Era libertatii statul national-legionar



Yüklə 1,89 Mb.
səhifə38/39
tarix03.01.2019
ölçüsü1,89 Mb.
#89857
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   39
14. Atacul de la sediu

Asa cum îi fagaduisem Profesorului Codreanu, trebuia sa trec mai întâi cu masina pe la Husi si împreuna sa facem calatoria spre Iasi, pentru a ajunge la timp la manifestatia din 8 Noiembrie. Îmi facusem pregatirile de plecare în acest sens. Însotit de Eugen Necrelescu si Aron Valeriu, trebuia sa plec de la Bucuresti în dimineata de 7 Noiembrie, sa ajungem dupa masa la Husi si de aici, luându-l pe Profesor, sa continuam drumul spre Iasi. Guvernul în frunte cu Antonescu si ceilalti oaspeti, aveau la dispozitie trenuri speciale, care plecau seara din Bucuresti si ajungeau dimineata la Iasi.

Nu m-am putut tine de acest program, deoarece nu avusesem timp sa-mi pregatesc cuvântarea ce trebuia s-o rostesc la Iasi. I-am comunicat Profesorului, rugându-l sa ma ierte ca nu pot trece pe la el si ca ne vom întâlni la Iasi. Am plecat si eu cu trenul special, în seara de 7 Noiembrie, ca toata lumea. Compartimentul meu era în acelasi vagon cu al lui Antonescu si, odata intrat în el, m-am apucat sa lucrez la discursul comemorativ. Eram asa de obosit încât nu puteam închega o fraza. Nu mai functiona materia cenusie. O cuvântare care, în mod normal, mi-ar fi luat doua ore ca sa o scriu, mi-a trebuit toata noaptea ca sa o potrivesc. De la 9 seara pâna la 5 dimineata m-am luptat cu golurile din creier. A fost un chin de nedescris. Sa sti ca mâine trebuie sa vorbesti în fata a zeci de mii de oameni si sa nu fii în stare sa te concentrezi pentru a-ti formula ideile.

Abia spre ziua am atipit. A doua zi am aflat de tragicul accident în care si-au pierdut viata Eugen Necrelescu si Aron Valeriu. Cu masina lor trebuia sa plec si eu spre Husi si cine stie daca n-as fi pierit în acelasi accident, caci am fi mânat cu viteza mare pentru a ajunge la Husi si de acolo la Iasi. Eugen Necrelescu si Aron Valeriu erau inspectori de politie si fusesera trimisi de Ghica ca sa ajute autoritatilor locale la paza înaltelor autoritati ale Statului. Profesorul Codreanu a interpretat altfel lipsa mea de la Husi: intentionat n-am trecut pe la el ca sa nu mai aparem împreuna la Iasi si astfel sa ma bucur singur de aclamatiile multimii legionare!

Am povestit pe larg, într-un alt capitol, cum s-a desfasurat manifestatia de la Iasi. Profesorul Codreanu s-a bucurat de cea mai mare atentie. La defilare a fost în tribuna oficiala alaturi de mine si de General, desi nu detinea nici un rang în Stat. Când am strabatut strazile pe jos, în uralele multimii, eram unul lânga altul. O singura data m-am îndepartat de el, pasind ceva mai înainte, nu stiu pentru care motiv. „Unde-ai fost, mi-a spus dojenitor, stai lânga mine”. Ochii Profesorului erau tinta asupra mea ca sa nu fac vreun gest cu care l-as aseza în umbra.

Cuvântarea tinuta de Profesor la Iasi, desi improvizata, a fost buna. A avut toata libertatea sa vorbeasca ce crede de cuviinta. Totul s-ar fi încheiat bine daca la urma, pentru a arata legionarilor ca el este seful Legiunii, n-ar fi scos o hârtiuta din buzunar si citind trei nume, al meu, al lui Gheorghe Dragomir Jilava si al lui Nicolae Seitan, sa anunte înaintarea noastra la gradul de Comandant Legionar pentru fapte de vitejie! Momentul si locul erau total nepotrivite pentru a trata chestiuni interne ale Miscarii în prezenta Regelui, a Reginei, a lui Antonescu si a întregului guvern. Impresia a fost penibila. Dar în afara de inoportunitatea interventiei Profesorului, distinctiile ce ni le acordase erau nevalabile, deoarece atât eu cât si ceilalti camarazi, Seitan si Dragomir-Jilava, eram de multa vreme comandanti legionari facuti de Capitan. Profesorul, strain de structura Miscarii, nu stia cine e si cine nu e Comandant Legionar.

Înca la Iasi fiind, a venit la mine Medrea, înalt functionar la Ministerul Presei si Propagandei, sa ma întrebe ce sa faca cu discursul Profesorului. I-am raspuns sa-l publice în întregime, în afara de pasajul cu „înaintarile în grad”, nu numai ca nu se cuvenea sa figureze într-o cuvântare tinuta în fata Suveranului, dar si pentru a-l feri pe Profesor de ridicol. Ce-ar zice legionarii de aceasta isprava? Frumusetea discursului sau ar fi scazuta.

Suprimarea pasajului cu „înaintarile în grad”, la publicarea cuvântarii Profesorului Codreanu în ziare a fost scânteia care l-a zguduit pe Profesor, mâniindu-l în asa masura încât s-a hotarât sa treaca la o actiune de forta pentru a-si afirma drepturile la conducerea Miscarii. Dupa manifestatia de la Iasi, n-a mai stat la Husi, ci a coborât în graba la Bucuresti pentru a se consulta cu consilierii sai. Trebuie presupus ca atât Preotul Borsa cât si Ciorogaru l-au sfatuit sa nu mai întârzie o clipa. Trebuie sa ocupe sediul din Strada Gutenberg 3, însotit de un grup de legionari si, odata în stapânirea lui, sa dea o proclamatie catre tara ca si-a asumat comanda Legiunii, si apoi, în virtutea noii functii, sa schimbe cadrele actuale, devotate lui Horia Sima.

În graba în care s-a organizat lovitura, a mai jucat un rol si faptul ca Generalul Antonescu pleca în Italia în seara de 12 Noiembrie. Aflând de aceasta calatorie, cei doi conspiratori si-au zis ca, în absenta Generalului, voi fi mult mai slab si mai vulnerabil. Nu voi cuteza sa ma opun actiunii întreprinse de Profesor, ci voi accepta schimbarea de sefie ca un fapt consumat, depasit de evenimente. Profesorul, stapân pe miscare, la întoarcerea Generalului, va trata direct cu Antonescu relatiile cu regimul, iar eu, pierzând atuul principal, încrederea legionarilor, voi fi eliminat si din guvern. În realitate, socoteala Preotului Dumitrescu-Borsa si a lui Ciorogaru era gresita, deoarece, în lipsa Generalului, eram mult mai puternic. În afara de forta Miscarii, dispuneam si de forta Statului, fiind numit de Conducator Presedinte ad-interim al Consiliului de Ministri.

Despre lovitura proiectata se zvonise ceva. Se vorbea de un grup de legionari care se concentrau în jurul Profesorului Codreanu. Între acestia fusese atras din întâmplare si un camarad care împartasise cu noi exilul din Germania, Alexandru Stroescu. Acesta aflând de ceea ce se planuia, a comunicat Politiei Legionare ca sediul va fi atacat. Cum stirea era mai mult decât absurda, n-am bagat-o în seama si nu i-am dat curs. Politia Legionara a fost totusi mai vigilenta. A întarit garda obisnuita de la sediu, redusa la câteva persoane, cu un grup de studenti care apartineau acestui corp.

În ziua de 13 Noiembrie, înainte de masa, vine la Presedintie Nicolae Petrascu si, vadit nervos si îngrijorat, îmi spune ca sediul a fost atacat de un grup de legionari sub comanda Profesorului Codreanu. El nu se afla în acel moment la sediu. Am ramas încremenit. Cum era posibil, cum era de imaginat macar, ca legionarii sa patrunda cu forta în propriul lor sediu, când intrarea era libera pentru toata lumea, respectând un obicei stabilit înca de pe timpul Capitanului?

Mircea Musetescu, care fusese repartizat în aceasta zi de la Splaiul Independentei la sediu, mi-a povestit cum s-a desfasurat scena asaltului. Profesorul Codreanu, întovarasit de vreo 20 de legionari, au patruns în curtea sediului, a urcat scarile si a intrat în camera din fund, unde era biroul Capitanului, asezându-se pe scaunul lui. Lasându-l pe Profesor sa intre, garda legionara i-a oprit pe însotitorii lui sa-l urmeze si pe masura ce apareau în anticamera, îi pofteau sa coboare în subsol, unde erau imobilizati si identificati. Marea majoritate nici nu stiau despre ce este vorba si nici unul dintre ei n-a opus cea mai usoara rezistenta. Profesorul a ramas singur în camera din fund, taiat de elementele cu care venise. Atunci a iesit afara si a început sa vocifereze: „Cum de si-au permis sa-i aresteze pe însotitorii lui?” Nu i-a raspuns nimeni. Nu i-a dat nici o explicatie, purtându-se cu Profesorul cu cel mai mare respect posibil.

Între timp în Capitala s-a raspândit vestea atacului de la sediu. Au început sa curga legionari din toate partile. Toate cercurile se mobilizasera si au început sa trimita întariri. De la Prefectura de Politie, de la Razleti, de la Muncitori, de la Studenti, de la Garzile Încazarmate au navalit spre sediu mase mari de legionari, nestiind exact ce s-a întâmplat, dar toti cu gândul sa sara în ajutorul celor din interior. În realitate, în acel moment când s-a alarmat populatia legionara a Capitalei, Politia Legionara rezolvase problema. Ramasese singur Profesorul la sediu, în timp ce grupul cu care venise se gasea arestat la subsol. Primele contingente de legionari care au patruns în curtea sediului faceau de paza la poarta si la grilajul de fier care înconjura casa. Grupele care au venit mai târziu crezând ca cei dinauntru sunt „forta inamica”, care au pus stapânire pe sediu, vroiau sa patrunda si ei, pentru a-i expulza. În aceasta învalmaseala s-au tras si focuri de revolver. Cei de-afara, ca sa-i intimideze pe ocupanti si sa-i oblige sa paraseasca sediul, iar ceilalti ca sa-l apere de presupusii atacanti, când în realitate si unii si altii erau trupe loiale. În acest schimb nenorocit de focuri au cazut loviti mortal doi legionari: Carol Cazanescu din Prahova, un element cunoscut de mine, care facea parte din vestita falanga de luptatori din acest judet, si Gheorghe Tarau din Ardeal, recrutat pentru Politia Legionara. Dintr-o prea mare desfasurare de forte, legionarii apartinând diferitelor corpuri nu s-au recunoscut între ei si au tras unii într-altii. Pâna la urma lucrurile s-au lamurit. Sefii de grupe au controlat situatia, dar curtea sediului si caldarâmul de-afara erau înrosite de sângele nevinovat al acestor tineri.

În timpul acestei busculade, Profesorul n-a parasit camera unde se afla si nimeni nu l-a suparat cu vreun cuvânt. A mai stat câtva timp si apoi, vazând ca lovitura a dat gres, s-a resemnat si a plecat spre casa.

Ciorogaru si Dumitrescu-Borsa, desi l-au împins pe Profesor sa atace sediul, nu l-au însotit în cursul operatiei, ci au preferat sa astepte rezultatul actiunii. Preotul Borsa a fost recunoscut de legionari plimbându-se pe Cheiul Dâmbovitei. Dumitrescu-Zapada, initiat si el în complot, vazând ce curs iau evenimentele, s-a grabit sa anunte legionarii pe care îi întâlnea în cale, de atacul de la sediu, cu scopul sa-si creeze un alibi.

Consecintele atacului de la sediu puteau fi mai grave, provocând lichidarea întregii aripi opozitioniste din interiorul miscarii. În cursul anchetei facute cu legionarii arestati, se stabilise clar, din declaratiile acestora, ca sefii rebeliunii erau Dumitrescu-Borsa si Ciorogaru. Într-un buzunar al lui Ciorogaru, anchetat în localul Garzilor Încazarmate, s-a gasit o hârtie, în care era notat, cu propria lui mâna, pe puncte, întreg planul loviturii de la sediu. Nu mai putea tagadui. Nu stiu ce rol a jucat Dumitrescu-Zapada. Acesta se refugiase la Berlin când a început prigoana din 1938 si îl întovarasea ca o umbra pe Ciorogaru, devenind un fel de aghiotant al lui. De la un timp, Zapada s-a plictisit de exil, s-a întors în tara, punându-se sub ocrotirea regimului carlist. A fost primul legionar din grupul Berlin care a abdicat de la lupta. Dupa 6 Septembrie, când Ciorogaru s-a înapoiat în tara, Dumitrescu-Zapada a revenit în orbita lui si asa se explica ca cunostea si actiunea întreprinsa de Profesor la sediu.

Presupunând ca ar fi amestecat în lovitura si Horia Codreanu, un grup numeros de Razleti, sub comanda lui Ilie Niculescu, s-au dus la locuinta Profesorului, i-au înconjurat casa si au vrut sa-l ridice pe fiul Profesorului, pentru cercetari. A iesit afara Profesorul Codreanu si, cu o voce tunatoare, i-a somat sa se retraga. Se pare ca pâna la urma Horia Codreanu a consimtit sa iasa afara, a dat o declaratie si a fost pus în libertate. Am aflat mai târziu de acest „asediu” al casei Profesorului si m-am suparat rau. Chiar daca Horia Codreanu stia ceva de lovitura, trebuia respectata persoana Profesorului. Eu nu i-am trimis si i-am dojenit aspru când am aflat. Dar aceste triste întâmplari nu erau decât consecintele imprevizibile ale actiunii necugetate de la sediu.

Dar cu aceasta nu s-a terminat. În dupa amiaza aceleiasi zile au venit la mine mai multe capetenii legionare din Capitala si din Prahova, afectati de moartea celor doi legionari, si mi-au cerut dezlegare ca sa termine nu numai cu Dumitrescu-Borsa si Ciorogaru, dar si cu toti aceia care din 1938 si pâna astazi au avut o atitudine contrara liniei legionare sau s-au facut uneltele regimului carlist. Ar fi momentul propice al unei epurari generale în Miscare, razbunând si sângele varsat al camarazilor cazuti la sediu. M-am îngrozit de aceasta propunere. M-au cuprins sudorile mortii. Ca un fulger mi-a trecut prin minte ce-ar fi însemnat sa cada Preotul Dumitrescu-Borsa, ultimul supravietuitor al echipei din Spania si toti ceilalti. Ce-ar fi zis lumea, ca noi îi ucidem pe legionari în timp ce nu facuseram dreptate Capitanului si asasinii lui se aflau înca în viata la Jilava? Am avut un moment de panica si disperare. I-am rugat sa nu se atinga de nici un fir de par din capul lor si pentru a-i feri de o actiune necugetata pe cei mai amenintati dintre ei, Borsa si Ciorogaru, l-am chemat pe Boian si i-am ordonat sa-i ia sub paza lui: „Vei plati cu capul daca li se întâmpla ceva”, i-am spus lui Boian la despartire.

Inginerul Virgil Ionescu, desi neamestecat în aceasta actiune, a fost si el la un pas de moarte, victima a unei actiuni necontrolate. Gheorghe Dragomir Jilava, îndoctrinat de Papanace înca de la Berlin ca Virgil Ionescu este seful „partidei grecesti” în Miscare, l-a ridicat de acasa în aceeasi zi, cu gândul ca sa-l împuste. Cu mare greutate a scapat din mâinile lui. Nenorocirea putea sa se întâmple, caci Dragomir Jilava actiona de unul singur, si n-as fi putut interveni. Din acest moment relatiile dintre Virgil Ionescu si Papanace s-au rupt si nu si-au mai vorbit niciodata.

N-au fost amestecati în lovitura de la sediu cei trei ministri legionari din perioada carlista, Noveanu, Bidianu si Budisteanu. În tot timpul guvernarii noastre s-au purtat corect, n-au facut nici o greutate, iar dupa expulzarea noastra de la putere, nu numai ca nu s-au atasat defaimatorilor nostri, dar i-au ajutat pe cei prigoniti.

Singura sanctiune ce-am aplicat-o celor vinovati de atacul de la sediu a fost sa aduc cazul în discutia Forului Legionar, cerându-i sa se pronunte. Forul Legiunii s-a întrunit chiar în seara când a avut loc lovitura de la sediu, fiind convocat mai dinainte pentru alte treburi. Au luat parte Profesorul Traian Braileanu, Ilie Gârneata, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Mile Lefter, Vasile Iasinschi, Nicolae Petrascu, Colonelul Zavoianu, Aristotel Gheorghiu si Ion Popescu-Buzau. Papanace lipsea, fiind plecat cu Generalul în Italia. Forul a decis imediata excludere a celor implicati în atacul de la sediu. Secretariatul General a dat urmatorul comunicat dupa sedinta Forului:

Fata de actiunea nedisciplinata si incorecta a unor elemente înauntrul Miscarii Legionare, care s-au asociat cu persoane straine de Miscare, pentru a provoca în aceste momente grele pentru Tara agitatii meschine, – de altfel lipsite de seriozitate – Consiliul Superior Legionar cere imediata eliminare din Miscare a:



Preotului Ion Dumitrescu-Borsa,

Gheorghe Ciorogaru si

Dumitrescu-Zapada.

Pe baza acestei decizii a Forului Legiunii, care aici figureaza sub numele de Consiliul Superior al Miscarii, dar în fond e vorba de una si aceeasi institutie, am dat urmatoarea circulara:

Circulara catre toate cuiburile legionare din tara

Vazând cele stabilite de Consiliul Superior al Legiunii, pentru a feri Miscarea de orice primejdii care ar decurge din actiunea unor elemente lipsite de simtul raspunderii, îi elimin pentru totdeauna din Miscare pe Ion Dumitrescu- Borsa, pe Dumitrescu-Zapada si Gheorghe Ciorogaru, împreuna cu aceia care au participat la actiunea lor”.

13 Noiembrie 1940

(ss) Horia Sima

Era minimum ce puteam sa fac cu aceste elemente iresponsabile.

A doua zi a venit la mine Procurorul General al Tribunalului Ilfov ca sa-mi ceara instructiuni daca este cazul sa înceapa cercetari asupra tulburarilor de la sediu, unde-si pierdusera viata doi oameni. I-am multumit pentru bunavointa, dar l-am rugat sa renunte la orice ancheta. „Nu este nimeni vinovat. Sunt pacatele noastre, Domnule Procuror”. A înteles si cu un gest de condescendenta a plecat.

Preotul Dumitrescu-Borsa a fost internat într-o vila la Predeal, în conditii bune, sub paza oamenilor lui Boian. Plângea mereu si îi era teama sa nu fie omorât. Ciorogaru de câteva ori a vrut sa vorbeasca cu mine, pentru a-si justifica atitudinea. Ei ma judecau dupa micimea lor sufleteasca, în timp ce eu ma gândeam si atunci la trecutul lor si tremuram mai mult decât ei sa nu li se întâmple ceva. Repet ca nu erau arestati, ci i-am ascuns, i-am luat sub protectie, sa nu cada victima revoltei ce mocnea în rândurile legionarilor.

Ceea ce nu l-a împiedicat pe Preotul Borsa ca, dupa 23 Ianuarie, când Miscarea disparuse de la suprafata vietii politice, ghemuindu-se iar în clandestinitate, sa înceapa din nou sa ma împroaste cu toate infamiile si calomniile posibile, la adapostul dictaturii instaurate de Antonescu. A devenit o unealta a regimului, detestat de toata lumea legionara.

Stranie speta de om.

La Berlin, Preotul Dumitrescu-Borsa ia conducerea grupului legionar.

Dezerteaza din fruntea grupului si îsi pregateste întoarcerea în tara. Un caz unic în analele legionare. Sa ne fuga seful!

Dupa biruinta de la 6 Septembrie, l-am primit cu toata dragostea si vroiam sa-i ofer o satisfactie pe masura personalitatii lui.

În loc sa se bucure de renasterea Legiunii, cauta sa-i darâme pe aceia care o înfaptuisera.

E prins în flagrant delict, ca autor al atentatului de la sediu, în care si-au gasit moartea doi legionari loiali.

În loc sa-l las prada razbunarii legionare, îl iau sub ocrotire si îi salvez viata.

Asta nu-l împiedica ca în timp ce mii de legionari populau închisorile, iar altii mureau în fata plutoanelor de executie, Preotul Borsa sa se asocieze cu Antonescu în actiunea de denigrare a miscarii, justificând crimele lui.

În comunicatul dat presei n-a fost pomenit Profesorul Codreanu tot din consideratie pentru persoana lui. As fi înmormântat în mine aceste triste întâmplari, daca Profesorul, dupa 23 Ianuarie 1941, n-ar fi reluat campania împotriva mea. Antonescu era mult prea bucuros ca sa-l afle alaturi de el ca acuzator al meu si al regimului legionar. Legionarii care i-au înconjurat casa în ziua atacului de la sediu cu devenit în limbajul Profesorului, „legionarii rosii”, când în realitate apartineau corpului de elita al Razletilor. Profesorul Codreanu a fost chemat ca martor în mai multe procese ale unor legionari cunoscuti de el. A pledat în favoarea lor, dar în acelasi timp, îsi varsa focul împotriva mea, acuzându-ma de tot ce s-a întâmplat. Toate declaratiile Profesorului au aparut în presa timpului si au fost folosite ca document si în cartea Pe Marginea Prapastiei. Nu mai puteam trece sub tacere participarea Profesorului în tulburarile de la sediu, ca urmare a ideii absurde ce si-a faurit-o sa devina Seful Legiunii.

Îi rog pe toti, în cer si pe pamânt, sa ma ierte daca am gresit.

La atâtia ani de la moartea lor, în act de serviciu, fie-mi îngaduit sa vars o lacrima pentru bravii camarazi Carol Cazanescu si Gheorghe Tarau. N-au avut grade legionare, n-au fost mari personalitati, dar apartineau acelei elite de „mari anonimi”, care-si identifica viata cu Legiunea si nu au alta bucurie mai mare decât sa se sacrifice pentru apararea si înaltarea ei. Trupurile lor neînsufletite au fost depuse la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde s-a savârsit slujba religioasa în dimineata de 14 Noiembrie. Însotiti de coloane legionare, au fost transportati la Predeal, unde au fost înmormântati în Cimitirul Eroilor.

15. Conflict cu Ion Mihalache

Ion Mihalache, Vice-Presedintele Partidului National-Taranesc, s-a plâns Generalului Antonescu de modul neomenos în care legionarii din Muscel au tratat chestiunea cooperativelor din acest judet. Dupa ce l-a ascultat, Generalul l-a trimis la mine, ca sa rezolvam diferendul. L-am primit imediat, cu toata atentia cuvenita unui om care a jucat un rol în viata politica a tarii.

Despre ce este vorba? În cadrul noilor denumiri la Federalele cooperatiste din tara, Institutul National al Cooperatiei a decis, între alte schimbari, si înlocuirea conducerii de pâna atunci a „Federalei Negru Voda Muscel”, cu un comitet precumpanitor, avându-l ca presedinte pe Ion Valimareanu. Schimbarea s-a realizat prin interventia fratelui acestuia Petre Valimareanu, seful organizatiei legionare, si a Prefectului Judetului, Paul Galasanu, la centrala cooperativelor de la Bucuresti. Ion Mihalache era indignat ca reteaua de cooperative din Muscel, creata de el cu multa truda si care ajunsese la o situatie înfloritoare, sa treaca peste noapte în alte mâini. Nu vedea ratiunea schimbarii, pentru ca vechea conducere avea experienta si daduse dovada de buna organizare si pricepere. Nu se putea aplica în cazul Federalei nici legea de românizare, caci organizatia se gasea sub conducerea unor bravi musceleni.

Omul avea în fond dreptate si, ca sa transez diferendul, l-am convocat la Bucuresti pe Presedintele nou numit, Ion Valimareanu, pentru a asculta si punctul lui de vedere. Am avut la Presedintie o conferinta în trei. Ion Valimareanu a început sa vorbeasca de „neregulile” ce s-ar fi savârsit la cooperatie sub vechea conducere. Era probabil adevarat, dar unde nu s-au întâmplat nereguli sub vechile guvernari. România n-a excelat niciodata printr-o administratie corecta. Ion Valimareanu apartinea acelei spete grabite de legionari care vroiau ca în câteva luni si cu mijloace radicale sa vindecam România de toate relele de care suferea. Era sincer, vorbea cu caldura, cu pasiune, fara sa se sfieze de prezenta lui Mihalache, dar ignora alte realitati.

Ion Valimareanu avea argumentele lui. Fara îndoiala ca s-au produs nereguli la Federala din Muscel, dar substituirea era inoportuna, caci loveam în opera unui om, resuscitând vechile animozitati, caci n-aveam nevoie de ele. De alta parte, nu puteam da satisfactie deplina nici reclamatiei lui Ion Mihalache, caci acesta era cunoscut pentru dusmania lui fata de Miscare. Nu s-a purtat amabil cu legionarii nici când a fost Ministru de Interne si nici ca sef al organizatiei national-taraniste din acest judet. Fratii Valimareanu si alti legionari din judet suferisera mult de pe urma lui Mihalache, trecusera apoi sub Carol prin lagare si închisori, fapte pe care nu le puteam ignora. Erau camarazii mei de lupta si nu-i puteam da la o parte pentru a-l lua în brate pe Mihalache.

În aceste împrejurari am cautat o formula de compromis, în care sa fie folosita la conducerea Federatiei si o parte din vechiul personal si am avut impresia ca Mihalache a fost multumit de solutia data de mine.

Cu acest prilej, am avut un schimb de opinii cu Vice-presedintele partidului national-taranesc asupra recentei tragedii ce s-a abatut asupra României. El credea ca ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei a fost provocat de înfiintarea Partidului Natiunii în Iunie 1940, un indiciu clar pentru Stalin ca România se îndreapta spre Axa. Fara de precipitata creare a acestui partid, nu am fi pierdut Basarabia.

Mi-a fost usor sa-i spulber aceasta teza, desi pe atunci nu se cunostea acordul secret aditional al pactului Ribbentrop-Molotov. „Ultimatumul sovietic din Iunie 1940 dat României nu e o piesa izolata; ci facea parte dintr-o strategie generala a Sovietelor, având ca obiectiv de a anexa cât mai multe teritorii din rasaritul Europei, profitând de Pactul de neagresiune cu Germania, cum dovedeste si ocuparea Tarilor Baltice”.

Conversatia cu Ion Mihalache a fost cordiala si mi-a facut impresia unui om asezat si cuminte, cu care se putea trata orice problema de interes national. N-am înteles, dupa ce l-am cunoscut, cum de acelasi om, fiind Ministru de Interne în 1931, a dispus dizolvarea Miscarii si încarcerarea Capitanului. Dupa toate probabilitatile, influenta lui Armand Calinescu si a întregii aripi stângi a partidului national-taranesc era prea puternica, iar resursele lui mintale nu-i îngaduiau sa distinga ca face jocul puterilor oculte, de origine bolsevica. Atât Capitanul cât si Mihalache umblau în port taranesc si luptau amândoi pentru izbavirea taranimii, dar în timp ce Ion Mihalache alunecase în sfera de influenta marxista, Corneliu Codreanu a ramas credincios ideii nationale.


Yüklə 1,89 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin