Eliminarea pedepselor corporale şi umilitoare


Pentru manageri, angajaţi şi voluntari



Yüklə 0,74 Mb.
səhifə3/11
tarix25.07.2018
ölçüsü0,74 Mb.
#58269
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11

Pentru manageri, angajaţi şi voluntari, acest lucru necesită:



  • formări practice şi sprijin pentru cei care urmează să participe, la orice nivel, la soluţionarea problemei pedepselor corporale şi umilitoare. Obiective:

    • obţinerea angajamentului personal în acest sens

    • sprijinirea tuturor în reconcilierea practicii din viaţa personală cu mesajele pe care le apără la nivel profesional

    • facilitarea schimbării comportamentale.




  • linii directoare, strategii şi tehnici pentru abordarea problemei în zona publică – de exemplu în presă, în cadrul unor conferinţe, în relaţiile cu administraţia.

Nici măcar pedepsele corporale şi umilitoare uşoare nu îi ajută pe copii să înveţe. Profesorii le spun copiilor că bătaia îi va face să înveţe şi să se descurce bine la examene. Eu doar aştept în clasă cu teamă – aşa că nici nu pot comunica. Mi-e teamă când profesorul predă. Mi-e teamă că mă va bate. Nu pot să învăţ aşa”.



Băiat din Kenya, 17 ani

La nivel organizaţional, acest lucru presupune:


  • un mesaj unitar şi bine definit referitor la pedepsele corporale şi umilitoare ca formă de încălcare a drepturilor

  • elaborarea şi diseminarea politicii organizaţiei privind pedepsele corporale şi umilitoare

  • informarea tuturor managerilor şi angajaţilor că abordarea problemei pedepselor corporale şi umilitoare este o prioritate a organizaţiei

  • elaborarea unei strategii clare care să acopere aspecte de reformă legislativă, conştientizare, educaţie şi formare şi care să îi implice activ pe copii ca participanţi la toate aceste procese

  • sprijin continuu la toate nivelurile implicate în program.



2. Schimbarea personală: ce presupune?
În majoritatea aspectelor care ţin de drepturile copilului (educaţie, sănătate, protecţie împotriva abuzurilor etc.), angajaţii şi partenerii sunt pe deplin angajaţi să rezolve problema încălcărilor şi să iniţieze campanii împotriva acestora. Problema pedepselor corporale şi umilitoare este însă diferită deoarece îi atinge pe cei implicaţi în sensibilitatea lor personală, socială şi culturală. Realitatea este că din cauza faptului că pedepsele fizice sunt utilizate la o scară atât de largă în majoritatea ţărilor şi sunt acceptabile din punct de vedere social, cel mai probabil mulţi angajaţi sunt de acord cu utilizarea lor şi le este greu să le considere o încălcare a drepturilor. Aceasta este o practică transmisă din generaţie în generaţie ca parte a culturii de creştere a copilului. Prin urmare, angajaţii au fost supuşi pedepselor fizice în copilărie şi au utilizat-o la rândul lor asupra propriilor copii. Este greu ca oamenii să aibă o părere proastă despre propria persoană sau despre părinţii lor, ceea ce poate sta în calea unei analize a argumentelor fără pasiuni şi cu compasiune. Aşadar, problema este adesea una foarte controversată şi poate provoca sentimente de vină, furie şi confuzie. Toate acestea sunt de înţeles. Totuşi, faptul că sunt de înţeles nu le face să fie şi îndreptăţite.
Evident că schimbarea atitudinilor şi comportamentelor atât de adânc înrădăcinate nu se va produce peste noapte. Este nevoie de timp şi înţelegere, însă este un obiectiv realizabil. Organizaţiile care doresc să soluţioneze problema pedepselor corporale şi umilitoare trebuie să fie dispuse să investească timp, energie şi resurse pe o perioadă lungă de timp dacă vor să asigure înţelegerea personală şi angajamentul personalului lor în acest sens.
Fazele procesului de schimbare a atitudinilor includ de obicei următoarele:


  • Negarea. Adesea, aceasta este prima reacţie la introducerea unei politici privind pedepsele corporale şi umilitoare. De exemplu, studiile realizate pe copiii dintr-o anumită ţară au arătat poate că una dintre îngrijorările majore ale acestora este pedeapsa fizică şi umilitoare, însă nu acesta era răspunsul pe care îl căutau şi îl doreau cei care s-au ocupat de studii. Ei nu înţeleg nici nevoia de schimbare a atitudinilor, nici nu sunt de acord că aceasta este o prioritate. Mai degrabă şi-ar continua activitatea aşa cum este ea. În această fază, angajaţii nu sunt toţi implicaţi în proces.

  • Rezistenţa. După o anumită vreme, când este clar că noua idee nu va dispărea, angajaţii devin mai activi şi îşi exprimă rezistenţa la schimbare. Ei exprimă într-o formă sau alta motivele pentru care nu sunt de acord/sunt nemulţumiţi/au incertitudini cu privire schimbările propuse. Deşi aceasta este o etapă dificilă, este extrem de importantă deoarece membrii personalului încep să se gândească efectiv la problemele reale. Cei care gestionează acest proces au astfel posibilitatea de a asculta, de a comunica, de a înţelege şi sprijini membrii personalului pe măsură ce aceştia înţeleg mai bine problema.

  • Explorarea. Acum, legătura cu schimbarea anticipată îmbracă o nouă dimensiune. Membrii personalului îşi explorează propriile poziţii referitoare la această schimbare; în acelaşi timp, este momentul să se gândească cum s-ar putea realiza acest lucru în contextul schimbării organizaţionale. În această fază, dacă sunt implicaţi în explorarea posibilelor strategii de schimbare, în împărtăşirea ideilor, preocupărilor şi planurilor, vor avea o tendinţă mai mare să treacă la faza următoare şi să îşi asume angajamentul de schimbare.

  • Asumarea angajamentului. Aceasta este ultima fază pentru introducerea schimbărilor cu succes. Cât mai mulţi membri ai personalului sunt acum în acelaşi punct – doresc schimbarea şi sunt angajaţi să o realizeze. Au trecut prin fazele de rezistenţă şi explorare, în care au analizat şi aprobat modul în care se vor produce schimbările. Această fază este caracterizată de o planificare clară, de însuşirea planurilor şi de o mare încredere că toţi cei implicaţi pot juca un rol important şi că pot contribui cu cele mai bune idei ale lor.

Dacă mă gândesc în retrospectivă, îmi dau seama acum cât de mult m-am înşelat. Credeam că ştiu totul despre protecţia copilului. Prin urmare credeam că nu voi învăţa nimic nou în această formare. Dar acum înţeleg clar, atât ca angajat al Salvaţi Copiii cât şi ca tată, că există o diferenţă clară între disciplina pozitivă şi pedeapsă”.



Angajat al Salvaţi Copiii în cadrul Formării privind alternativele la pedepsele corporale, 2004

3. Sprijin organizaţional în gestionarea procesului de schimbare personală
A. Gestionarea negării şi rezistenţei
Pentru ca angajaţii să poată trece prin fazele de negare şi rezistenţă, va trebui să vă angajaţi în următorul proces:
Crearea unui spaţiu unde angajaţii să poată explora şi discuta problema
Probabil că introducerea ideii potrivit căreia organizaţia va aborda problema pedepselor corporale şi umilitoare va întâmpina negare şi rezistenţă din partea angajaţilor, deoarece:


  • este o problemă foarte personală, care poate pune direct sub semnul întrebării sau care poate pune la încercare experienţele proprii din copilărie, comportamentele părinţilor şi chiar comportamentele lor ca părinţi

  • este o problemă percepută adesea ca o chestiune privată (care ţine de viaţa de familie), nu ca o problemă de protecţie a copilului sau drepturi ale copilului – cu excepţia cazurilor în care se ajunge la abuzuri, care necesită intervenţia serviciilor publice (profesionişti medicali, asistenţi sociali sau poliţie). Angajaţii consideră poate că prin utilizarea de campanii referitoare la această problemă vor interveni în mod nejustificat şi nedorit în vieţile personale ale oamenilor

  • pedeapsa fizică este de asemenea acceptată ca parte a unor practici tradiţionale de creştere a copiilor, în unele contexte educaţionale şi chiar în unele interpretări ale textelor sau învăţămintelor religioase (ex. Vechiul Testament, învăţătura Islamică sau interpretarea textelor). Din nou, angajaţii simt poate că nu ar trebui să se amestece în comportamentele care sunt tolerate de liderii religioşi sau de altă natură.

Ca un prim pas în lucrul cu angajaţii în această fază, punctele lor de vedere şi îngrijorările lor trebuie să fie înţelese clar, discutate şi puse sub semnul întrebării într-un mod deschis şi onest. O caracteristică esenţială a acestui proces este abordarea: este mai uşor pentru adulţi să îşi analizeze şi să îşi schimbe atitudinile şi comportamentele legate de pedepsele corporale şi umilitoare dacă îşi parcurg propriile experienţe ca şi copii mai degrabă decât propriile experienţe ca adulţi. Orice activitate cu angajaţii în acest sens trebuie abordată cu o mare sensibilitate şi trebuie să se ţină seama de faptul că unii angajaţi care au trăit experienţe traumatizante au poate nevoie de sprijin suplimentar.


Lao PDR a raportat că s-a întâmpinat rezistenţă în momentul organizării unui seminar privind pedepsele corporale. S-a dovedit greu ca angajaţii Salvaţi Copiii să fie convinşi să participe deoarece majoritatea considerau că lovirea celorlalţi este o formă acceptabilă de disciplină. Cea mai mare parte a dimineţii seminarului a fost alocată pentru stabilirea nivelului de bătaie acceptabil la nivel naţional. Cei care au făcut prezentări din partea Lao au subliniat că este greu – chiar imposibil – să se promoveze abolirea pedepselor fizice pe lângă partenerii guvernamentali dacă înşişi angajaţii Salvaţi Copiii nu şi-au însuşit această politică. Cu toate acestea, ei au raportat că până la sfârşitului anului 2003, abolirea pedepselor fizice fusese incorporată în politici şi programe. Elaborarea de programe bazată pe drepturi a fost utilă în acest sens. Până în acel punct, angajaţii discutaseră în general despre cele patru drepturi de bază (supravieţuire, dezvoltare, protecţie şi participare) mai degrabă decât să se concentreze asupra unor chestiuni specifice, cum ar fi pedepsele corporale. Pentru a depăşi aceste obstacole, oficiul Salvaţi Copiii Norvegia din Lao PDR documentează şi revizuieşte formările naţionale referitoare la UNCRC (o activitate la nivel macro, la scară largă) care trebuie să fie reformulate şi împărţite în pachete de formare care să abordeze chestiuni specifice ale drepturilor, cum ar fi pedepsele corporale (Ennew şi Plateau, 2004).
Organizarea de formări pe cazuri concrete pentru realizarea schimbării şi pentru oferirea de argumente împotriva pedepselor corporale şi umilitoare

Trebuie să creaţi posibilităţi pentru ca angajaţii să se poată angaja în dezbateri referitoare la practica pedepselor corporale şi umilitoare, astfel încât:




  • să poată înţelege de ce adulţii recurg la aplicarea de pedepse corporale şi umilitoare

  • să înţeleagă şi să accepte că pedepsele corporale şi umilitoare constituie o încălcare a drepturilor copilului

  • să analizeze argumentele utilizate în mod obişnuit pentru apărarea pedepselor corporale şi umilitoare. Deşi multe societăţi consideră că metodele de creştere a copiilor sunt unice pentru cultura lor, există justificări comune la nivel mondial pentru utilizarea pedepselor corporale şi umilitoare, care se regăsesc în numeroase contexte

  • să discute şi să înveţe modalităţi alternative de creştere a copiilor, precum şi conceptul de disciplină pozitivă

  • să dezvolte modalităţi de a înţelege şi de a depăşi barierele culturale locale referitoare la pedepsele corporale şi umilitoare.

Aceste discuţii şi oportunităţi de învăţare pot avea loc în mai multe contexte diferite, de exemplu în cadrul programelor de dezvoltare profesională, în sesiunile de supraveghere, în seminarii dedicate acestui subiect şi aşa mai departe.


În tabelul de mai jos se prezintă o listă a argumentelor utilizate pentru apărarea pedepselor corporale şi umilitoare şi a contraargumentelor care pot fi folosite. Trebuie să cunoaşteţi aceste aspecte în momentul pregătirii sesiunii de formare a angajaţilor.
Furnizarea de instrumente, resurse şi sprijin pentru susţinerea discuţiilor
Sprijinul managementului este esenţial pentru succesul acestor faze deoarece:


  • garantează că organizaţia se angajează în mod clar şi înţelege importanţa eradicării pedepselor corporale şi umilitoare

  • membrii personalului care lucrează în această problemă sunt sprijiniţi dacă de exemplu sunt criticaţi sau izolaţi de către colegii rezistenţi

  • deşi programele care se concentrează asupra pedepselor corporale şi umilitoare necesită schimbarea personală şi angajamentul personal, angajaţii nu consideră că vieţile lor private sunt monitorizate sau criticate sau că vor face obiectul unor demersuri disciplinare dacă se află că îşi lovesc copiii

  • informaţiile referitoare la pedepsele corporale şi umilitoare sunt diseminate la nivelul întregii organizaţii prin buletine informative sau prin includerea pe ordinea de zi a diferitelor întruniri sau sesiuni de lucru. Scopul ar fi conştientizarea angajaţilor cu privire la diferitele probleme şi stimularea reflecţiei şi discuţiilor. Materialele ar putea include informaţii privind relaţia dintre pedepsele corporale şi umilitoare şi drepturile copilului; mandatul organizaţiei faţă de respectarea drepturilor copilului; importanţa reformei legislative şi cifre şi fapte de la nivel mondial.

Trebuie să recunosc că în faza iniţială nu eram convins că pedepsele corporale şi umilitoare nu funcţionează. Dar apoi am învăţat metode alternative într-un curs de formare şi am început să îmi schimb puţin câte puţin modul de abordare a copiilor mei. Ei mi-au spus că preferă mult mai mult această abordare calitativă de a le explica de ce m-am înfuriat pe ei. Mi-am dat seama că aceste modalităţi noi dau rezultate mai bune pe termen lung!”



Partener Salvaţi Copiii Spania, Argentina



Motive utilizate pentru apărarea pedepselor corporale

Contraargumente

Ca urmare a pedepselor corporale, copiii trebuie să înveţe să îi respecte pe cei mai mari decât ei, să facă diferenţa între bine şi rău, să se supună regulilor şi să muncească din greu. Fără acestea, copiii ar fi indisciplinaţi.



Este necesar să se evidenţieze diferenţa dintre tehnicile de disciplinare pozitivă, care nu încalcă drepturile fundamentale ale copiilor, şi pedepsele corporale şi umilitoare. Disciplina pozitivă, impunerea de norme şi limite sunt necesare pentru o bună dezvoltare a copiilor, însă este inutil să se recurgă la violenţă pentru a le pune în aplicare.

Este nevoie de pedepse pentru siguranţă: altfel cum îi poţi opri să nu se ardă sau să nu alerge printre maşini?

Siguranţa copiilor trebuie garantată, însă poate fi realizată şi fără utilizarea violenţei. De fapt, pedepsele corporale şi umilitoare doar cresc probabilitatea ca copiii să se expună riscului de a suferi lezări psihologice şi fizice.


Modul în care copiii sunt crescuţi e treaba familiei, nu a statului.

Fiecare stat are responsabilitatea de a proteja integritatea fizică şi demnitatea umană a copiilor şi de a-i proteja împotriva tuturor formelor de violenţă, oriunde s-ar produce acestea. Altfel, se tolerează faptul că părinţii pot face ce vor ei cu copiii lor pentru că aceştia sunt „proprietatea” lor.


Procedez cu copiii mei aşa cum au procedat şi părinţii mei cu mine. M-au pedepsit şi nu mi s-a întâmplat nimic rău.

Societăţile nu stau pe loc. Mulţi bărbaţi şi-au bătut şi îşi bat încă soţiile. Asta nu înseamnă că aşa e bine. Pe măsură ce generaţiile se schimbă de-a lungul timpului, societatea merge mai departe şi învaţă din greşeli, pe baza studiilor şi dovezilor acumulate, dezvoltând alte metode mai potrivite de creştere a copiilor.


Fac parte din cultura, tradiţia şi religia noastră.

Pedepsele corporale şi umilitoare nu sunt o chestiune culturală. Sunt un fenomen mondial şi au legătură cu modul în care adulţii îşi exercită puterea şi violenţa în relaţiile personale şi cu cât de mult îşi respectă copiii ca fiinţe umane cu drepturi egale.


Mulţi părinţi din ţara noastră îşi cresc copiii în condiţii mizere iar profesorii şi alţi angajaţi din alte instituţii sunt stresaţi de supraaglomerare şi lipsa de resurse. Interzicerea pedepselor corporale şi umilitoare ar contribui la acest stres şi ar trebui să aştepte până când condiţiile se vor îmbunătăţi.


Sărăcia nu este un motiv pentru utilizarea pedepselor corporale şi umilitoare. Aceste pedepse se aplică în întreaga lume, indiferent de nivelul economic al ţării. Este necesar ca părinţii să aibă condiţii bune pentru creşterea copiilor însă trebuie să înţelegem că sărăcia nu justifică încălcarea drepturilor copiilor de a li se respecta demnitatea şi integritatea fizică.


Dacă pedepsele corporale şi umilitoare sunt interzise prin lege sau incriminate, părinţii s-ar vedea târâţi prin tribunale. Copiii vor fi încurajaţi să facă pe poliţiştii şi spionii în familie. Modificarea legii astfel încât să interzică pedepsele corporale şi umilitoare va produce schimbări neînsemnate în statele în care legea nu este respectată sau aplicată la scară largă.

Scopul principal al interzicerii tuturor formelor de pedepse corporale şi umilitoare nu este nici pedepsirea şi nici incriminarea mai multor părinţi. În schimb, scopul său este de a proteja drepturile copiilor şi de a schimba comportamentele pentru a promova un respect mai mare pentru copii. Schimbarea legii transmite un mesaj clar, şi anume că lovirea copiilor este greşită. Dovezi din toate ţările care au interzis pedepsele arată că această modificare legislativă schimbă cu adevărat comportamentele şi nu duce la urmărirea penală a mai multă părinţi.



Yüklə 0,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin