiliană a Americii de Sud-la sud de paralela de 40^o lat. S); vânturi circumpolare, care se formează din aerul arctic, în emisfera nordică, unde bat din direcţie nord-estică, şi din aerul antarctic, în emisfera sudică, unde bat în jurul Antarctidei, din direcţie sud-estică. Vânturile din circulaţia atmosferică locală sunt: vânturi locale periodice: brizele (v.) (de mare şi de uscat, de munte şi de vale sau de zi şi de noapte); vânturi locale descendente (catabatice): foehnul (v.) şi corespondentul său sud-american (zonda) sau nord-american (chinook) (în România, corespondentul foehnului este vântul mare); bora, care se formează iarna, din aerul rece şi dens ce se acumulează în cuveta panonică, de unde se revarsă prin înşeuările Munţilor Dinarici, cu viteză mare, spre ţărmul Mării Adriatice producând pagube culturilor de plante mediteraneene şi aşezărilor omeneşti. Un vânt asemănător, dar mai distructiv, este bora de la Novorossisk (de pe litoralul Mării Negre); vânturi locale neregulate, în care sunt incluse cele mai multe vânturi din cuprinsul continentelor şi toate vânturile din ţara noastră (cu excepţia brizelor şi a vântului mare) ex.: crivăţul, băltăreţul, austrul, coşova, nemira etc. Vântul, asociat cu alte elemente (ploaia, ninsoarea), determină fenomene meteorologice cu un rol important în aspectul vremii: furtuna, viscolul etc. Vântul este, aşadar, mişcarea aerului în lungul suprafeţei terestre (cu precădere componenta orizontală) generată de forţa gradientului baric orizontal şi modificată de forţa Coriolis, forţa de frecare şi forţa centrifugă. Se defineşte prin direcţie şi viteză, ambele având o mare variabilitate temporală şi teritorială. După mărimea ariei în care se dezvoltă există: vânturi ale circulaţiei generale (vânturile vestice ale zonelor temperate, vânturile estice ale regiunilor polare etc.) şi vânturile locale (brizele litorale şi de munte, foehnul, bora etc.). După regimul anual se disting: vânturi permanente (alizeele) şi vânturi sezoniere (musonii). După înălţime se disting: vânturi la sol (măsurate la înălţimea de 10 m a giruetelor de pe platformele meteorologice) şi vânturi la înălţime (determinate prin sondajele aerologice în atmosfera liberă). După locul unde iau naştere se deosebesc: vânturi de munte (brizele de vale şi de munte), vânturi de litoral (brizele de mare şi de uscat), vânturi de gheţar (alunecarea aerului răcit deasupra gheţarilor, în lungul văilor înconjurătoare), vânturi de avalanşe (datorat presiunii exercitate de alunecare bruscă a maselor de zăpadă) etc. După direcţia mişcării în lungul pantelor se deosebesc: vânt anabatic, cu componentă ascendentă (briza de vale) şi vânt catabatic, cu componentă descendentă (briza de munte, foehnul, bora). După orientarea faţă de izobare se disting: vânt de gradient (mişcare uniformă a aerului în lungul izobarelor, rezultată din acţiunea conjugată a forţei gradientului baric orizontal, forţei Coriolis şi forţei centrifuge), vânt geostrofic (vânt de gradient în cazul izobarelor rectilinii şi paralele), vânt geociclostrofic (vânt de gradient în cazul izobarelor circulare şi paralele).

Vânt solar. Flux de electroni, protoni şi particule materiale, mai mult sau mai puţin continuu, emis de Soare. Presiunea vântului solar împinge liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru, apropiindu-le de Pământ pe partea dintre Soare; pe această direcţie distanţa până la magnetopauză este de ordinul a zece raze terestre ( 64 000 km), iar liniile de forţă fiind comprimate determină o intensificare a câmpului magnetic terestru. În partea opusă Soarelui magnetopauza este mult mai alungită, căpătând forma unei cozi de cometă, iar liniile de forţă devin din ce mai atenuate, pe măsura depărtării lor de Pământ. Mărimea acestei "cozi" este de cel puţin 100 raze terestre (circa 130 000 km). Descoperirea vântului solar şi a centurilor de radiaţii reprezintă cele mai noi cuceriri ale fizicii atmosferei, care au permis o mai bună cunoaştere a mediului în care se desfăşoară aceste fenomene şi o mai temeinică stăpânire a lui de către om.

Vârf. Partea cea de mai sus a unei culmi, a unor munţi sau dealuri. După formă, vârfurile pot fi: ascuţite, rotunde, conice, piramidale etc.

Vârful viiturii. V. Viitură.

Vârsta geologică. 1. A patra, respectiv cea mai mică diviziune cronologică a timpurilor geologice, corespunzătoare, în spaţiu, etajului (v.) (ex.: vârsta acvitaniană, burdigaliană etc.). 2. Intervalul de timp care s-a scurs de la un eveniment geologic petrecut în trecutul îndepărtat al Pământului (ex.: o transgresiune sau o regresiune marină, formarea unor roci sau minerale, apariţia unor organisme etc.) până astăzi. Se deosebesc: vârstă geologică relativă, care se stabileşte pe baza datelor stratigrafice (succesiunea stratelor), paleontologice (evoluţia organismelor) şi tectonice (deranjamentele scoarţei terestre) (v. sub Scara stratigrafică, Geologie istorică şi sub Stratigrafie); vârstă geologică absolută, care se determină prin studiul dezintegrării substanţelor radioactive din roci, substanţe care, prin emisie de particule în timp, trec în elemente stabile (ex.: U trece în Pb, K radioactiv în Ar şi Ca, Rb radioactiv trece în Sr etc.), într-o anumită perioadă de dezintegrare (perioada de timp în care un element radioactiv se reduce la jumătate; ex.: 1 g U în 4,5 miliarde de ani; 1 g K în 1,9 miliarde de ani etc.). Metodele folosite mai frecvent în determinarea vârstei geologice absolute sunt: metoda heliului, care constă în analiza cantităţii de uraniu şi heliu din roci (raportul acestor două cantităţi înmulţite cu o constantă de dezintegrare indică vârsta în ani); metoda uraniu-thoriu-plumb, bazată pe dezintegrarea U şi Th, care trec în Pb (U²³⁸ trece în Pb²⁰⁶, U²³⁵ trece în Pb²⁰⁷; Th²³² trece în Pb²⁰⁸; etc.), vârsta respectivă fiind calculată prin formulele t=1,155 Pb²⁰⁶/U²³⁸ sau: t=Pb (U+0,32 Th)  7 600 milioane ani; metoda potasiu-argon, care se bazează pe fenomenul de captură a electronului în atomul de potasiu la trecerea acestuia în argon: [t=4,363 lg (9,474 Ar⁴⁰/K⁴⁰+1)]; metoda rubidiu-stronţiu, care se bazează pe trecerea Rb⁸⁷ în Sr⁸⁷: [t=Rb/0,434 lg (1+Sr/Rb)]; metoda aureolelor pleocroice, care se bazează pe determinarea procentului de Zr radioactiv (generator de heliu) în mică; metoda radiocarbonului, care se bazează pe stabilirea raportului dintre izotopul C₁₄ (provenit din azotul din atmosferă) şi izotopul C₁₂ (provenit din dioxidul de carbon) care se găseşte în ţesuturile plantelor şi animalelor (prin pierderea radiocarbonului, după legea dezintegrării, se poate determina vârsta când a fost fixat carbonul în ţesuturi). Ultima metodă este folosită numai pentru depozite tinere (sub 20 000 de ani). Pe baza rezultatelor obţinute prin aceste metode, vârsta Pământului era apreciată la 4,5-5 miliarde de ani, a celor mai vechi roci la 2,5-3 miliarde de ani etc. V. Eră.

Vârsta reliefului. Timpul care s-a scurs de la apariţia unei forme de relief, sau a unei unităţi de relief până în prezent. Se exprimă în ani sau în subdiviziuni ale scării geocronologice (ex.: peneplena posthercinică). Pentru stabilirea vârstei reliefului se folosesc metode stratigrafice, paleontologice, radioactive, comparative etc. V. Vârsta geologică.

Vârsta solului. Vârsta poate fi absolută şi relativă. Vârsta absolută a solului înseamnă durata procesului de solificare manifestat neîntrerupt şi nestingherit de la începutul formării solului până în prezent. Putem vorbi de soluri de vârstă absolută numai pe teritoriile care-şi păstrează suprafaţa iniţială orizontală (sau aproape orizontală) din momentul realizării ei şi asupra căreia acţiunea factorilor pedogenetici s-a manifestat neîntrerupt şi nestingherită de eroziune sau alţi factori modificatori. În acest caz, vârsta absolută a solului corespunde cu vârsta geomorfologică a suprafeţei reliefului respectiv şi deci cu vârsta procesului de solificare. Vârsta relativă a solului este apreciată după stadiul de evoluţie a unui sol, stadiu determinat de condiţiile locale de relief, rocă etc., care pot accelera sau încetini ritmul procesului de solificare. Ex.: pe versanţii supuşi eroziunii, pe roci impermeabile sau bazice, ritmul solidificării este mult încetinit faţă de depresiuni, roci permeabile sau acide, unde evoluţia solurilor este mult accelerată.

Vârtej. 1. Turbion format prin rotirea apei într-un loc de pe un râu în jurul unei axe fixe. Sin. Ochi de apă. 2. V. Grohaşe.

Vârtej de praf. Mişcare turbionară cu diametrul de câţiva metri, care ia naştere în zilele senine de vară, când stratificarea termică este instabilă, iar suprafaţa activă se încălzeşte excesiv. Când ia proporţiile unei coloane de câteva sute de metri înălţime, ridică de pe pământ praf, nisip şi diferite obiecte uşoare. Vârtejul dispare cînd întâlneşte în cale un obstacol mai mare sau când trece peste o regiune mai puţin încălzită sau peste o apă.

Vega. Câmpuri irigate în sudul Spaniei pe care se obşine o singură recoltă anual.

Vegetaţie. Ansamblul comunităţilor de plante dintr-un teritoriu.

Veld. Savană cu ierburi înalte (în Africa de Sud).

Ventifact. Bloc sau proeminenţă de rocă dură modelată de vânt.

Venus. Lamelibranhiat eterodont. Este cunoscut din Jurasic până astăzi, când se mai întâlneşte în apele Mării Mediterane. În ţara noastră este cunoscută specia Venus multilamella, din formaţiunile tortoniene de la interiorul lanţului carpatic.

Vermes. (lat. vermis-viermi). Animale cu simetrie bilaterală, cu corpul moale şi segmentat, care nu s-au păstrat prin fosilizare. Sunt considerate urme fosile ale viermilor: bioglifele, urmele de târâre lăsate pe sedimentele fine (gresiile din fliş, plajele mărilor etc.); urmele conţinutului intestinal ale animalelor găsite în aceste sedimente; scolecodontele, aparatele lor maxilare; conodontele, mici piese dinţate constituite din fosfat de calciu şi întâlnite în formaţiunile paleozoice, şi tuburile viermilor tubicoli, cu viaţă sedentară, care se găsesc în recife în asociaţie cu briozoarele şi algele calcaroase (Lithothamnium). Ex.: Serpula spirulea (Eocen), S. gregaria (Sarmaţian), Nemertites, Spirorbis etc. Sin. Viermi.

Vermic. 1. Caracter diagnostic determinat de prezenţa crotovinelor, cervotocinelor, coprolitelor etc. (în proporţie de peste 25-30%), rezultate din activitatea intensă a faunei solului. 2. Subtip de sol, în sistemul român de clasificare, cu caractere vermice cel puţin în partea superioară a profilului.

Vermiculaţii. Trasee de forma unor găuri de râme sau urme de viermi, dispuse în direcţii variate la suprafaţa calcarelor, care iau naştere printr-o dizolvare diferenţiată raportată la inegalităţile structurii de amănunt a rocii. Apar des pe suprafeţele de dizolvare subnivală, unde se combină şi cu lapiezuri mici şi cu asperităţi ascuţite.

Vermiculit. (lat. vermiculis-vierme mic). Varietate de mică hidratată, rezultată în urma alterării hidrotermale a flogopitului (v.) sau a biotitului (v.). Se întâlneşte în filoanele şi lentilele care conţin asemenea minerale metamorfozate la temperaturi joase, în unele roci bazice, cum ar fi piroxenitele sau, produsul alterării lor, serpentenitele. Culoarea este brună, galbenă-brună, galbenă-aurie sau galbenă de bronz, uneori cu nuanţe verzui caracteristice. Are luciu gras. Are diferite întrebuinţări: ca material de izolare termică, ca material amortizant de sunete etc. Principalele ţări producătoare de vermiculit sunt: S.U.A. (unde mineralul a fost descoperit în 1824, la Worchester; la Libbey-Montana, unde s-a descoperit un mare zăcământ în 1915) şi Republica Africa de Sud (în Transvaal). Se mai află în Spania, Bulgaria etc. În România a fost semnalat în Munţii Almăjului (jud. Caraş-Severin) şi în jurul filoanelor de bentonit de la Răzoare (jud. Maramureş).

Vermidieni. Sin. Moluscoidea (v.).

Verrucano. (de la numele culmei Monte de la Verruca, din Toscana-Italia). Formaţiune a faciesului continental al Permianului inferior din vestul Europei (începând din Toscana, din regiunea oraşului Pisa, prin Alpii Vestici, estul Elveţiei, Alpii Glarisului etc.), constituită din roci detritice (conglomerate, gresii şi şisturi argiloase), de culoare roşie şi violacee, asociate uneori cu roci magmatice (porfire). În ţara noastră termenul este folosit pentru formaţiunile roşii ale Permianului mijlociu (Saxonian) din Banat (regiunea Reşiţa-Moldova Nouă).

Versant. Formă elementară de relief constituită dintr-o suprafaţă înclinată care face legătura între o culme sau o suprafaţă interfluvială şi un talveg, o luncă, un pod sau un câmp. La un versant se deosebesc: fruntea sau suprafaţa limitată în partea superioară de muchie, iar în partea inferioară de piciorul sau baza de eroziune, panta sau unghiul de înclinare, înălţimea şi lungimea. În raport de înclinarea lor medie, versanţii pot fi: abrupţi, moderaţi, lini; după forma liniei de profil: simpli (concavi, convecşi, rectilinii care au cam 25-30^o) sau complexe (cu rupturi de pantă în profil); după gradul de evoluţie: tineri, maturi şi bătrâni. La formarea versanţilor contribuie atât forţele interne (mişcările tectonice, magmatismul, cutremurele de pământ) cât şi cele externe (în primul rând eroziunea liniară, apoi abraziunea marină, eroziunea şi acumularea gheţarilor, vântul, expoziţia reliefului etc.). Dintre formele de versanţi simpli cei mai puternic atacaţi de eroziune sunt cei convecşi (se mai numesc şi versanţi în downs); spre partea lor inferioară, din cauza înclinării mai accentuate, spălarea şi deci eroziunea este o dată şi jumătate mai mare decât în partea superioară. Versanţii cu pante drepte sunt în general mai puţin expuşi eroziunii decât cei convecşi, dar mai mult decât cei concavi. În cazul versanţilor cu pante complexe, intensitatea eroziunii variază în raport cu succesiunea diferitelor categorii de pante simple care constituie aceşti versanţi: în porţiunile cu înclinări mai pronunţate se accentuează eroziunea, iar în cele cu întârzieri de pantă, acumularea. Evoluţia în timp a versanţilor este determinată în primul rând de ritmul adîncirii văilor sau de stagnarea lui pe perioade diferite de timp. Odată cu adâncirea unei văi, versantul se dezvoltă ascendent, iar când adâncirea stagnează, pantele se reduc, versantul dezvoltându-se descendent până la nivelare. În cazul când adâncirea văii şi eroziunea de versant sunt egale, panta va creşte sub forma rectilinie, înclinarea fiind în funcţie de tăria rocilor. Dacă însă adâncirea văii se face mai repede decât eroziunea versantului, la baza acestuia pantele vor deveni tot mai înclinate şi versantul va căpăta formă convexă; în cazul în care eroziunea versanţilor este mult mai rapidă decât adâncirea văii, versanţii vor căpăta formă concavă, iar dacă adâncire văii stagnează, eroziunea versanţilor determină o retragere laterală a acestora, paralelă cu ei înşişi. Versanţii de tip concav domină în natură, datorită faptului că eroziunea în adâncime este limitată de nivelul de bază, iar mişcările de ridicare ale uscatului sunt şi ele limitate. Procesul de nivelare reduce versanţii cu pante abrupte şi le înlocuieşte cu versanţi de tip pediment (v.), contribuind totodată la micşorarea continuă a pantei glacisurilor (v.). Evoluţia versanţilor se face prin aşa-numitele procese de versant. Ele pot fi, pentru faza ascendentă: prăbuşiri, alunecări, solifluxiuni, torenţi, şiroire etc., iar pentru faza descendentă: şiroire, pluviodenudare, creep (creeping), eroziune bio-chimică etc. Versanţii cei mai uşor înclinaţi şi acoperiţi de vegetaţie se îmbracă cu o pătură tot mai uniformă de alterări, au un profil în echilibru, descresc lent, ca altitudine, pe toată lungimea lor, prin procese de deplasare lentă a materiei. Profilul de echilibru al versanţilor constituie curba limită care se realizează prin evoluţie treptată de la profilul drept la cel concav, concomitent cu scăderea înălţimii lor. Studiul versanţilor prezintă importanţă în utilizarea lor în agricultură, industrie, construcţii, căi de comunicaţie etc.

Vertebrate. Încrengătură din grupul cordatelor cu corpul bine diferenţiat (cap, trunchi, coadă) şi cu schelet intern (peşti, amfibii, reptile, păsări, mamifere). Au apărut în Paleozoic. Sin. Craniate.

Vertebratus (ve). Varietate de nori Cirrus ale căror elemente au o dispoziţie asemănătoare cu aceea a coastelor sau a scheletului unui peşte.

Vertic. 1. Subtip de sol definit prin prezenţa unui orizont vertic fără ca acesta să fie considerat diagnostic la nivelul tipului din care face parte. 2. Caracter diagnostic care, conform definiţiei FAO, este determinat de prezenţa, în primii 50 cm ai orizontului B, a unor crăpături largi de peste 1 cm, în cea mai mare parte a anului. 3. Subdiviziune în cadrul unor unităţi principale de sol din legenda FAO, definită prin prezenţa caracterelor vertice.

Vertisol. 1. Clasă şi tip de sol care grupează solurile la care orizontul vertic este diagnostic. Succesiunea tipică de orizonturi: Ay-C sau Ay-By-C. 2. Unitate principală de soluri din legenda FAO, care grupează solurile argiloase cu proprietăţi vertice. În această categorie se includ majoritatea solurilor negre tropicale-subtropicale cu diferite denumiri populare: regur (India), tirs (Maroc), barros (Portugalia), black earths (Australia) etc., precum şi soluri cu proprietăţi apropiate din zona temperată: morogan (România), smolniţa (Bulgaria), smoniţa (Yugoslavia) ş.a.