Discuţia legată de instituţii ale migraţiei ridică probleme din însăşi punctul de plecare
IV. Instituţii/ organizaţii implicate în gestionarea fenomenului migraţiei forţei de muncă
Yüklə 214,52 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă
- Agenţii privaţi de Ocupare a Forţei de Muncă în Străinătate
IV. Instituţii/ organizaţii implicate în gestionarea fenomenului migraţiei forţei de muncăIV.1. Instituţii cu atribuţii în recrutarea forţei de muncăFigura 1 în care încercam să reprezentăm în mod sintetic traseele pe care le pot urma potenţialii migranţi în căutarea unui loc de muncă în străinătate punctează existenţa unei categorii de instituţii care mediază cererea şi oferta de locuri de muncă. Actorii principali pe piaţa medierilor legale (sau pe piaţa migraţiei legale a forţei de muncă) sunt Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă (instituţie în subordinea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Familiei), reprezentantul statului pe această piaţă şi agenţii privaţi de mediere a forţei de muncă. Subcapitolul propune o prezentare a acestor două instituţii şi a modalităţilor lor de funcţionare. Oficiul pentru Migraţia Forţei de MuncăOficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă a fost înfiinţat în anul 2002, prin HG 1320/2001 (publicată în Monitorul Oficial în ianuarie 2002), ca instituţie publică cu personalitate juridică subordonată Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale. Titulatura iniţială - Oficiul Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate – reflecta poziţia pe care agenţia urma să o aibă: aceea de a recruta forţă de muncă de pe teritoriul României. Structura nou creată urma să acţioneze ca mediator pentru toate pieţele externe unde exista un interes pentru recrutare de lucrători români (atât pentru statele cu care existau cât şi pentru cele cu care nu existau acorduri bilaterale) (HG 1320/2001, art. 2, alin. 1, 2). Înfiinţarea instituţiei marchează o modificare esenţială în atitudinea statului român în „problema” migraţiei.
În ce măsură apariţia acestei instituţii dedicată exclusiv migraţiei forţei de muncă poate fi integrată în seria de măsuri pe care România le-a adoptat în acea perioadă în vederea ridicării restricţiei vizelor la intrarea în UE (şi în cadrul mai larg al eforturilor de integrare în UE) sau ca urmare a semnalelor de creştere a migraţiei, în special cea clandestină (şi deloc de neglijat, de creşterea sumelor în valută intrate în ţară ca urmare a muncii în străinătate) rămâne discutabil. Probabil ambii factori au avut o oarecare greutate în adoptarea hotărârii de Guvern. Indiferent care a fost motivaţia, important rămâne că măsura a fost adoptată când sondajele sugerau deja un număr semnificativ de români care avuseseră „experienţa străinătăţii” (Barometrul de Opinie Publică10 înregistra în noiembrie 2001, 5% dintre indivizii chestionaţi ca având experienţă de muncă în străinătate şi 12% din gospodării ca având un membru care a muncit în străinătate11); când în România existau deja agenţi privaţi de mediere iar fluxurile predominant clandestine prezentau deja elemente instituţionalizate (vezi Şerban, Grigoraş. 2002 pentru plecări în Spania). Contextul în care a apărut Oficiul a avut consecinţe importante asupra eficienţei activităţii şi schimbărilor instituţiei. Menţionam că în momentul apariţiei ONRPFMS exista deja o piaţă a plecărilor legale. Cel puţin două dintre strategiile de plecare discutate anterior (în termeni de contexte de migraţie) erau prezente: plecările individuale pe baza unui contract nominal şi plecările prin agenţii privaţi de mediere (studii asupra perioadei respective semnalează şi prezenţa plecările mediate informal – vezi Michalon, B. 2003, pentru plecări în Germania). Deşi este greu de reconstituit astăzi proporţia pe care fiecare destinaţie o reprezenta din totalul plecărilor legale, există „semne” care indică Germania şi Israelul ca principale state de destinaţie. Pentru a înţelege mărimea acestei pieţe ar trebui să menţionăm că în 1997 erau emise 24.39412 permise de muncă pentru muncitorii români în Israel, în condiţiile în care toate plecările către această ţără erau mediate de agenţi privaţi. Intervenţia statului „ca jucător” pe piaţa medierilor a creat reacţii şi a condus la noi modificări legislative. Un studiu realizat în perioada respectivă (Lăzăroiu, 2002) surprindea nemulţumirea agenţilor privaţi de mediere care contestau corectitudinea deciziei Guvernului de a se implica pe piaţă din cel puţin două motive: atribuţiile de control (acreditare) în raport cu agenţii privaţi pe care MMSSF le deţinea deşi devenise el însuşi (prin structura nou creată) „jucător” pe piaţă şi suspiciunea de monopolizare a unor canale de atragere a ofertelor de locuri de muncă din străinătate (în special prin structurile Ministerului Afacerilor Externe). Fără a afirma că adoptarea unor modificări la Legea 156 sunt rezultatul reacţiei agenţilor privaţi de mediere, trebuie menţionat că în 2002 atribuţiile de control ale statului sunt mutate către o altă instituţie (din cadrul aceluiaşi Minister): Inspecţia Muncii. Acelaşi an, 2002, aduce noi modificări ale statutului ONRPFMS. HG 823/2002 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1320/2001 privind înfiinţarea şi organizarea Oficiului Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate schimbă nu numai numele instituţiei (în Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă) ci şi atribuţiile. OMFM îşi întăreşte prin această nouă măsură legislativă poziţia pe piaţa medierii legale, având în atribuţii, pe lângă „aplicarea, în domeniul circulaţiei forţei de muncă, a tratatelor internaţionale semnate în numele României, precum şi a acordurilor, convenţiilor şi înţelegerilor semnate de Guvernul României si guvernele altor state”; „recrutarea şi plasarea forţei de muncă în străinătate în statele cu care România nu are încheiate acorduri bilaterale în domeniul forţei de muncă13” şi „cooperarea cu instituţiile specializate din România, statele membre ale Uniunii Europene, precum si din alte state”14 (HG 823/2002, art.2, lit. c). Hotărârea din 2002 lărgeşte rolul OMFM implicând instituţia şi în migraţia către România (Oficiul eliberează permisele de muncă pentru străinii care muncesc pe teritoriul României şi este responsabilă de aplicarea tratatelor internaţionale în domeniul forţei de muncă). O modificare importantă adusă de HG 823 este dispariţia comisionului de mediere, Oficiul devenind singurul agent care oferă locuri de muncă gratuite în străinătate15. Acelaşi act normativ prevede înfiinţarea unui serviciu în cadrul OMFM, Centrul de Informare si Documentare pentru Lucrătorii Migranţi, care are ca atribuţii informarea lucrătorilor migranţi asupra condiţiilor de viaţă şi muncă în România şi străinătate, difuzarea de materiale informative legate de legislaţie (inclusiv acorduri), precum şi realizarea de studii asupra „circulaţiei lucrătorilor migranţi”. Prin modificările pe care le aduce atribuţiilor OMFM şi prin înfiinţarea CIDML, actul normativ din 2002 poate fi interpretat ca afirmare a interesului mai larg al statului nu numai pentru forţa de muncă plasată în străinătate ci în general pentru românii care lucrează în străinătate (vezi atribuţiile CIDML), incluzând, este adevărat, într-o manieră destul de nespecifică, în sfera preocupărilor sale şi românii care lucrează ilegal în afara graniţelor. Înfiinţarea CIDLM accentuează tendinţa de combatere a migraţiei clandestine şi încercările de protecţie a migranţilor (prin informare), adresându-se tuturor cetăţenilor români care lucrează în străinătate, indiferent de contextul plecării lor sau de tipul de încadrare în muncă la destinaţie. Succesul încercării statului de a juca un rol activ în migraţie ca mediator de forţă de muncă rămâne, la 4 ani de la înfiinţarea OMFM, discutabil. Datele prezentate în Tabel 1 indică aproape o dublare a activităţii la un an după înfiinţarea Oficiului, cu o stabilizare în anii următori în jurul intervalului 35-40.000 lucrători mediaţi anual. Dacă raportăm cifrele la estimările numărului migranţilor români (spre exemplu, în februarie 2005, un raport al misiunii Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie (OIM) în România estima numărul persoanelor plecate să muncească în străinătate la aproximativ 850.000 indivizi16) constatăm că rolul jucat de Oficiu rămâne încă marginal în migraţia pentru muncă. Evoluţia în viitor a volumului migraţiei pentru muncă mediată de stat este greu de prevăzut atâta vreme cât instituţia nu are o poziţie activă, de căutător de oferte, ci numai una pasivă de a răspunde solicitărilor venite din străinătate. Dacă luăm în considerare faptul că acea dublare a activităţii de mediere înregistrată în 2002 se datorează intrării în vigoare a acordului cu Spania17, evoluţia numărului de medieri va fi probabil mai degrabă marcată de evenimente de acest tip, decât de o creştere constantă18. Tabel 1: Plecări ale cetăţenilor români pentru muncă în străinătate mediate de OMFM
Sursa datelor: OMFM Capacitatea statului român de a atrage oferte de muncă pare să rămână şi ea limitată. În 2002, Oficiul media contracte pentru locuri de muncă în 5 ţări, în 2003 numărul lor crescuse la 8, pentru ca în 2004 să se reducă din nou la 4. În 2005, OMFM a mediat contracte în 5 ţări. Nici structura repartiţiei ofertelor pe ţări nu s-a schimbat semnificativ, singura modificare notabilă fiind ascensiunea Spaniei ca partener OMFM. Datele prezentate în Tabel 2 sugerează că în fapt putem vorbi de doi parteneri importanţi ai Oficiului: Germania şi Spania, care acoperă în fiecare an de la înfiinţarea OMFM peste 99% din numărul medierilor, restul ofertelor având mai degrabă un caracter marginal. Tabel 2: Structura plecărilor mediate de OMFM pe ţări: situaţie comparativă 2002-2005
Sursa datelor: OMFM În cazul unei instituţii a cărei imagine este asociată în presă cu cozi interminabile şi oameni care îşi petrec nopţile în stradă aşteptându-şi rândul în faţa clădirii, cu scandaluri de corupţie (vezi a doua jumătate a anului 2005, scandalul legat de certificatele medicale), interpretarea cea mai simplă pe care am putea-o da poziţiei OMFM pe piaţa migraţiei este cea de ineficienţă instituţională. Dacă încercăm să înţelegem contextul în care funcţionează instituţia lucrurile nu mai sunt deloc aşa de simple. În primul rând, OMFM trebuie înţeles ca mediator între o cerere de forţă de muncă de pe pieţele externe şi o ofertă de forţă de muncă existentă pe piaţa internă. Cererile pe care OMFM le primeşte şi/sau le atrage urmează canalele oficiale sunt reflexia modalităţii în care migraţia este definită ca necesitate în ţara de destinaţie. Comportamentul oricărui stat care acceptă forţă de muncă din străinătate este reglementat printr-o politică de migraţie, care nu răspunde în mod unilateral nevoilor agenţilor economici, ci se defineşte într-un spaţiu mai larg care ţine cont de factori multipli (probleme de integrare, şomajul populaţiei native etc.). Cererea unei firme care are nevoie de forţă de muncă se supune reglementărilor legislaţiei statului de destinaţie, atâta vreme cât ea este adresată formal, iar firma trebuie să plătească un „preţ” pentru a-şi aduce muncitorii dintr-o ţară străină (în cazul nostru România). Pentru unele companii, dintr-un motiv sau altul, situaţia de recrutare utilizând canale oficiale poate fi una avantajoasă. Altele, chiar dacă au decis să utilizeze forţă de muncă din străinătate, pot considera că este mai avantajos să recurgă la alte mijloace (vezi canale informale) pentru a-şi satisface aceeaşi nevoie. Acesta este un prim gen de situaţie care blochează accesul OMFM pe un segment de pe piaţa migraţiei. Migraţia oficială nu se loveşte numai de cei care preferă, în ciuda sancţiunilor, să recruteze forţă de muncă utilizând canale informale. Prezenţa migranţilor fără un angajament de muncă în ţara de destinaţie creează ea însăşi „cerere pentru migraţie”: firme care nu îşi puneau problema recrutării de muncitori migranţi pot „angaja”, pentru că se află în momentul potrivit şi la locul potrivit, lucrători români. Pe de altă parte, cererea de forţă de muncă pe care o mediază OMFM-ul este una foarte clar definită, cu o selectivitate ridicată. Caseta 6 este un exemplu de anunţ pentru o preselecţie pentru locuri de muncă în Germania. Preselecţia reprezintă unul dintre primii paşii care trebuiesc parcurşi până a se ajunge la semnarea unui contract de muncă şi, chiar din această fază, la locurile de muncă au acces numai un segment din posibilii interesaţi (vezi text subliniat în Caseta 6). Ce se întâmplă cu ceilalţi care îşi doresc să plece în străinătate dar nu reuşesc să îndeplinească criteriile? Probabil o parte vor renunţa, o parte vor încerca să-şi pună planul de migraţie în aplicare recurgând la alte trasee. În cazul migraţiei clandestine, selectivitatea migraţiei nu „acţionează” la acelaşi nivel, cel puţin în momentul plecării. Practic, oricine îşi evaluează pozitiv şansele de migraţie, în virtutea informaţiei pe care o are, îşi poate asuma evenimentul de migraţie. Migraţia internaţională mediată de Oficiu nu este una lipsită de costuri. OMFM nu percepe comision de mediere, dar există o serie de proceduri asociate plecării (pachetul de acte cerute în cazul fiecărui dosar de mediere, deplasările la sediul Oficiului din Bucureşti, vizita medicală, dosarul pentru viză) care presupun cheltuirea unei sume relativ ridicate (vezi Caseta 7). Nu există calcule comparative, dar este posibil ca pentru mulţi indivizi migraţia legală să fie mai scumpă şi mai costisitoare decât migraţia clandestină. Deşi de regulă se afirmă riscurile ridicate asociate deplasărilor în situaţie de clandestinitate, existenţa unor reţele de migraţie/migranţi dezvoltate pentru anumite fluxuri şi apariţia elementelor instituţionalizate reduc considerabil costurile pentru acest tip de deplasare. Afirmaţia preotului dintr-un sat din Judeţul Neamţ (vezi Caseta 8) este probabil valabilă pentru mulţi indivizi care se hotărăsc să plece în străinătate. În aceeaşi categorie s-ar putea plasa şi factorul timp. Migraţia legală nu este o strategie care se bazează pe aici şi acum. Ea presupune o secvenţă de paşi de urmat, începând cu înscrierea într-o bază de date, (eventual preselecţie), selecţie, semnarea contractului şi apoi procedura de întocmire a actelor de plecare. Există un interval de timp între momentul în care individul îşi exprimă intenţia (sau ia decizia) de a lucra în străinătate şi momentul în care se produce plecarea. Mai mult decât atât, procedurile de selecţie a muncitorilor pot transforma aşteptarea într-una fără succes, în cazul în care aspirantul la un loc de muncă într-o ţară străină este respins la preselecţie/selecţie. Dacă există migranţi şi migranţi potenţiali, atunci cu siguranţă vor exista şi indivizi/firme care speculează oportunităţile de câştig economic create de apariţia lor, fie că o vor face în mod legal sau informal. Dezvoltarea unei industrii a migraţiei este a altă trăsătură a migraţiei româneşti care îngreunează accesul OMFM pe piaţa migraţiei. Cazurile migranţilor să spunem „cu experienţă” care mediază în schimbul unei sume de bani obţinerea unui loc de muncă sunt un exemplu. Şi atunci apare întrebarea: De ce ar recurge un potenţial migrant la serviciile OMFM dacă X din satul lui îl poate „ajuta”, aşa cum i-a ajutat pe încă 5 înainte, să-şi găsească o slujbă în Spania? Caseta 6: Anunţ pentru o preselecţie în Germania „Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă organizează acţiunea de preselectare a solicitanţilor de locuri de muncă în Germania, în perioada 1 martie - 12 mai 2006. Solicitanţii trebuie să cunoască bine limba germană, să aibă între 20 şi 40 de ani şi să aibă o vechime de minim doi ani în meseriile de asistente/asistenţi medicali, măcelari, vânzătoare de produse de panificaţie. (...)”
„(...) Din calculele prezentate de acesta19, un român care doreşte să plece în Spania trebuie să cheltuiască pentru întocmirea dosarului de viza între 8,3 şi 11,3 milioane de lei vechi. După o lună de muncă, rămâne cu 500-600 de euro. După scăderea altor cheltuieli (acte, drumuri Bucureşti-provincie, şpagă, comisioane pentru vameşi, etc.), „căpşunarii" rămân în mână cu vreo 200 de euro! (...)” Sura: Evenimentul Zilei, 7 octombrie 2005 Caseta 8: Construirea strategiei de migraţie: migraţie clandestină versus migraţie legală prin OMF I: Dar nu prea am văzut care să fi plecat prin Oficiul de Migraţie a Forţei de muncă. R: Păi de-aicea îi foarte greu. Îs multe criterii şi trebuie să stai la coadă şi nu eşti sigur că …Stau la coadă, se-nghesuie, se bat, ce rost are când tu ai prieten, rudă, care te duci la sigur, vii la sigur? (Interviu preot, sat, Jud. Neamţ) Discuţia de până acum sugerează că există, pe de o parte, în ţara de destinaţie angajatori care utilizează forţă de muncă din străinătate (în cazul de faţă din România) dar care, dintr-un motiv sau altul, consideră mai avantajos, în ciuda sancţiunilor, să nu recurgă la canale oficiale de recrutare (fie că vorbim despre OMFM sau firme de mediere). Pe de altă parte, există, în ţara de origine, în cazul în care fluxul/fluxurile sunt dezvoltate reţele şi instituţii formale/informale/practici instituţionalizate care permit indivizilor care doresc să se implice în migraţie realizarea evenimentului la costuri relativ scăzute. Întâlnirea celor două categorii se realizează în cadrul migraţiei clandestine, mult mai flexibilă la nevoile de pe piaţa de la destinaţie şi origine. Agenţii privaţi de Ocupare a Forţei de Muncă în StrăinătateBaza legală de funcţionare Agenţii de ocupare a forţei de muncă în străinătate sunt societăţi comerciale, inclusiv filiale ale unor societăţi comerciale străine, înfiinţate în România, care au ca activitate principală ”Selecţia şi plasarea forţei de muncă„ – cod CAEN 7450 şi care funcţionează în baza unor prevederi legislative specifice20. În prezent, pentru agenţi nu este prevăzută o procedură de acreditare în vederea desfăşurării activităţii, deşi, în momentul apariţiei legii specifice de funcţionare această prevedere exista. Singura modalitate prin care se realizează evidenţa acestora este baza de date realizată de inspectoratele teritoriale de muncă în urma înregistrării de către agenţi la inspectoratul teritorial de muncă în a cărui rază îşi au sediul. Înregistrarea se face printr-o procedură aprobată de către Inspecţia Muncii. Pentru înregistrare societatea comercială ce doreşte să desfăşoare o astfel de activitate trebuie să depună copie după actul constitutiv şi copie după certificatul de înmatriculare împreună cu o cerere prin care se solicită înregistrarea. Dacă din actul constitutiv şi certificatul de înmatriculare rezultă că activitatea principală este aceea de „recrutare şi plasare a forţei de muncă”, societatea comercială respectivă va fi înregistrată şi va deveni agent de plasare a forţei de muncă în străinătate. Astfel, acesta va primi o dovadă care atestă înregistrarea la inspectoratul teritorial de muncă. Procedura de acreditare prevăzută iniţial de lege a fost percepută ca fiind greoaie şi de lungă durată. Eliminarea în 2002 a acestei prevederi a condus la creşterea numărului de agenţi de la 170 la data de 12.07.2002 la 1046 la data de 28.02.2006. Trebuie menţionat faptul că agenţii de ocupare a forţei de muncă în străinătate nu includ angajatorii (companii care deplasează forţa de muncă în străinătate) care, potrivit obiectului lor de activitate, execută lucrări sau prestează servicii în străinătate în baza unui contract şi detaşează proprii lucrători în scopul îndeplinirii contractului21. O modalitate particulară de plasare a forţei de muncă în străinătate o reprezintă agenţiile care prestează servicii de selecţie şi plasare a personalului navigant, constituite ca persoane juridice, cu drept de funcţionare pe teritoriul României22. Ca şi în cazul agenţilor de ocupare a forţei de muncă, agenţiile de personal navigant pot desfăşura activitatea de selecţie şi plasare numai dacă au prevăzut în actul constitutiv, în cadrul obiectului de activitate, „selecţia şi plasarea forţei de muncă”, cod 7450 CAEN. Reglementarea modului de funcţionare a acestor agenţii este conformă cu prevederile Convenţiei ILO nr. 179/1996 privind recrutarea şi plasarea personalului navigant. Spre deosebire de agenţii de ocupare, agenţiile de personal navigant îşi desfăşoară activitatea numai în baza unei autorizaţii de funcţionare cu valabilitate de 5 ani, cu obligaţia reconfirmării anuale, eliberată de Autoritatea Navală Română. Obţinerea acestei autorizaţii de funcţionare este strict condiţionată de instituirea de către agenţia de personal navigant a unei măsuri de securitate financiară pentru cazurile de abandonare în afara României a personalului navigant plasat de aceasta, prin constituirea unei garanţii, denumită garanţie de securitate financiară, în valoare de minimum 100.000 dolari SUA. Agenţiile de personal navigant plasează forţă de muncă pe baza ofertelor ferme de locuri de muncă transmise de armatori, prin desfăşurarea activităţilor de intermediere a angajării personalului navigant în baza unui contract încheiat cu armatorul solicitant, denumit contract de intermediere şi pot, totodată, angaja personal navigant pe o perioadă determinată prin contract individual de muncă, pe care îl detaşează la armatorul solicitant în baza unui contract de furnizare personal, prin care sunt stipulate obligaţiile reciproce ale agenţiei şi ale armatorului. Plasarea de forţă de muncă în străinătate se poate realiza si de către agenţii de muncă temporară23, societăţi comerciale care trebuie să aibă prevăzut în actul constitutiv, ca obiect de activitate, "selecţia şi plasarea forţei de muncă". Autorizarea acestor societăţi comerciale se face de către Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, prin direcţiile pentru dialog, familie şi solidaritate socială judeţene sau a municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi au sediul. Autorizarea este condiţionată, printre altele şi de dovada constituirii unei garanţii financiare care să acopere contravaloarea a 25 de salarii de bază minime brute pe ţară, garantate în plată, la care se adaugă contribuţiile datorate de către angajator bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului asigurărilor pentru şomaj şi bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, potrivit legii. Direcţia Politici Forţă de Muncă din cadrul MMSSF întocmeşte şi actualizează Registrul naţional de evidenţă a agenţilor de muncă temporară autorizaţi. Este de remarcat faptul că în cazul agenţiilor care prestează servicii de selecţie şi plasare a personalului navigant şi în cazul agenţilor de muncă temporară persoanele care sunt plasate în străinătate au statut de angajaţi, beneficiind astfel de toate prevederile legislaţiei româneşti în domeniul relaţiilor de muncă, spre deosebire de persoanele mediate prin agenţi de ocupare a forţei de muncă în străinătate, al căror statut este reglementat în acord cu prevederile legislaţiei în vigoare pentru lucrătorii cetăţeni ai statului primitor care lucrează în condiţii similare. Condiţii de desfăşurare a activităţii Agenţii de ocupare a forţei de muncă efectuează medierea angajării cetăţenilor români cu domiciliul în România, care solicită să lucreze în străinătate, pe baza ofertelor de locuri de muncă transmise din străinătate de persoane juridice, fizice sau organizaţii patronale. În acest sens, agenţii de ocupare a forţei de muncă au obligaţia de a încheia cu persoanele juridice, fizice sau organizaţii patronale din străinătate contracte care conţin oferte ferme de locuri de muncă. Totodată, agenţii trebuie să-şi organizeze şi o bancă de date care să cuprindă ofertele şi solicitările de locuri de muncă în străinătate, informaţii referitoare la condiţiile de ocupare a acestora şi la calificările şi aptitudinile solicitanţilor aflaţi în evidenţa lor. În practică, atunci când agentul încheie un contract cu un angajator străin, oferta devine valabilă pentru candidaţi şi este anunţată atât în presă, cât şi pe site-ul societăţii, dar pentru a fi înscrişi în baza de date, aceştia trebuie sa fie calificaţi şi să aibă experienţă pentru postul la care candidează. Dacă solicitantul de loc de muncă nu este selectat, acesta rămâne în baza de date a agentului, putând primi ulterior şi alte oferte. Documentele persoanelor mediate rămân în arhiva agentului pe perioada contractului şi 3 ani după încetarea raportului de muncă, şi, la întoarcere, în funcţie de solicitare, persoanele pot aplica din nou pentru un loc de muncă. În baza contractelor care conţin oferte ferme de locuri de muncă cu angajatorii străini, agenţii încheie contracte de mediere în formă scrisă cu cetăţenii români care solicită să lucreze în străinătate, ce trebuie să conţină cel puţin următoarele elemente:
Pentru efectuarea activităţilor de mediere, agenţii de ocupare a forţei de muncă în străinătate pot percepe un tarif de mediere care să acopere costurile acestora. În practică, aceste servicii presupun comunicarea condiţiilor de contract, înregistrarea în baza de date, întocmirea unui dosar, transmiterea datelor către parteneri pentru selecţie, selecţia, propriu-zisa, în funcţie de caz, interviuri sau testări, asistarea până la plecarea din ţară, ulterior semnării contractului individual de muncă. Lucrătorilor români li se poate solicita o probă practică pentru demonstrarea deprinderilor, doar în condiţiile în care angajatorul străin care a lansat oferta fermă agenţilor de ocupare a forţei de muncă, a cerut în mod explicit acest lucru. De asemenea, este interzis agenţilor de ocupare a forţei de muncă să perceapă comisioane şi garanţii de la persoanele mediate, respectiv de la persoanele angajate în străinătate cu contract individual de muncă, în afara tarifului de mediere menţionat anterior. În cazul în care tarifele pentru prestarea serviciilor de mediere sunt plătite de către angajatorul străin, agenţii de ocupare a forţei de muncă nu pot pretinde plata serviciilor de mediere şi de la cetăţenii români care solicită locuri de muncă în străinătate. Cu toate acestea, în practică, au fost semnalate cazuri în care agentul de ocupare a forţei de muncă în străinătate a perceput tarife pentru mediere şi de la ofertantul de loc de muncă şi de la solicitant. Dacă agenţii de ocupare nu reuşesc să ofere locuri de muncă solicitanţilor în termenul stabilit prin contractele de mediere sau dacă, înainte de expirarea duratei contractului de mediere, beneficiarul acestui contract renunţă la mediere, agenţii de ocupare a forţei de muncă au obligaţia de a restitui, parţial sau total, tariful serviciilor de mediere încasat de la solicitanţi.
Agenţii de ocupare a forţei de muncă au obligaţia de a asigura includerea în contractul individual de muncă încheiat între angajatorul străin şi angajatul cetăţean român a elementelor referitoare la condiţiile de desfăşurare a activităţii în străinătate, inclusiv a prevederilor referitoare la posibilitatea transferării salariului în România, asigurarea formalităţilor, stabilirea condiţiilor de transport din România în statul în care se asigură ofertele de locuri de muncă şi retur pentru angajaţii cetăţeni români şi membrii de familie care îi însoţesc sau îi vizitează, precum şi suportarea cheltuielilor aferente, taxele, impozitele şi contribuţiile care grevează asupra veniturilor angajaţilor cetăţeni români, asigurându-se evitarea dublei impuneri sau a dublei perceperi de contribuţii de asigurări sociale, obligaţiile angajaţilor cetăţeni români în străinătate. Agenţii de ocupare a forţei de muncă au, de asemenea, obligaţia de a asigura încheierea contractelor individuale de muncă şi în limba română. Pentru ţările cu care România a semnat acorduri bilaterale privind circulaţia forţei de muncă între cele două state, respectiv Spania şi Germania, prevederile contractului individual de muncă al lucrătorului român migrant sunt reglementate conform cap. 3 Condiţii de muncă şi drepturi sociale pentru lucrătorii migranţi din Acordul bilateral semnat între România şi Regatul Spaniei şi, respectiv paragrafele 3 şi 4 ale Cap. I din Înţelegerea dintre România şi Germania. În cazul ţărilor cu care România nu a încheiat astfel de acorduri bilaterale, agenţii de plasare ar trebui să se asigure că prevederile contractului individual de muncă al lucrătorului migrant sunt în acord cu prevederile legislaţiei în vigoare pentru lucrătorii cetăţeni ai statului primitor care lucrează în condiţii similare, în scopul prevenirii abuzurilor şi practicilor frauduloase în ceea ce priveşte recrutarea, plasarea şi angajarea. Contractul individual de muncă ar trebui să conţină prevederi referitoare la plata contribuţiilor de securitate socială pe categorii de drepturi şi pe beneficiile aferente. Cetăţenii români care lucrează în baza contractelor individuale de muncă încheiate cu angajatori din străinătate vor beneficia pe teritoriul României de măsurile de protecţie socială prevăzute de lege dacă pe baza veniturilor declarate, realizate în străinătate, contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat, la bugetul asigurărilor pentru şomaj şi la Fondul asigurărilor sociale de sănătate (potrivit prevederilor art. 13 din Legea nr. 156/2000, cu modificările ulterioare). Pentru a beneficia în România de prestaţiile acordate de sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, precum şi al asigurărilor pentru şomaj cetăţenii români care lucrează în străinătate trebuie să depună la instituţiile competente documentele corespunzătoare, după cum urmează:
Pentru a beneficia de prestaţiile acordate de sistemul asigurărilor sociale de sănătate, cetăţenii români care lucrează în străinătate se pot asigura, în condiţiile legii, la casele teritoriale de sănătate în a căror rază teritorială îşi au domiciliul. Agenţii de ocupare a forţei de muncă în străinătate sunt responsabili de lucrători şi pe durata derulării contractelor individuale de muncă ale acestora în străinătate. În acest sens, agenţii se pot deplasa în ţara în care lucrătorul plasat îşi desfăşoară activitatea pentru a se asigura de respectarea drepturilor şi a obligaţiilor din partea ambelor părţi stabilite prin contractul individual de muncă. Pentru că în fiecare ţară gazdă există legi speciale pentru protecţia lucrătorilor străini, dacă este necesar, agentul de plasare mediază eventualele conflicte între angajat şi angajator. Yüklə 214,52 Kb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||