Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Iubirea de sine,

primul pui al diavolului

Aşa numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul iubirea de sine: „primul pui al diavolului”. E cea­laltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei, puiul necurat. Împotriva ei  ne-a cerut Mântuitorul hotârârea lepădării de sine, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23). Lepădarea aceasta însă o poate face numai cel ce s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu. Sau altfel zis: pe cel ce l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legă­turile dinafară ale iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine.

Ca să treci cu bine peste piedica a doua, care eşti tu însuţi, iată că sporeşte Dumnezeu dragostea Sa către tine şi sporeşte şi dragostea ta de Dumnezeu, pe măsura piedicii din cale.

Într-adevăr, această iubire trupească de sine, primul pui al diavolului, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate arde şi desăvârşit s-o facă scrum. Obişnuit, noi nu prea putem să ştim în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar putem deduce după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire, ajutând mântuirea noastră, îngăduie încercări, ceartă şi ocări asupra noastră, ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, că altfel nu putem muri nouă înşine (Galateni 2,19), ca să viem lui Dumnezeu. De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată năpăstuirea, ca pe unele ce ucid puii de drac şi mai mult folos aduc de la Dumnezeu.

Cei ce, cu darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine, se mărtu­risesc şi sunt: străini şi călători aici pe pământ (Evrei 11,13). De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din Ceruri” (II Corinteni 5,2). Iată de ce, prin sfatul dreptei socoteli, trupul trebuie stins, veştejită floarea lui în lumea aceasta, iar faptele lui vicioase omorâte (Romani 8,13). Stau mărturie cuvintele Mântuitorului, când zice: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o” (Matei 10,39). înţelegem că-şi va pierde viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii. Sub altă formă auzim acelaşi cuvânt, grăind: „Cine va voi să-şi mântuiască sufletul î1 va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evan­ghelie, acela îl va mântui”(Marcu 8,35). Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care s-a nărăvit cu viaţa cea trupească, încât sufletul multor oameni n-ar mai vrea să moară trupul, aşa de tare s-au învoit şi s-au legat cu plăcerea de lumea aceasta. Ar vrea să fie veşnică viaţa aceasta. Poate că şi de aceea a lăsat Dumnezeu viaţa aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi săturăm de ea. Deci, mai fericiţi sunt săracii (Luca 6,20) ca bogaţii. Căci zice bogatul: „Acum, suflete, ai multe bunătăţi adunate pe mulţi ani: mănâncă, bea şi te veseleşte.” iar pentru o atare socoteală Dumnezeu i-a zis: „nebun” (Luca 12,20).

Deci, ca să ne mântuim, trebuie să ucidem în­clinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia, care, toate, aici rămân. Dacă nu ardem această înclinare a sufletului spre lume, întreg sufletul se pierde.

Sunt alţii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli,ştiut fiind că şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă, mândria, iar când scapă de aceste bucurii mincinoase, şi-i dăruieşte Dumnezeu cu adevărat bucurii duhovniceşti, se îndrăgostesc de propriul lor suflet, că iată se face curat. Şi sufletele acestea se sting şi se pierd. Bucu­ria neînfrânată, chiar cea din daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit desăvârşit din împărăţia ispitelor. Sufletul care se mântuieşte este acela, care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu; e sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lume. Viaţa şi dra­gostea lui întreagă este numai Dumnezeu, Care-1 face să uite de sine, iar când revine la lumea aceas­ta, se urăşte pe sine. Sfântul Ioan, Evanghelistul, prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi după acelaşi cuvânt al Domnului, zicând: „Cine îşi iubeşte sufletul său, îl va pierde; iar cine-şi urăşte sufletul său în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţa veşnică”(Ioan 12,25). De am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la puţini se întâm­plă, de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceasta, nu e aici dragostea noastră. Căci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedica a doua din calea întoarcerii noastre Acasă… Cei ce şi-au întors toate puterile făpturii lor din lumea cea deşartă cu viciile ei, şi le-au strămutat la Dumne­zeu, lepădându-se de lume, au biruit lumea şi pe ei înşişi, cu darul lui Dumnezeu.